Întâi dragostea

0
54

Întâi dragostea.
Omul e singur şi sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui munte. Omul e trist, făptură rătăcită şi slabă, orfan al darurilor dumnezeieşti, sărman al înţelesului şi bucuriei, poartă deschisă tuturor îngeununchierilor. Om, omule bun, pune în cugetul şi fapta ta întâi dragostea.

Întâi dragostea.

Nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de stapânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn şi creaţie. Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hraneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial.

Dragostea este cheia şi a veşniciei.

Dragostea împrăştie urâtul, urâtul singurătăţii, topeşte răul, răul întunericului, alungă tiparele şi hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni fiinţă nouă şi roditoare. Dragostea naşte şi pârguieşte rodul, transfigurează şi înalţă sufletul; prin ea dumnezeeasca faţă joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre. Acolo unde nu e dragoste stăpânesc întunericul şi urâtul, acolo unde nu e dragoste înfloresc trufia, pisma, nedreptatea şi toate chipurile prostiei omeneşti. Omul care nu iubeşte nu înţelege nimic din lumea lucrurilor văzute şi ascunse. Graiul minunilor îi este cu desăvârşire închis. Acolo unde nu este dragoste nu este nici cunoştinţă adâncă.

Este în firea omului să învingă prin dragoste.

Dumnezeul întrupat ne-a dezvăluit lumea nouă, adevărul, viaţa şi puterea prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Să iubeşti un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubeşti pământul aspru şi cerul boltit albastru, să iubeşti totul, chipuri şi sensuri, totul: joc, cântec, lumină, jocul şi armonia cosmică, să iubeşti îndeosebi omul, fratele tău, bun sau ticălos, tare sau slab, să-l iubeşti pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste fiinţa ta legată de păcat. Cine nu iubeşte, nu are simţuri; toate ferestrele, de la firicelul de iarbă la steaua ce clipeşte în liniştea depărtărilor, i se închid. Grăuntele de bine şi frumos ce-l purtăm în inima noastră îl desvăluie şi-l creşte dragostea.

Întâi dragostea. Dragostea care înfloreşte cireşul, care creşte copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa.

Aşa vine pacea, pacea desăvârşită, pacea raiului şi a vieţii veşnice. Pământul e uşor sub pasul tău, uşor ca arborul gândurilor pure, omule, lumina creşte şi înfloreşte pe buzele, pe ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu. Când ai pornit să fii om să ştii că dragostea e cea dintâi virtute, ea este semnul desrobirilor. Cântecul tău se îneacă fără dragoste şi mâna ta bâlbâie. Caută sâmburele vieţii. E în tine!

Inteligenţă şi cuprindere

Se vorbeşte mult de inteligenţă şi se vorbeşte impropriu, uneori într-un înţeles strâmt şi alteori pervertit. Despre inteligenţa – şiretenie spunem numai că e o interpretare vulgară, prezentă obişnuit în aşa-zisa elită burgheză.
Atunci când inteligenţa îşi găseşte o definiţie mai serioasă, aşa cum se întâmplă în cazul oamenilor cultivaţi, ea este socotită ca o facultate abstractă a omului, ca o însuşire pur intelectuală: concept, raţiune, silogism, joc şi putere de construcţie abstractă a minţii noastre.
Nici aceasta nu este o interpretare convenabilă, pentru că nu este îndeajuns de cuprinzătoare. Această definiţie ne vorbeşte despre o inteligenţă lipsită de inteligenţă. De ce? Pentru că ea nu înţelege… adică nu are o priză optimă asupra realităţii atât morale, cât şi fizice.

Un om este inteligent cu adevărat atunci când odată aplecat asupra unei realităţi o pătrunde în inima ei.

