Inima omului – Ce este inima?

0
2084

inima„Problema inimii este pasionantă, tulburătoare şi neelucidată de cunoaşterea umană. Filocaliile subliniază acest caracter de taină al inimii omeneşti, ca de altfel al întregii vieţi omeneşti şi al omului însuşi. Obiectul analizei acestei literaturi duhovniceşti sunt adâncurile şi abisurile vieţii sufleteşti şi religioase, legate de mister. Taina omului este, în ultimă analiză, taina inimii sale şi a bogatului ei univers”.

În antropologia creştină ascetică, inima este sinteza şi centrul fiinţei umane, a funcţiilor şi facultăţilor sprituale omeneşti. Adâncul ei, consideră Sfântul Marcu Ascetul, este mintea, tronul sau locul în care Se sălăşluieşte prin Botez, Hristos Domnul şi Duhul Sfânt. Inima iarăşi este numită de aceşti părinţi: „centrul nostru cel dinlăuntru”, spre deosebire sau în contrast cu „omul cel dinafară, care este trupul”.

„Inima exprimă în sinteza fîlocalică, întreaga fiinţă umană. Fie că vor să delimiteze o funcţie a aparatului psihic uman, fie că vor să definească global constituţia omenească, Părinţii filocalici o numesc „inimă”.

Dacă până la Părinţii Isihaşti, accentul cădea pe rolul inimii de sediu al sentimentelor şi al voinţei sau cel mult de organ al unei cunoaşteri imperfecte, isihasmul asociază inima cu noţiuni teologice înalte precum „chip al lui Dumnezeu”, „loc al îndumnezeirii .

Sfinţii Părinţi ai Filocaliei, între care Sfântul Marcu Ascetul şi Sfântul Diadoh al Foticeii, iar mai apoi tradiţia isihastă sinaită şi athonită, subliniază mereu ideea potrivit căreia inima se identifică cu „abisurile ontologice ale fiinţei noastre în care, ca într-o sfântă a sfintelor, într-un templu sau biserică a Duhului Sfânt, Se sălăşluieşte de la Botez, în chip tainic, Hristos”.

Fiind de natură spirituală, „inima se află la hotarul dintre Dumnezeu şi noi”. „Inima este profunzimea indefinibilă a trupului şi a sufletului; în ea, mintea omului se poate adânci în adâncurile lui Dumnezeu. Omul întreg este legat de Dumnezeu prin inimă şi minte, această rădăcină a sufletului care îşi are sediul în El”. „Inima devine, în spiritualitatea răsăriteană, loc al sinelui uman, al eului, dar nu izolat, solitar, autarhic, ci al sinelui ca
facultate sintetizatoare a întregului dinamism uman, legat de transcendent”.

„Inima este simţirea, inima este voinţa omului, inima este mintea omului. Inima este acestea trei la un loc, toate într-o unire nedespărţită. în Sfânta Scriptură însă, precum şi-n textele Părinţilor găsim cele trei cuvinte având acelaşi înţeles. De multe ori şi cuvântul „suflet” are înţelesul de „inimă”.
„Când avem un simţământ intens înăuntru nostru, cu siguranţă este manifestarea inimii noastre. O dorinţă puternică, bună sau rea, o tristeţe, o dezamăgire, un murmur tainic, o dispoziţie bună sau rea. O participare afectivă, o mare bucurie sau o mare tristeţe, lucruri cu imediată rezonanţă şi în inima noastră trupească care o pot face să sufere grave vătămări din pricina intensităţii lor. Când facem ceva cu pasiune lăuntrică, când suferim înăuntru nostru din această cauză, atunci suferă inima. Aceasta se întâmplă, de exemplu, când ne rugăm lui Dumnezeu, cerându-i ceva cu multă ardoare. De asemenea, se întâmplă acelora care iubesc intens fie pe Dumnezeu, fie vreun om. Suferă inima sau se bucură inima. Se mâhneşte inima. Se înseninează şi nădăjduieşte inima. în toate aceste situaţii avem participarea celor trei puteri amintite mai sus: şi a simţirii, şi a voinţei, şi a gândirii. Poate însă să obiecteze cineva zicând că mintea nu poate fi şl inimă, de vreme ce atunci când zicem minte obişnuim să înţelegem creierul.
Însă după Sfinţii Părinţi „mintea noastră se află cu fiinţa în inima noastră şi întrebuinţează creierul ca organ al exprimării ei”. Aceasta au susţinut-o Părinţii neptici ai pustiei, precum Sfântul Grigorie Palama, şi „această învăţătură a fost întărită de autoritatea hotărârilor sinodale ale Bisericii din Constantinopol”.

„Gândurile, deci, sunt născute cu adevărat de minte, de puterea raţională, care însă nu se găseşte în creier, ci în minte, care se află cu fiinţa ei în inimă, de unde ies, vin şi sunt prelucrate în creier”.

Inima de carne nu poate gândi. Gândurile sunt produse de minte, care este o putere a sufletului omenesc. Când Domnul nostru Iisus Hristos spune că din inimă ies: gânduri rele (Matei 15, 19) se referă la mintea care se află cu fiinţa în inimă şi produce gândurile.

Părintele arhim. Spiridonos Logothetis, dă în continuare un exemplu pentru înţelegerea celor spuse: „petrolul este creat în adâncul pământului, în nişte rezervoare naturale subterane. Ceva asemănător se petrece şi cu gândurile. Se nasc în adâncul inimii (Proverbe 19, 21), acolo unde se află mintea ca un zăcământ izvorâtor de gânduri, ca şi petrolul din zăcămintele naturale. Pe urmă, din minte, gândurile sunt prelucrate de creier, ca într-o rafinărie care le prelucrează. La fel cu petrolul care, odată ieşit la suprafaţă, este depozitat în tancuri, este prelucrat în rafinării şi Preluat mai apoi de noi spre folosinţă.

