Ființa umană e duplicitară, datorită păcatului care o scindează și o sfâșie. Această alterare se resfrânge și asupra structurii spirituale. Ca urmare, inima are, în experința ascetică filocalică, și o cămară de-a stânga, un caracter recesiv.
Aceasta este un „laborator de gânduri rele” cum o numește Sfântul Maxim Mărturisitorul: „fabrica de răutăți”, inima și mintea întunecate de păcat.
Alături de aceasta, scriitorii filocalici, vorbind despre inimă ca despre un loc al ispitei, spun că în jurul inimii „rotește acoperământul întunericului adică focul duhului lumesc, care nu lasă nici mintea să se întâlnească cu Dumnezeu, nici sufletul să se roage sau să creadă sau să iubească pe Dumnezeu după voia sa”.
În această cămară întunecoasă a sufletului, până la Botez, șerpuiește diavolul, izvorând gânduri rele, păcătoase și pătimașe, eteronome, sub forma diferitelor ispite. Tot aici este sediul gândurilor autonome, izvorâte din propria noastră conștiință, dar care nu sunt conduse spre o finalitate pozitivă.
Această robie a minții face din ea un centru paranatural, inferior, negativ, pătimaș. În această sferă sau zonă tenebroasă se află potențial, potrivit acestei antropologii filocalice a inimii, ispitele sub forma gândurilor interioare strecurate de diavol.
Acesta este subonștientul păcatelor și al patimilor, memoria vibrațiilor și a faptelor pătimașe, întipărită în ființa noastră legată mai strâns de latura biologică.
„Inima duhovnicească a creștinului ortodox”, Părintele Hristofor Panaghiotis
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