De multe ori însă o concluzie logică poate fi în conflict cu realităţile. Viaţa este uneori chiar lipsită de logică.
Un fapt moral este înţeles de cineva cu atât mai bine, cu cât acesta a avut o mai bogată experienţă interioară. Orizontul unui om bogat interior poate fi mult mai larg decât al unui meşter în silogisme. Puterea de abstracţiune nu înseamnă întotdeauna inteligenţă, care vine odată cu omul de mare experienţă, odată cu omul spiritualizat.
Cucerirea adevărului cere un proces de gândire complex care trebuie să angajeze toate forţele spiritului.

Credinţă şi adevăr

Pe om îl caracterizează întrebarea; ea l-a dus la reflexiune. Permanenta întrebare l-a mânat înainte şi l-a făcut mai om. Niciodată mulţumit cu ceea ce ştie şi posedă, întotdeauna căutător în necunoscut, el a căzut adesea în stări de nelinişte; omul a trecut prin crize.
Dacă întrebarea şi căutarea continuă îi sânt caracteristice, nu mai puţin îi aparţine certitudinea.
A fi permanent în criză înseamnă a te irosi, a coborî panta vieţii. Criza e bună numai dacă aduce după sine o cucerire nouă, o luminare a fiinţei morale. Omul nu poate fi om rămânând ca o corabie fără cârmă, plutire fără ţel şi fără sens în apele neliniştite ale lumii. Omul aleargă pentru a câştiga adevărul în climatul căruia el creşte ca o floare scăldată în soare; se armonizează capătă sevă şi plinătate.

Căutarea adevărului aparţine firii omului; ea înseamnă sens, înseamnă putere.

Credinţa în Dumnezeu este cunoaştere prin excelenţă şi certitudine desăvârşită. În ea omul nu se mai clatină, nu se mai supune întâmplărilor; este stăpân pe sine. Fără un contact cu transcendenţa şi misterul, viaţa omului este lipsită de sens, este stupidă.
Credinţa este o experienţă interioară, adică o experienţă trăită direct ca o lumină, nu gândită şi nici închipuită. Credinţa în Dumnezeu este o mare experienţă a omului; cea mai mare. Ea cere toată fiinţa şi toată energia noastră spirituală; ea cere dilatarea la maximum a fiinţei noastre interioare.

Credinţa nu înseamnă subiectivism şi nici lipsă de mărturii.

Credinţa nu înseamnă proprie înşelare acolo unde mintea nu poate ajunge. Credinţa este o stare morală în care cunoaşterea vine din situarea omului în realitatea concretă, în viaţa în aşa fel încât nimic nu se interpune. Credinţa este un act liber pentru că este un act de trăire, de viaţă; ea apare ca o consecinţă firească a naturii morale.
Credinţa dă stabilitate şi sens vieţii lăuntrice. Omul credincios stă în prejma valorilor permanente; este bun şi bogat. Când trece peste el o încercare a vieţii nu se năruie, ci creşte. Omul credincios se aseamănă copiilor; râde cu lacrămile pe obraz.

Dar credinţa pentru a fi creatoare trebuie să cucerească adevărul care este în primul rând metafizic şi religios, nu cer-titudinea care fără adevăr poate să însemne calm sufletesc, dar nu salvare; uneori poate să ducă la dezastru pentru că şi Lucifer are credincioşii lui.

Sensul umilinţei

Oamenii, oamenii bogaţi în cunoştinţe, se cred în genere centrul lumii, se cred în stare de stăpâni până în sferele cele mai îndepărtate. O lipsă de măsură caracterizează omul modern. Omul simplu, mai just situat în lume, este cu mult mai prudent; el şi de nu ştie, ştie că nu ştie, simte că e singur, că e slab; îşi dă seama de cuceririle sale şi de limitele impuse de natură.

Umilinţa e sentimentul profund al orizontului său.