În adâncul pământului există şi alte lucruri în afara zăcămintelor naturale de petrol, există straturi de roci, pământ, magmă, apă, ş.a. Aşa şi-n adâncul inimii există şi altele în afara gândurilor. Există sentimentele, dorinţele, hotărârile, există multe alte puteri ale sufletului”.

„Nu este mintea, strict vorbind, inimă, nici inima nu este doar minte. Mintea este conţinută în inimă, care este mai cuprinzătoare decât mintea, ce naşte de fapt gândurile”.

„Din profunzimile inimii (Matei 15, 19; Facerea 6, 5), din mintea care are fiinţa în inimă, răsar gândurile bune sau rele. Şi atunci când spunem că trebuie să fim atenţi la gândurile noastre, înţelegem că trebuie să le întâmpinăm acolo unde se nasc, în inimă. Şi dacă sunt bune, să le lăsăm să iasă, să le urmăm spre depozitele şi laboratoarele creierului. Şi, dimpotrivă, dacă sunt rele, să le omorâm în locul în care s-au născut: în inimă, în partea inimii care se numeşte minte”.

Afectele şi sentimentele bune sau rele, se nasc în inimă şi de acolo tind să iasă la suprafaţă, în viaţa noastră.

„De asemenea voinţa noastră, dorinţele, hotărârile bune sau rele, tot înlăuntrul inimii se nasc şi de acolo se ridică şi ajung trăiri, lucrări şi fapte”.
Orice se lucrează în inima noastră, fie gânduri, fie afecte, fie voinţă, înainte de a ajunge la faptă, trebuie să treacă prin toate fibrele inimii, „ca să ia mai întâi toate cele trebuincioase din toate locaşurile inimii, primind însuşirile necesare şi apoi să ia viaţă şi formă”.

Astfel un gând bun trebuie să se unească cu o simţire bună şi cu o voire de asemenea bună, pentru a fi desăvârşit.

„Mai mult, un sentiment frumos nu este de ajuns pentru a deveni o faptă bună. E nevoie şi de gânduri ajutătoare, şi de o voinţă bună. Aceleaşi lucruri se pot spune despre dorinţe şi despre ceea ce priveşte voinţa omului”.

Toate cele ce vin din inima noastră trebuie să fie drepte, curate şi bune (Proverbe 15, 30). „Dacă vor fi rele, strâmbe sau incomplete”, ne spune Părintele Spiridonos Logothetis, „vom fi nişte oameni bolnăvicioşi, precum genul sentimental, bolnăvicios cu tot dezechilibrul lui, oameni a căror viaţă este dirijată numai de sentimente (Proverbe 19, 3)”.

Omul este un întreg, un tot unitar şi în inima lui se află, raţiune, sentimente şi voinţă. Pentru niciun motiv nu trebuie să se împartă, să se dezbine întru sine. Pentru că omul care are inima dezbinată este nestatornic în toate căile sale (Iacov 1,8), precum spune Sfânta Scriptură; sau are, după cum o numesc psihologii, o personalitate dedublată.

„Este de neconceput pentru credinţa ortodoxă ca mintea, raţiunea să creadă în Dumnezeu, iar voinţa să dorească păcatul. Nu că aceasta nu se întâmplă, se întâmplă cu noi toţi. Dar aceasta considerăm o greşeală”21. Sfântul Apostol Pavel, inspirat de Duhul Sfânt spune: Fiindcă ştiu can mine, adică în trupul meu nu locuieşte ce e bun. Că a vrea binele se aflan mine, dar pe a face nu-l aflu; Căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvârşesc (Romani 7, 18-20).

Scopul este ca toate funcţiunile inimii să se găsească într-o unitate neîntreruptă, ca inima să fie una şi finalitatea tuturor funcţiilor inimii una: Dumnezeu (Proverbe 16, 1).

De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Rostul raţiunii este să aibă cunoaşterea lui Dumnezeu, rostul afectelor este de a-L dori şi a-L iubi pe Dumnezeu, iar scopul voinţei de a se tine de voia lui Dumnezeu”.

Dar, ne spune Sfântul Grigorie Palama, păcatul sparge această unitate a inimii, abătându-ne mintea spre făpturi şi o îndeletniceşte cu „cele trupeşti şi pământeşti”.

Răsuceşte apoi sentimentele şi dorinţele spre desfătări, spre desfrânări şi sminteli, spre felurite pofte, spre slava deşartă. Răsuceşte voinţa către patimile care o şi înrobesc. Astfel se frânge inima, se dezbină şi de multe ori trăim noi înşine sau îi vedem pe alţii în această sfâşiere: voinţa se întoarce spre Dumnezeu, dar nu iese mintea din necredinţă; se întoarce mintea către Dumnezeu, dar nu poate voinţa, fiind robită de patimi ş.a.m.d.
„Puterile inimii trebuie să fie unite şi împreună-lucrătoare cu Harul Dumnezeiesc, pe care îl primim prin Sfintele Taine, iar inima să fie una”. Iar tu ridică inima ta în sus către ceruri, ca astfel să se îndrepte precum zice Fericitul Augustin: „atunci când se ridică omul spre cele de sus, atunci se îndreaptă şi inima omului” . Sau după cum spune Sfântul Apostol Pavel: Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu (Coloseni 3, 1).

Gândurile bune în viaţa creştinului ortodox, Viaţa ca o prăznuire duhovnicească, Părintele Daniel de la Rarău

 Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here