Între lumea spirituală şi cea materială

Orfeu și poemul său

0
329

spiritualOrfeu și poemul său

Orfeu -Sunt conştient că există mai mult decât doar câteva detalii finale şi că nu ne-a rămas suficient spaţiu pentru a face mai mult. Dar vreau să concluzionez citând din romanul lui Hermann Broch, Moartea lui Vergiliu. În decursul acestui remarcabil roman, există o reflectare îndelungată asupra naturii datoriei poetului. La un moment dat, chiar pe la începutul romanului, descoperim că Virgil gândeşte astfel.

Orfeu era un artist, un poet

Şi nu putea fi altfel cu Orfeu şi poemul său, căci el era un artist, un poet, unul care vrăjeşte pe cei ce aud. Cântăreţ şi ascultător învăluit în acelaşi amurg… vrăjitorul. Dar nu salvatorul omului – un privilegiu ce nu i-a fost sortit vreodată. Căci salvatorul purtător de har a fost unul care a îndepărtat de la sine limbajul frumuseţii. A ajuns dincolo de recea lui suprafaţă, dincolo de suprafaţa poeziei. A trecut rapid la cuvinte simple care, întrucât se apropie de moarte şi de cunoştinţa morţii, au puterea de a bate la poarta sufletelor întemniţate ale tovarăşilor săi.

El a dobândit limbaj simplu al bunătăţii spontane

Spre a le potoli frica şi cruzimea şi a-i face sa se deschidă faţă de adevăratul ajutor. El a dobândit limbaj simplu al bunătăţii spontane, limbajul virtuţii umane fireşti limbajul trezirii. Oare nu pentru acest limbaj Orfeu s-a zbătut atunci când, în căutarea Euridicei, s-a pregătit pentru coborârea pe tărâmul umbrelor? Nu era oare şi disperat, ca unul care a simţit neputinţa artistului în a-şi îndeplini datoria umană? Oh, când soarta îl aruncă pe om în temniţa artei, el nu poate scăpa vreodată din ea. Ci rămâne închis într-un hotar netrecut, în care existenţa e frumoasă şi extaziată.

Și dacă are vocaţie, el devine un visător în van

În această îngrădire, un uşuratic ambiţios cu o neartă. Dar dacă totuşi el este un adevărat artist, atunci ajunge să dispere. Căci aude chemarea de dincolo de graniţă, şi tot ceea ce poate face este să o prindă în poem. Dar nu să o şi urmeze, paralizat de poruncă şi silit să stea pe loc, un scrib de această parte a graniţei…

Am câteva motive pentru care citez acest pasaj. În primul rând, el îmi dă o idee despre ceea ce s-ar putea înţelege prin artistul mai degrabă ca vizionar. Ca unul care a zărit dincolo de cotidian decât ca o personalitate creativă.

În al doilea rând, ne sugerează câteva dintre modurile în care arta diferă de religie

Icoana, dacă vreţi, de sacrament. Artistul zăreşte şi cheamă: salvatorul trece dincolo de frumos şi „şi-i face să se deschidă faţă de adevăratul ajutor”. Dar mai sugerează şi paralele. Observaţi, de pildă, paralelismul între moarte şi disperare. Dacă martirul este paradigma celui care intră în paradis din această lume căzută, numai dincolo de disperare artistul reuşeşte ă articuleze ceea ce vede.

Şi apoi, în cele din urmă, ea sugerează în ce constă lucrarea artistului

El realizează ceva: un poem, o pictură, o operă muzicală. El face ceva ce se mişcă pe tărâmul imaginaţiei şi face apel la memorie. Imaginaţia: poate că îi dăm prea multă importanţă sau poate că o înţelegem greşit. Remarcile lui Gombrich, citate mai sus, îmi sugerează că imaginaţia nu este atât o aptitudine, cat un proces. Este un proces ce constă în a-ţi imagina ceva şi a-l corecta ulterior. Aşa cum un poet scrie o ciornă şi apoi o corectează, poate chiar şi de câteva ori.

Interpretul este un mediator

Sau cum un muzician interpretează o piesă, ascultându-se pe sine şi încercând să afle ceea ce suna „bine”. Însemnând prin aceasta ceva deloc uşor de definit, incluzând atât fidelitatea faţă de partitură. Cât şi fidelitatea faţă de dinamica interioară a muzicii. Cineva care interpretează o piesă muzicală  este,  bineînţeles, nu numai un executant al piesei (francezii spun că o piesă muzicală este mai degrabă interpretată decât pur şi simplu executată de un artist). Ci un mediator, aflat la mijlocul distanţei dintre compozitor şi auditor, care reacţionează şi recreează.

Memoria este un proces de recuperare a unor legături

Dar mi se pare că aceeaşi precauţie verificată de obiectivitatea lui boemă, apare în orice încercare de a reacţiona faţă de o operă de artă. Și că procesul face ca imaginaţia să lucreze. La fel se întâmplă, poate, şi cu memoria. Ea nu este atât o cavitate din interiorul minţii. Ca un dulap plin de amintiri pe care nu le putem întotdeauna găsi. Ci un proces de recuperare a unor legături şi conexiuni şi de reconsolidare a lor. A-ţi aminti ceva înseamnă a trezi legăturile şi conexiunile ce au ca centru lucrul amintit. Văzută astfel, o operă de artă ne atrage într-o lume de legături şi conexiuni indicate şi stabilite prin simboluri.