Umilinţa este o stare de cuminţenie şi deplină supunere în faţa lucrurilor neschimbătoare; se naşte odată cu cunoştinţa propriei valori şi situaţii în faţa existenţei. Această virtute apărută în istoria vieţii morale odată cu Creştinismul are două întemeieri: cunoaşterea situaţiei noastre în lume şi tratarea confomă acestei cunoaşteri.
Umilinţa înţeleasă în această dimensiune cosmică şi metafizică a vieţii nu alungă frumuseţea şi puterea spirituală cu care sântem dăruiţi; ne dă doar o justă poziţie faţă de tot ceea ce avem şi ceea ce ne lipseşte.

Umilinţa alungă egoismul, evită dilatarea bolnăvicioasă a eului (stare atât de frecventă azi) şi deschide porţi noi către experienţe pozitive şi înălţătoare.

Omul nu a avut întotdeauna conştiinţa locului pe care îl ocupă în lume şi rostul desprins din această aşezare. Omul nu a avut întotdeauna simţul dimensiunilor existenţei sale şi al raportului dintre aceste dimensiuni. Epoca modernă şi contemporană ne stă în această privinţă drept mărturie. Pe măsură ce a crescut mândria sa de „fiinţă raţională şi liberă,” în aceeaşi măsură şi-a pierdut înţelegerea şi libertatea. Determinismul şi materialismul veacului sânt o consecinţă a falsei aşezări a omului faţă de lumea înconjurătoare şi de transcendenţă.
Puterea crescândă asupra lumii fizice l-a făcut să se socotească creatorul şi stapânul a tot ce este. Ştiinţa şi tehnica modernă, incontestabile cuceriri ale epocii moderne, au schimbat întreaga viziune de viaţă a omului. Trufia este una din cele mai de seamă consecinţe morale ale acestei viziuni.

Toată educaţia noastră, tot exemplul ce l-am avut ne-au îndemnat să mergem pe calea acestei încrederi fără măsură în însuşirile noastre.

Căci ce este altceva trufia decât o suprapreţuire a puterilor noastre şi o trăire în orizontul ei. Trufia este o atrofiere a măsurii şi a bunului simţ, este sentimentul preţuirii fără limită a fiinţei noastre. De aceea fiece ins în parte se simte deţinătorul adevărului şi se crede centrul lumii. Individul a ajuns un univers închis. Omul trufaş, necunoscând alt adevăr decât pe sine, nu a putut cunoaşte nici mila, nici dragostea, nu l-a cunoscut nici pe Dumnezeu.

Încrederea în atotputernicia raţiunii, a ştiinţei şi a tehnicii au mers mână în mână cu îndumnezeirea omului.

S-a crezut că înălţându-se neîntemeiat până dincolo de puterile sale, până dincolo de firea şi sensul existenţei sale, omul se poate mântui. Roadele acestei atitudini au început a fi culese. Materialismul şi egoismul vieţii moderne au închis omului porţile de ieşire. Omul nu a mai putut vedea nimic din cele ce cădeau dincolo de el, iar îndreptarea omului vine tocmai de aici; din puterea înţelegerii sale că este parte dintr-o realitate care-l depăşeşte şi din orientarea faptei sale către o viaţă organică şi firească.

Această aşezare înseamnă însă o recunoaştere sinceră a poziţiei noastre în lume.

Ce om, care mai are în el o fărâmă de omenie, nu şi-a dat seama cel puţin odată, de povara ce-i apasă umerii prin soarta ce i-a fost dată? Cine nu a trăit sentimentul mirării şi al minunilor care îl înconjoară? Cine nu s-a înspăimântat că poate fi singur în ceaţa acestor lumi pe care mintea nu le poate cuprinde şi inima le bănuie numai că există cumva? Cine nu a trăit în faţa fenomenelor neprevăzute şi nestăpânite, cosmice şi istorice, un sentiment de teamă?

De unde atunci trufia?

