O familie care construise o casă mare, după planuri extrem de sofisticate, a mers la părintele Iustin pentru o binecuvântare, să mulțumească lui Dumnezeu pentru izbândă. Oamenii au stat la ușă câteva ceasuri bune, au mai vorbit cu alți pelerini, au avut timp să se gândească la sine, să-ți facă ordine în gândurile răvășite de zbuciumul vieții cotidiene. După această penitență și după o discuție de un sfert de oră cu părintele, oamenii au ieșit afară modificați de simplitatea dialogului, a stării pe care o câștigaseră. Și zise femeia, cea care luptase cel mai mult pentru a realiza o casă voluminoasă, cu multe niveluri, cu multe camere:
– Cum poate un om să stea într-o cameră așa de mică și toată țară să vrea să vină să-l vadă….! Noi am făcut o casă imensă, și nu ne trece pragu mai nimeni, să ne vadă, să ne salute….! Cred că noi am construit casa înainte de a ne descoperi de noi înșine, de a ne descoperi dimensiunea noastră umană…. !
Extras din „Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire” , Adrian Alui Gheorghe
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