Citesc un poem sau privesc un tablou şi am o astfel de experienţă estetică

Subliniem că înţelegerea reacţiei noastre faţă de artă mi se pare că este deseori deformată de tendinţa de a vedea procesul drept o unică şi instantanee „experienţă pur estetică”. Citesc un poem sau privesc un tablou şi am o astfel de experienţă estetică. Mă întreb dacă aşa este. Uneori mi se întâmplă, dar deseori nu. Cel mai adesea trebuie să citesc un poem de mai multe ori, să privesc un tablou cu diferite ocazii. Să ascult (sau să interpretez) ceva de mai multe ori. Mi se pare că ceva frumos trebuie frecventat. Şi bineînţeles că doar lucrurile frumoase suportă o astfel de frecventare. Gândiţi-vă cât de iritant sau frustrant este să utilizezi des o rugăciune care este prost exprimată sau scrisă stângaci.

Acest ultim aspect relevă faptul că înţelegerea şi aprecierea artei aparţin timpului

Oricât de mult ar fi arta o fereastră spre eternitate, este nevoie de timp ca noi să fim capabili să vedem prin acea fereastră. În eseul său, „Art and Sacrament” („Artă şi Sacrament”), David Jones spune la un moment dat:

Omul poate face ghirlande și daruri frumoase din trandafiri

Un om poate nu numai să miroasă trandafirii (şi unele animale pot face asta, căci se spune că lavanda este apreciată în Casa Leului). Dar poate şi o face, şi trebuie să culeagă trandafiri şi poate spune despre trandafiri cutare şi cutare lucru. El poate face un signum din trandafiri. El poate face ulei din trandafiri. Poate face ghirlande şi daruri preţioase din ei. Ceea ce şi este, probabil, genul de lucru pe care trebuie să îl facă. În orice caz, nimeni altcineva nu o poate face. Nici îngerii nu pot şi nici animalele.

Atunci nu este de mirare că teologia priveşte corpul ca pe un bun fără seamăn

Fără corp, nu există sacrament, îngeri numai: nici un sacrament. Animale numai: nici un sacrament. Om: sacrament la orice nivel al „profanului” şi al „sacrului”, în ceea ce este trivial sau profund. Nu există nici o şansă de a scăpa de sacrament.

Aceasta culege toate ideile introduse la început din Sfântul Ioan Damaschin. Arta este importantă. Are legătură cu lucrurile. Face din aceste lucruri semne sau simboluri, din care ele derivă semnificaţie. Dar David Jones sugerează altceva. Poziţia unică a fiinţei umane ca echilibru între înger şi animal. Ca methorion, pentru a folosi cuvântul grecesc, o „existenţă la frontieră”, este evidenţiată prin sublinierea capacităţii umane de a face semne. De a face lucruri fără utilitate, dar care reprezintă un alt aspect al lucrurilor.

Potrivit unora dintre Părinţi, doar fiinţele umane sunt create după chipul lui Dumnezeu

Nu îngerii şi fiarele, sunt create după chipul lui Dumnezeu. (Potrivit altor părinţi, toate fiinţele spirituale sunt chipurile lui Dumnezeu. Și diferenţa dintre îngeri şi oameni constă pur şi simplu din faptul că nu au trup. Totuşi, aceasta mi se pare o aberaţie, datorată fără îndoială unei supradoze de platonism.) Doar fiinţele umane sunt după chipul lui Dumnezeu şi doar ele se află la graniţă, ca methorion, între lumea spirituală şi cea materială.

Probabil că ambele aceste fapte referitoare la condiţia umană sunt afirmate atunci când spunem că fiinţele umane sunt fiinţe făcătoare de semne. Că ele nu fac doar lucruri de folos, ci şi utilizează lucrurile drept semne. Şi probabil că tocmai această capacitate de-a face şi de-a utiliza semnele — care este premiza artei. Este cea care relevă condiţia noastră de creaturi făcute după chipul lui Dumnezeu.

Noi suntem creaţi drept semne ce arată spre Creatorul nostru

Și familiarizaţi cu semnele chiar în miezul fiinţei noastre, suntem capabili să facem şi să folosim semnele.

Unul dintre citatele favorite ale lui David Jones – utilizat de el ca motto pentru cartea sa, Epoch and Artist — aparţine teologului iezuit Maurice de la Taille. Acesta spune despre Hristos: „El S-a plasat pe Sine în ordinul semnelor”, însemnând în primul rând că la Cina cea de Taină, prin folosirea pâinii şi a vinului ca semne ce arătau ceea ce urma să săvârşească a doua zi pe cruce. El a creat un set de semne pentru a-Şi tălmăci şi îndeplini misiunea. Dar mai profund, după cum am ajuns să vedem, a Se plasa pe Sine în ordinul semnelor echivalează cu a spune că El a devenit om: om, care este un semn şi foloseşte semnele, şi astfel împrumută semnificaţie lucrurilor şi discerne în ele semnificaţia.

Cum să trăim ortodoxia astăzi, Ortodoxia şi arta

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here