Înjumătăţirea Postului: Sfânta Cruce

0
788

thumb-1400x733A treia Duminică a Postului este numită „Închinarea Sfintei Cruci”. La Privegherea acestei zile, după Doxologia cea Mare, Sfânta Cruce este adusă într-o procesiune solemnă în mijlocul Bisericii şi rămâne acolo pentru întreaga săptămână — cu un ritual special de închinare de-a lungul fiecărei slujbe. Este de remarcat faptul că tema Sfintei Cruci, care domină imnologia acestei Duminici, nu este dezvoltată în termeni de suferinţă ci în termeni de biruinţă şi de bucurie. Mai mult decât atât, cântările-temă (irmoase) ale Canonului Duminicii sunt luate din slujba pascală — „Ziua învierii” — iar Canonul este o parafrază a Canonului Paştelui.

Înţelesul tuturor acestora este clar. Suntem la înjumătăţirea Postului. Pe de o parte străduinţele psihice şi duhovniceşti, dacă sunt sincere şi consecvente, încep să se facă simţite; povara lor devine mai obositoare, osteneala noastră mai vizibilă. Avem nevoie de sprijin şi încurajare. Pe de altă parte, suportând această osteneală, urcând muntele până la acest punct, începem să vedem sfârşitul călătoriei noastre, iar razele Paştelui cresc în strălucire. Postul este propria noastră răstignire, trăirea noastră, aşa cum este ea, limitată, a poruncii lui Hristos pe care o auzim în pericopa evanghelică a acestei Duminici: „Dacă vreun om vrea să-Mi urmeze Mie, acela să se lepede, de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie (Matei, VIII, 34). Dar nu putem să ne luăm crucea şi să-L urmăm pe Hristos dacă nu avem Crucea Sa, pe care a luat-o asupra-Şi pentru mântuirea noastră. Crucea Lui este aceea care ne mântuieşte, nu a noastră! Crucea Lui este aceea care dă nu numai sens ci şi putere celorlalţi. Aceasta o găsim explicată în Sinaxarul Duminicii Sfintei Cruci: „Pentru că în timpul postului celui de patruzeci de zile ne răstignim şi noi oarecum, morţi fiind faţă de patimi, cu simţurile adormite şi potolite din pricina amărăciunii postului, ni se pune înainte cinstita şi de viaţă făcătoarea Cruce ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine, să ne aducă aminte de patima Domnului nostru lisus Hristos şi să ne mângâie. Dacă Dumnezeu a fost răstignit pentru noi, oare nu trebuie ca şi noi să lucrăm mai mult pentru El? Nevoinţele noastre ni se uşurează când ni se aduce aminte şi de nădejdea slavei ce ni s-a dat prin Cruce. Căci după cum Mântuitorul nostru, urcându-se pe Cruce, a fost slăvit prin felul necinstit prin care s-au purtat oamenii cu El şi prin amărăciunile ce l-au pricinuit, tot aşa trebuie să facem şi noi ca să fim slăviţi împreună cu El, cu toate că îndurăm cu greu nevoinţele postului.

Se mai explică prăznuirea de azi şi în alt chip. După cum cei care călătoresc pe o cale aspră şi lungă, zdrobiţi de oboseală, dacă întâlnesc pe cale un copac umbros se odihnesc puţin, aşezându-se sub el, şi oarecum refăcuţi termină şi restul drumului, tot aşa şi acum, în timpul postului, a fost sădită de Sfinţii Părinţi la mijlocul acestei căi obositoare Crucea cea aducătoare de viaţă, spre a ne odihni, a răsufla şi a ne face pe noi cei osteniţi sprinteni şi uşori pentru restul ostenelii.

Sau altă explicaţie. După cum la venirea unui împărat sunt purtate înainte steagurile lui şi sceptrul, iar în urmă vine şi el, plin de veselie şi de bucurie pentru biruinţa avută, iar împreună cu el se bucură şi supuşii, tot aşa şi Domnul nostru lisus Hristos, vrând să arate biruinţa asupra morţii şi că are să vină cu slavă în ziua învierii, a trimis înainte sceptrul Lui, semnul Lui cel împărătesc, crucea cea de viaţă făcătoare, care ne umple de multă bucurie, ne dă foarte mare uşurare şi ne pregăteşte să fim gata să primim pe împărat şi să scoatem strigăte de bucurie întru întâmpinarea Biruitorului.