De unde gândul de stăpân al lumii când picioarele omului se clatină atât de uşor? Desigur dintr-o orbire, dintr-o deformare interioară, din falsa şi nefireasca aşezare a omului, din îngustarea orizontului său spiritual. Omul este mare abia atunci când se recunoaşte mic, când îşi recunoaşte slăbiciunile. Pascal spune într-un capitol din cugetările sale: „La grandeur de l’ homme est grande en ce qu-il se connaît misérable.”

Astăzi avem nevoe de o fierbere nouă a conştiinţei.

Ordonarea simţirii este şi ea necesară pentru îndreptarea omului. Una din căile care îl poate pune în stăpânirea luminii şi îl poate face mai bun şi mai pur, cale a mântuirei, este umilinţa. Lumea care îl înconjoară şi însuşirile sale interioare îl creează, dar îl duc totodată la pierzanie pe om. Totul ţine de conştiinţa noastră, de felul cum ştim să ne rânduim gândul şi fapta. Umilinţa, opusă trufiei, este virtutea care se naşte din senti-mentul fragilităţii noastre, a slăbiciunii naturii omeneşti; ea este legată de firea omului încărcat de misterul creaţiei.

Se crede de aici că umilinţa este ceva decadent, că exprimă o anumită lipsă, o slăbiciune interioară.

Acei care văd lucrurile în acest fel – şi se găsesc şi filosofi reputaţi printre ei – judecă umilinţa în contingent şi în temporal, o judecă exterior. De aceea o socotesc ca pe o stare interioară specifică sclavilor.
O deosebire trebuie să o facem încă de la început. Umilinţa nu trebuie văzută în latura ei socială, în apariţiile degradante ale lipsei de personalitate, – pe care această virtute o presupune dimpotrivă cu tărie -, ci trebuie văzută în înţelesul ei adevărat, în sens existenţial, aşa cum am încercat să-i desprindem noi înşine sensul în rândurile de mai sus.

Umilinţa nu înseamnă şi nu naşte din servilism, pentru că ea este forţă interioară, expresie a trăirii noastre pe treptele superioare ale lumii acesteia.

Umilinţa este una din căile prin care omul ia cunoştinţă de starea sa şi de sensul existenţei sale. Prin umilinţă, omul nu se înjoseşte, nu se năruie pe sine, ci se înaltă, se zideşte. Recunoaşterea condiţiei noastre înseamnă dovada unei adevărate forţe. Pentru ca cineva să meargă pe calea umilinţei, concepută în sens ontologic, trebuie să dispună de o mare forţă interioară. Această virtute reprezintă o forţă morală unică pe calea căreia omul se dovedeşte puternic, nu în lumea aceasta a contingenţelor, în lumea noastră înconjurătoare. Umilinţa ca forţă morală trebuie judecată în spiritual, nu în temporal.

De aici înţelegem natura ei, în acest fel străbatem adevăratul său cuprins.

Ceea ce socotesc obişnuit oamenii drept putere sânt numai lucruri efemere şi sentimente degradante. Poarta omului nu este în raport direct cu întinderea stăpânirii sale sociale sau materiale, nu înseamnă nici ambiţie, vrăjmăşie sau acte de dominaţie, ci cu mai multă dreptate, poate fi găsită alături de cumpătare şi asceză, poate fi găsită alături de bunătate, de dragoste şi de creaţie. Este mai puternic omul care se înfrânează decât acela care, cu toată aparenta sa tărie, se lasă purtat de elementele inferioare ale fiinţei sale morale. Este mai puternic omul care se stăpâneşte pe sine, decât acela care îi stăpâneşte pe alţii.

Omul care rezistă tendinţelor de mărire, acela care e corect situat în existenţă şi deplin stăpân pe însuşirile sale spirituale, omul care îşi împlineşte legea scrisă în firea şi destinul său şi care nu tremură în faţa morţii nu mai poate fi socotit un om slab.

