”Înţelepciunea şi cunoaşterea şi puterea… dragostea le cuprinde pe toate”

0
173
Translate in

donna_8-marzoCând am revenit aci întâia dată, am băgat de seamă că suntem mulţi cei ce ne adunăm acì, dar niciodată nu putem şti care va fi ultima oară când vom fi laolaltă. Suntem împreună, şi regăsesc acì toţi fraţii şi toate surorile mele, dar cu toţii au sporit în vârstă şi au îmbătrânit, mulţi au plecat dintre noi (chiar şi de data trecută), s-au dus stareţii – de nouă ani s-a dus Părintele Irineu, şi acum s-a dus şi Părintele Simeon.

Unde s-au dus? Încă nu ştim, nici nu înţelegem, dar şi noi ne vom duce – şi, îngăduiţi-mi să vă zic, asta e singura taină din viaţa noastră. Unde ne ducem? Vedem moartea ca pe sfârşitul vieţii noastre, şi asta pentru că e şi ceva adevăr acì, dar şi din pricina necredinţei noastre… nu suntem credincioşi. Ca un prunc în pântecele mamei… stă acolo până se maturizează, până devine un adult. Şi când părăseşte pântecele maicii sale, dacă te gândeşti, moare. Un copil se naşte, părăseşte pântecele mamei… la fel va fi şi cu noi la sfârşitul vieţii. Murim când părăsim pântecele mamei noastre… vrea cineva să se întoarcă în pântecele ei? Duceam acolo o viaţă tihnită, nu plăteam taxe şi impozite, dar nu vrem să ne întoarcem – şi cred că nimeni dintre cei ce s’au dus n’ar dori să se întoarcă în viaţa asta.

Mulţi poeţi au rostit notoriu: nimenea nu mai vine îndărăt la viaţă. Am începe iarăşi viaţa asta, cu toate necazurile ei? Zice un psalm că Dumnezeu ne-a făcut fără rost – dar Prorocul vorbeşte de noi, cei necredincioşi, cred… Oare socotim că Dumnezeu e aşa neghiob?… Ar face El atâţia oameni diferiţi… ar avea El nevoie de noi doar ca să aprindă focul iadului, fiindcă n’are chibrituri? Nu… Dumnezeu dragoste este, şi dragostea este epitoma tuturor virtuţilor… Smerenia este cea dintâi virtute… dragostea fără smerenie nu este dragoste.

Însă înţelepciunea şi cunoaşterea şi puterea… dragostea le cuprinde pe toate… toate cele pe care le numeşte Dumnezeu dragoste… pentru că noi avem o altă înţelegere. Înţelegem dragostea, dar nu aşa cum o face Dumnezeu. Şi rostul vieţii noastre este să intrăm în mintea lui Dumnezeu… să înţelegem ce a făcut Dumnezeu, cum e mintea Sa… şi atunci vom vedea o mare minune.

În cursul istoriei, se nasc generaţii, strămoşi, părinţi, fii, proroci, mucenici, toţi aceştia, şi oameni care ne sunt apropiaţi. Şi, cu fiecare generaţie, Dumnezeu ne seceră. Toată viaţa mea… de pildă, eram tânăr… şi apoi, dintr’odată, nu ştiu ce s’a petrecut, am ajuns la sfârşitul generaţiei mele – cine va fi următorul? Este secerişul lui Dumnezeu… când ajungem la sfârşitul vieţii, El ne ia. Făptura omenească se naşte în istorie, petrece timp în viaţa asta, apoi Dumnezeu ne ia şi Se gândeşte la un singur lucru… cum să ne aducă în viaţa Sa, iar singurul lucru de preţ în viaţa asta e să înţelegi mintea lui Dumnezeu, planul Său.

