Înger şi demon

0
32

Înger şi demon

Deşi au fost citite în aceeaşi şedinţă a Junimii, din 7 septembrie 1872, după întoarcerea lui Eminescu de la Viena şi înainte de plecarea lui pentru continuarea studiilor la Berlin, poemele Înger şi demon şi Floare albastră se deosebesc flagrant între ele, ca şi cum ar fi scrise de autori diferiţi. Primul poem, silnic-demonstrativ, gata mereu să se prăbuşească din cauza prea marii încărcături de comparaţii şi metafore livreşti, pare o piesă de muzeu şi nu are rezonanţă în conştiinţa cititorului. Cel de-al doilea, inspirat şi plin de graţie, comedie a condiţiei de poet dizolvată în melancolie, este emoţionant şi greu de uitat.

angel 749625 960 720

Înger şi demon este în mod evident, deşi indirect, influenţat de ideologia şi mitologia Comunei din Paris din 1871, care, cu toate că a durat doar două luni, a avut un ecou de lungă durată în spaţiul european. Pledoariile socialiste pentru cauza muncitorilor şi instigările de inspiraţie marxistă la „zdrobirea orânduirii” (înregistrate-parodiate în discursul proletarului din Împărat şi proletar) se află la originea îndepărtată a poveştii de dragoste paradoxale imaginate de Eminescu. Protagoniştii sunt un demon şi un înger, un lider al clasei de jos răzvrătite şi o fiică de rege:

Ea? – O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele/ Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie; El răscoală în popoare a distrugerii scânteie/ Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele.”

Ideea este, teoretic, productivă din punct de vedere literar. Un bărbat răzvrătit dă o sugestie de forţă şi masculinitate, iar o femeie din înalta societate poate oricând aprinde imaginaţia unui bărbat rudimentar. Până şi în romanul Răscoala al lui Liviu Rebreanu există un moment de atracţie reciprocă între Nadina şi Petre, imposibil de explicat altfel. Sunt pline şi în vremea noastră ziarele de iubiri dintre prinţese şi grădinari sau dintre domnişoare studioase şi rockeri. Cu alte cuvinte, iubirea imposibilă dintre o fiică de rege şi un socialist încruntat, care cheamă mulţimile la luptă împotriva monarhiei, este psihologic plauzibilă:

„Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa/ Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,/ Câteodat’ – deşi arare – se-ntâlnesc, şi ochii lor/ Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.”

În special psihologia femeii este schiţată clarvăzător de poet:

„Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;/ Ce puternic e – gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;/ El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă/ Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe./ El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară/ în stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,/ Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,/ Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară.

Altceva din poem nu rămâne. Situaţiile imaginate succesiv, începând cu prezenţa simultană în biserică a celor doi, sunt false, ca poziţiile în care erau obligaţi să stea – cu figuri surâzătoare – mirii de altădată în faţa aparatelor de fotografiat. Iar limbajul poetic folosit suferă de o preţiozitate asfixiant-somptuoasă:

„În biserica pustie, lângă arcul în părete,/ Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;/ Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,/ Palidă şi mohorâtă maica Domnului se vede./ O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;/ Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind/ Şi cununi de flori uscate fâşâiesc amirosind / Ş-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură./ Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmuri- tă,/ într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,/ Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşază,/ Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită./ Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,/ Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;/ Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb/ Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.

George Grigoriu, realizatorul unor emisiuni TV religioase, a intrat în 2016 în catedrala Sfântul Ştefan din Viena, vizitată în mod sigur şi de Eminescu, şi a filmat icoana Fecioarei Maria, aceea care apare fulgurant în poemul Înger şi demon („Palidă şi mohorâtă maica Domnului se vede…). În bisericile romano-catolice Madona nu este expusă, catedrala Sfântul Ştefan din Viena reprezentând o excepţie. Poate tocmai de aceea a remarcat-o Eminescu. Oricum, aceste informaţii – impresionante – din dosarul scrierii poemului nu-i conferă poemului valoare estetică. El rămâne bogat ornamentat şi fastidios.

Dacă totuşi cineva reciteşte poemul cu atenţie, căutând (aşa cum pe plajele din SUA, la sfârşit de sezon, unii pensionari caută cu detectoare de metale lănţişoare de aur pierdute prin nisip) versuri inspirate, de genul celor pe care numai Eminescu le-ar fi putut scrie, va găsi până la urmă câte ceva:

„Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată,/ Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,/ Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină -/ Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată.“

Menţionarea faptului că, alături de copila care stă îngenuncheată şi se roagă lui Dumnezeu, „stă în rugă-ngenuncheată“ şi umbra ei se remarcă prin ingeniozitate (regizorală) şi emoţionează. În rest, însă, Eminescu lipseşte din acest poem al său.

Dând dovadă de spirit critic, Ioan Slavici face următorul comentariu într-o scrisoare adresată în 1873 lui Iacob Negruzzi, după apariţia poeziilor Înger şi demon şi Floare albastră în Convorbiri literare:

„Mă întrebi de poeziile lui Eminescu. Eu le aflu mai slabe decât Mortua est. Este ceva forţat mai ales în Înger şi demon. A doua poezie este mai bună.“

Alex Ștefănescu – Eminescu poem cu poem

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here