Umilinţa este o cale a renunţării pe care numai „individul” poate fi distrus, dar omul, omul fiinţă spirituală, poate fi mântuit.
Umilinţa înseamnă depăşire, înseamnă creştere prin ceea ce este dincolo de existenţa noastră aparentă. De aceea ea nu înseamnă depresiune, decădere, moarte, ci dimpotrivă întărire, înălţare şi înviere. Judecată în roadele ei materiale şi formale, umilinţa poate însemna slăbiciune, poate să însemne retragere. Văzută însă în roadele ei spirituale ea este o cale ce duce către biruinţa luminii nestinse. De aceea poate fi socotită drept una din importantele căi de care dispune omul pentru formarea personalităţii sale şi câştigarea adevărului.

În viaţa noastră de astăzi umilinţa vine ca o reparaţie a omului descompus în întunerecul egoismului şi autodivinizării.

Umilinţa nu numai că întăreşte, dar şi luminează; ea ne poartă în sferele superioare ale existenţei şi ne pune în legătură cu marile izvoare de frumuseţe şi înţelepciune. Omul care străbate această cale nu numai că nu-şi îngustează orizontul vieţii, aşa cum ar putea să pară, dar se situează pe un plan din care lumea şi viaţa, existenţa întreagă iau o înfăţişare sublimă, poartă deschisă mântuirii. A fi umil în înţeles ontologic înseamnă a fi un iluminat.

O altă consecinţă ce se desprinde de aici este câştigarea deplinei libertăţi.

Omul ascultă şi înfăptuieşte numai după imperativele sale morale. Nimic nu-l atinge şi nimic nu-l forţează să acţioneze altfel decât în sensul voinţei şi legilor omeniei. Ieşiţi de sub domnia sentimentelor egoiste, decadente şi vrăjmaşe, calea umilinţei ne liberează, ne liberează nu în înţeles formal, ci în înţeles spiritual, în înţeles interior.
Bunătatea şi dragostea inundă întreaga noastră fiinţă. Sufletul este atunci ca o fereastră deschisă către luminile binefăcătoare ale înţelepciunii şi virtuţii.

Colina lacrimilor

Un om plânge. Stă aplecat sub povara destinului său omenesc, sub povara durerilor lumii. Prins primejdios de raza subţire a unei stele călătoare, simte mai adânc noroiul tălpilor sale, mai întristat negura neştiinţei sale.
Pe o colină, cu fruntea plecată în palma căutărilor neîndurătoare, un om plânge; acelaşi suflet încercat, povară a tuturor copiilor şi părinţilor, surorilor şi fraţilor trăieşte zădărnicia şi pustiul lucrurilor rătăcitoare. Nu mai vrea nimic: nici pâine, nici apă, nici laudă; el vrea mană cerească, înconjurat de singurătatea suferinţelor totale, omul plânge plânsul semenilor şi râsul lor, durerea ce le taie sufletul şi bucuria lor superficială.

Plânsul adevărat, plânsul adânc vine din sentimentul mărginirii noastre, din conştiinţa răului ce ne străbate, dar vine şi din sentimentul desăvârşirii din conştiinţa binelui care poate fi atins.

Plânsul aduce uşurare, depăşire a elementelor impure, aduce îndurare, putere şi încredere. Plânsul preface în rodnicie durerea căilor potrivnice. Lacrimile calde spală zările de întunericul neputinţei.
Omul adevărat, omul făptură a luminii, nu se teme de rău şi nu alungă suferinţa. El ştie că răul poate fi biruit de un suflet arzător şi că suferinţa este o cale a bucuriilor, cale a luminii şi puterii. Suferinţa este preţul valorilor nepieritoare: adevărul şi frumuseţea, cântecul şi îndemnul la desăvârşire. Prin ea omul se apropie de firea lucrurilor, de sensul vieţii, de Dumnezeu. Pe calea ei câştigăm lumina minţii şi a inimii. Suferinţa adevărată este înaltă, calmă, bogată şi purificatoare.

Ernest Bernea, Preludii, Îndemn la simplitate, Cel ce urcă muntele, Treptele bucuriei

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here