Ce e viaţa? Şi viaţa asta nu-i acum. Încă n’avem viaţă adevărată. E un început… unde ne facem alegerile… Şi, după căderea omului, scopul vieţii nu e cunoaşterea şarpelui lui Adam, ci să deosebeşti între bine şi rău, şi să cunoşti binele de rău… să alegi binele. Fiindcă răul nu are însemnătate, nu e o opţiune; ce e răul? Răul nu există… pentru că singurul lucru care există este acela făcut de Dumnezeu… Dumnezeu n’a făcut răul… Atunci, ce-i răul? Căci el există, fără tăgadă – este o scâlciere a binelui făcut de Dumnezeu. Răul este o minciună şi, în această minciună, dacă oamenii trăiesc în această minciună, trăiesc în ceva ce nu există – şi când trec la viaţa vecĭnică? Vor rămâne în această minciună? Credem că vom fi aşa cum zice apocalipsa de diavol, de fiară, „că era şi nu este, măcar că este” (Apoc. 17:8)?

Ce-i asta? Asta-i minciuna. O să v’o zic altfel. Este… viaţa este ca verbul „a fi”, încă n’am ajuns cu adevărat întru „a fi”, noi „existăm”; ce înseamnă a exista? Viaţa noastră e un început… suntem într’o începătură… din punctul acesta de vedere, Dumnezeu nu există, aşa cum zic atheii – Dumnezeu este existenţă (fiinţare).

Dumnezeu este o călătorie călăuzită. Dumnezeu n’are trebuinţă de o călătorie călăuzită. Dumnezeu este dintru început, El este începutul, n’are trebuinţă de un început. Dumnezeu este existenţă, El e calea ce duce lafiinţare, la intrarea în Adevăr. Poruncile lui Iisus, dar şi poruncile Vechiului Legământ nu sunt ceva etic, ci reguli ontologice. sunt cuvinte ce descoperă făpturilor omeneşti Adevărul. Dacă înţelegem poruncile nu doar ca pe ceva etic, ci ca pe o cale de viaţă, pentru a intra în Adevărul vieţii şi în ceea ce duce la această adevăratăfiinţare… Mai ales în Evanghelia după Ioan, Iisus zice de mai multe ori că Cuvântul Tatălui este viaţa vecĭnică. Cuvântul lui Dumnezeu este Însuşi Hristos… Cuvântul lui Dumnezeu este ipostatic, este o persoană… vom înţelege asta cândva, nu acum… Şi este ceva deosebit să o înţelegem înainte de-a muri… să ne adâncim în înţelesul vieţii înainte de a muri. Voi vorbi mai târziu despre asta.

Ce înseamnă că Dumnezeu „este”, că El nu există, ci este? E ceva mai presus de existenţă. Întâia dată când Dumnezeu şi-a dat un nume pentru oameni a fost cu Moisì. Înainte de Moisì, puţinii care-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu erau fiii lui Avraam. Iudeii Îl cunoşteau ca Dumnezeu, părintele nostru, însă şi cei de alte credinţe Îl ştiau ca părinte al lor. Dar Moisì Prorocul a vrut să ştie Cine este acest Dumnezeu, şi i-a zis: „Când mă vei trimite să-i scot din Egipt, cine să le spun că i-a izbăvit? Care e numele Tău?” Ce înseamnă un nume? Un nume e mai mult decât felul în care-l chemi pe cineva… este înţelesul cuiva… Dumnezeu a schimbat soarta lui Avraam, şi i-a schimbat şi numele; aşa că numele lui Dumnezeu este o descoperire a ce este Dumnezeu. Când dăm, aşadar, nume copiilor, trebuie s’o facem cu seriozitate, pentru că numele reprezintă înţelesul acelei persoane, nu doar un mod de adresare. Şi Dumnezeu i-a zis lui Moisì: „Să le spui: «Cel ce este» m’a trimis”. A spus doar: „Eu sunt «Cel ce este»”.

După mii de ani, Sfântul Evanghelist Ioan a scris ceva în plus, ca să-l adauge descoperirii lui Dumnezeu: Dumnezeu Dragoste este. Şi dragostea asta e ceva din numele lui Dumnezeu. Ce înseamnă viaţa? Ce înseamnă dragostea? Fără dragoste, suntem indivizi. Ce sunt indivizii? Individualismul omenirii.

Dar ca să devenim persoane, ipostasuri… adică un individ ce poate trăi vecĭnic… trebuie să dobândim dragoste; aşadar, ţelul vieţii noastre este să dobândim dragostea, dragostea care-i începutul adevăratei şi vecĭnicei vieţi. Dragostea adevărată este condiţia enipostazierii – condiţia pentru a nu cunoaşte moartea – şi dragostea cuprinde toate virtuţile; dacă câştigăm încet o virtute… smerenia, ascultarea, toate virtuţile… trebuie să înţelegem că toate ne duc la dragoste. Dragostea este capătul. Atuncea putem muri fără să murim.