A fost aşezată Sfânta Cruce în săptămâna de la mijloc a postului celui de patruzeci de zile pentru următoarea pricină: Sfântul Post de patruzeci de zile se aseamănă cu izvorul cel din Mera, din pricina asprimii, amărăciunii şi lipsei de trai bun ce ne face postul. După cum dumnezeiescul Moise când a băgat lemnul în mijlocul izvorului l-a îndulcit, tot aşa şi Dumnezeu, Care ne trece prin Marea Roşie cea spirituală şi ne scoate de la nevăzutul Faraon, prin lemnul cel de viaţă făcător al cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, îndulceşte amărăciunea postului celui de patruzeci de zile şi ne mângâie pe noi care trăim ca în pustie până ce ne va duce, prin învierea Lui, la Ierusalimul cel spiritual.

Sau altă explicaţie. Deoarece crucea se numeşte şi este pomul vieţii, iar acel pom a fost sădit în mijlocul raiului, în Eden, în chip potrivit şi dumnezeieştii Părinţi l-au sădit pe acesta în mijlocul postului celui de patruzeci de zile ca să ne amintească şi de lăcomia lui Adam, dar în acelaşi timp să ne arate prin pomul acesta şi înlăturarea osândei lui. în adevăr dacă mâncăm din el nu mai murim, ci trăim.Prin puterea Crucii, Hristoase Dumnezeule, păzeşte-ne de ispitele celui viclean, învredniceşte-ne să ne închinăm dumnezeieştilor tale Patimi şi învierii celei purtătoare de viaţă, ducând la capăt cu uşurinţă calea acestui post de patruzeci de zile şi ne miluieşte pe noi ca un singur bun şi de oameni iubitor. Amin.”

Astfel, întăriţi şi liniştiţi, începem partea a doua a Postului, încă o săptămână şi, în cea de a patra Duminică, auzim vestirea: „…Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia” (Marcu, IX, 31).  Accentul se mută acum de la noi, de la pocăinţa şi ostenelile noastre, către faptele ce s-au făcut „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”.

„Doamne, Dumnezeule, Cel ce ne-ai dat să pregustăm astăzi prin învierea lui Lazăr Sfânta Săptămână cea înainte-strălucitoare, ajută-ne să săvârşim călătoria postului. Ajungând la cea de-a doua vreme a postirii să punem început vieţii dumnezeieşti, ca atingând săvârşirea ostenelilor noastre să primim bucuria cea nepieritoare.”

La Utrenia din Joia celei de a cincea săptămâni auzim încă o dată Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, de data aceasta în totalitatea sa. Dacă la începutul Postului acest Canon a fost ca o uşă ce ne-a condus către pocăinţă, acum, la sfârşitul Postului, el pare ca un „rezumat” al pocăinţei şi ca o împlinire a acesteia. Dacă la început îl ascultam doar, acum, cuvintele sale, pline de înţeles, au devenit cuvintele noastre, plângerea, nădejdea şi pocăinţa noastră şi, de asemenea, o „evaluare” a nevoinţelor noastre postitoare: cât de multe din acestea au devenit cu adevărat ale noastre? Cât de departe am ajuns pe calea acestei pocăinţe? Pentru că toate cele ce ne privesc se apropie de sfârşit, de acum înainte îi urmăm pe ucenici, care „erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, şi lisus mergea înaintea lor”. Iar lisus le-a spus: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte, şi-L vor da pe mâna păgânilor, şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Marcu, X, 32—45). Aceasta este Evanghelia celei de a cincea Duminici.

Tonul slujbelor Postului se schimbă. Dacă de-a lungul primei părţi a Postului ostenelile noastre ţinteau la propria noastră curăţire, acum suntem făcuţi să înţelegem că această curăţire nu reprezenta o finalitate în sine, ci ea trebuie să ne conducă la contemplarea, înţelegerea şi improprierea tainei Crucii şi învierii.

Sensul nevoinţelor noastre ni se descoperă acum ca o participare la această taină cu care eram atât de obişnuiţi, încât o acceptam de la sine şi pe care acum o uităm pur şi simplu. Şi în timp ce-L urmăm, urcând la Ierusalim împreună cu ucenicii, suntem „uimiţi şi temători”.

Postul cel Mare”, Alexander Schmemann

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here