Între Dumnezeu și om sau între rațiune și credință

0
89
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

dragosteaToată lumea e atârnătoare de Autorul ei. Lumea lucrurilor atârnă de Dumnezeu fără să știe. Noi, creștinii, știm.

Chiar dacă nu vrem, tot atârnăm, fiindcă spre deosebire de toaată lumea lucrurilor, noi, oamenii, aici în trup, încă nu avem înfățișarea noastră definitivă. Noi suntem în lucru. Și de aici vine că simțim neajunsurile noastre, necunoscutele și tensiunile noastre spre desăvârșire.

Poziția omului în creație e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, omul e un rezultat al creației divine; dar suntem și realizarea noastră.

Din cauza acestei stări de lucruri se aude adesea constatarea tragică : ”n-am făcut nimic” în față. Aceasta e constatarea că n-ai dat vieții tale sensul sau destinul ei.

Noi nu suntem numai lucruri ca să mergem în virtutea legilor necesității; noi mai suntem și ființe spirituale, înzestrate cu conștiință, și ca  atare mergem în virtutea legilor libertății. Ca atare căutăm adevărul și ca atare Îl căutăm pe Dumnezeu.

La porțile sufletului omenesc Dumnezeu Își încetează stăpânirea: îi vrea iubirea. Aici El vrea să fie primit din inițiativa noastră. Prin urmare, la împlinirea sensului sau destinului nostru în creație suntem așteptați de Dumnezeu ca făpturi ale Sale, conștiente de rudenia noastră cu El.

Pentru orientarea noastră în lumea văzută ni s-a dat credința și un om ca model, Iisus. Noi trebuie să realizăm în noi această icoană divină: stilul de a fi al lui Iisus. Fără acest fel de a fi, care atârnă de toate deciziile noastre de fiecare zi, și de fiecare clipă, te constați un om fără sens, un om fără hrană în fața haosului care caută să te soarbă în tragedia neființei – una  din definițiile răului.

Propriul tău destin așteaptă de la tine decizia acestei transpuneri a ta, în chipul lui Dumnezeu, transpunerea  în felul de a fi al lui Iisus în lume.

Iată în ce vreau să vă antrenez: în declanșaea mecanismului religios al sufletului.

Sufletul  Îl recunoaște pe Tatăl său și I se alipește. Dar fiind închis într-un trup, care aparține lumii acesteia, sufletul  se alipește și de lumea dinafară, crezând că într-aceasta își poate găsi liniștea sa. Dar nu și-o găsește, de aceea toată nevoința vieții călugărești are această rațiune de a fi: să nu se lase sufletul să se alipească mai tare lumii văzute decât lui Dumnezeu. Că nu suntem din lumea aceasta și nu trebuie âintuită ”aici” dragostea noastră.

Fiindcă Dumnezeu e Duh, iubire și adevăr, și nu-l putem ”vedea”, pentru că nu oferă imaginației – cinematografiei noastre- nimic, de aceea avem impresia că, credința în Dumnezeu e un risc sau un pariu al rațiunii.

Fapt este că credința este o continuă asceză a rațiunii, fiindcă Dumnezeu este altă natură decât existența creată și cunoașterea lui Dumnezeu ne cere și pe noi, în întregime, într-un alt mod de a fi.  Cunoașterea lui Dumnezeu, cine vrea s-o aibă – și nu ești liniștit până n-o ai – antrenează în ea ființa noastră  întreagă, cu toate rădăcinile ei în existență. Suntem irezistibil mânați spre această cunoaștere metafizică a lui Dumnezeu și ca atare feriți de neajunsurile noastre ce oameni.

Iată tragicul și smerenia cunoașterii noastre.

Din cele de până aici rămâne de reținut că întreaga noastră ființă trebuie sfințită, pentru a ne putea apropia de Dumnezeu. O cunoaștere teoretică a lui Dumnezeu au și dracii, dar aceasta nu-i sfințește. Dumnezeu face parte din destinul omului și e neliniștit  sufletul nostru până nu se odihnește întru Dumnezeu.

De aceea, când lipsește preocuparea de mântuire ființa noastră e în pierzanie, care și ea, pierzania, amăgește cu o ”odihnă”.

Despre durerile oamenilor din ”Învățăturile Părintelui Arsenie Boca”

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here