Părintele Serafim l-a dus pe Stareţ până la capătul vieţii sale. [Părintele Sofronie] nu mai putea merge, era distrus trupeşte, dar duhovniceşte era plin de viaţă. În acele zile, când îşi începea fiecare omilie cu „Nu ştiu cum de mai sunt încă în viaţă… Mulţămesc lui Dumnezeu că mă mai lasă să trăiesc”, ne vorbea despre moarte în fiecare noapte, spunea că omul nu poate muri. Aşteptăm, aşa cum zicem în Crez, „viaţa veacului ce va să fie”. Ce e credinţa în viaţa vecĭnică? Credinţa este dragoste, este o condiţie a enipostazierii, când putem vedea dincolo de moarte. Credinţa vede dincolo de moarte. Mulţi socotesc că e o închipuire, dar noi credem în nevăzut, şi celor ce cred li se pot întâmpla minuni. Dumnezeu poate răspunde credinţei. Credinţa este dragoste. Dumnezeu răspunde dragostei pentru că El este Dragoste. Dragoste pentru Dumnezeu, Carele Dragoste este.

Credinţa, nădejdea şi dragostea. Trăind în credinţă, dobândim nădejde. Începem să vedem acest Dumnezeu nevăzut. Începi să te porţi potrivit cu credinţa ta şi cu ceea ce te-a făcut să ai credinţă. Încet, au loc una-două „coincidenţe”, şi ceva s’a petrecut: începi să înţelegi că acest Dumnezeu, Care nu există, lucrează ca şi cum ar fi; credinţa creşte, şi de acum începem să avem nădejde. Ce este nădejdea? Poate nu voiu muri; poate Dumnezeu mă iubeşte chiar dacă-s păcătos. Şi, în această nădejde, nevoinţa noastră înspre Dumnezeu devine mai puternică, pentru că acum nădăjduim.

Am văzut cum credinţa poate transcende moartea; acum nu numai că simţim ceva pentru că avem nădejde, putem alerga mai iute, nu mai ducem nici o povară. Nădejdea ne-a dus undeva. Acest „undeva” este dragostea, şi dragostea este desăvârşirea. Călătoria vieţii noastre este un drum al lipsei, al neîmplinirii. suntem încă pe acest drum, însă sfârşitul drumului, când ne-am maturizat, trebuie să fie când am dobândit de la Dumnezeu, din harul dumnezeiesc, îndeajuns din gustul dragostei, când ne naştem din nou în cealaltă viaţă, care nu-i atât de „altceva” pe cât am crede, fiindcă nu avem cercare.

Însă cei ce au cercare îşi dau seama că nu e „altceva”, e Dumnezeu. Trebuie să fim în Dumnezeu. Trebuie însă să intrăm în Dumnezeu încă din viaţa asta. Întregul înţeles al vieţii noastre e să aflăm calea către acea călătorie, drumul spre vecinicie, să ne pocăim, să scăpăm de moarte, de această minciună, o naştere care nu naşte niciodată, o existenţă care nu există. Ăsta-i scopul vieţii noastre: să scăpăm de minciuna aceasta, când ne naştem din nou.

De ce nu există moarte pentru cel ce trece la cealaltă viaţă?

E nevoie să ajungem acolo ca să simţim locul ăsta diferit şi să părăsim lumea asta, în care iubim oameni – şi e anevoie să părăsim oamenii pe care-i iubim, dar e doar vremelnic, îi vom vedea din nou. Stareţii nu ne-au părăsit, când se duc în viaţa cealaltă ei ne văd pe toţi, se roagă, ne vom întâlni din nou; mulţi dintre noi i-au întâlnit într’o măsură anume. Cum zicea Sfântul Siluan, ei ne văd vieţile, ei sunt precum Dumnezeu. Nu e o desăvârşire; aşteaptă încă învierea morţilor.

Pr. Rafail Noica – 31 Octombrie 2010, Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here