Îngăduinţa, această trăsătură importantă a credinţei noastre. E modern să admitem că îngăduinţa, această nepreţuită virtute creştină, poate fi practicată în linişte, cu comoditate, fără implicarea uneori aducătoare de osteneală? Am citit deunăzi în portalul media ortodox Doxologia un interviu cu un preot „franco-român” de la parohia „franco-română” din Toulouse. (Se pare că între timp nu mai oficiază acolo.) Subiectul este cu adevărat foarte important pentru toţi cei care se străduiesc să adopte o atitudine de credinţă, să cunoască şi să înţeleagă ceea ce trebuie să îndeplinească un om credincios.
Nu este o sarcină uşoară cea de a călăuzi, de a sfătui pe alţii, care ştiu mai puţin decât tine, arătându-le ce atitudine trebuie să adopte în probleme fundamentale. De aceea cred că cei care îşi asumă asemenea sarcină trebuie, la rândul lor, să îndeplinească unele condiţii.
Ar fi mai întâi indispensabil să posede o cultură teologică serioasă, profundă, pe care o pot dobândi prin studiul adâncit şi riguros al teologiei. Contrar unor păreri care, din păcate, sunt foarte extinse, teologia, religiozitatea nu este un fel de hobby, o chestie bună pentru un amator, de care te ocupi pentru că n-ai altceva mai bun de făcut, sau pentru a căpăta simpatia altora. Se crede că ajunge să înveţi şi să practici câteva atitudini cuvioase, cu care impresionezi pe alţii mai necunoscători. Să înveţi a reda câteva citate din Cartea Sfântă sau din Scrierile Sfinţilor Părinţi, fără a te sinchisi de contextul în care apar ele acolo şi cu asta gata, ai spus totul, fără a înţelege că unele afirmaţii pot să ducă la neînţelegeri şi la opinii care încurajează atitudini exterioare, fără conştiinţa consecinţelor pe care le pot avea…
Cred că, în general, nici nu se dezbate suficient această problemă şi nu se precizează niciodată destul ceea ce, cu toată modestia, trebuie să încercăm să fim.
Să ne definim felul de viaţă, odată ce am hotărât să pornim pe drumul unei îmbunătăţiri spirituale, să ne încadrăm în duhul ortodoxiei româneşti, cu moştenirea ei care ne formează ca oameni adevăraţi. De aceea, orice iniţiativă de a lămuri această problemă este binevenită şi nu putem decât să sperăm că asemenea iniţiative se vor lua mereu. Şi cred că se impune tuturor celor care vor cu sinceritate să facă parte din colectivitatea noastră spirituală a adopta o anume concepţie, devenită firească.
A doua condiţie ar fi o cunoaştere şi aplicare cu respect a unor tradiţii milenare, aşa cum am învăţat din istoria ortodoxiei româneşti, care are în urma ei o experienţă de pste două mii de ani.
Învăţătura noastră nu este un capitol de lectură mai mult sau mai puţin lacrimogenă, de care am dat întâmplător şi pe care o transmitem altora cu apetitul de a trece drept cucernici, sau chiar sfinţi, şi pe care o adoptat-o în întregime sau pe paragrafe, după bunul nostru plac. Ortodoxia nu este o mică problemă fără importanţă, depăşită astăzi, pe care o schimbăm după cum vrem noi, după cum ne convine, după cum dorim să fim originali, după cum suntem influenţaţi de opinii care n-au nimic de-a face cu dreapta credinţă, după cum vrem să aducem inovaţii conforme unor considerente şi interese de altă natură.
Ortodoxia este o atitudine fundamentală de viaţă, în care ambiţii, dorinţa de a impune anumite mentalităţi şi păreri care ne convin nouă personal sau mediului nostru, aroganţe de tot felul cu coloratură naţional şovină, aşa cum se întâlneşte la unele naţiuni pe care le admirăm, nu au ce căuta.
Din păcate, problemele de credinţă sunt deseori tratate cu uşurinţă şi cu dorinţa de a scuza şi explica atitudini departe de seriozitatea şi de spiritul de răspundere pe care un îndrumător spiritual trebuie să-l aibă faţă de cei pe care îi îndrumă. E foarte adevărat, atitudinea creştinească este cea de a ierta celorlalţi, de a nu-i învinui, acuza şi aşa mai departe. Dar, atenţie, intransigenţa nu trebuie confundată cu „bârfa”! Nu orice dezaprobare faţă de o atitudine care ridică semne de întrebare, acceptând uneori erori grave, aproape eretice, înseamnă o pornire răutăcioasă. E adevărat, „nu judeca pentru a nu fi judecat”.
E tot atât de adevărat şi să vezi întâi bârna din ochiul tău, apoi paiul din ochiul aproapelui. Şi mai sunt multe enunţuri care pledează pentru îngăduinţa faţă de „aproapele”.
Ni se dau în textul respectiv chiar exemple şi citate ale cuvintelor unor mari duhovnici, cum ar fi părintele Cleopa, fragmente de fraze care nu păstrează sensul integral. Trebuie subliniat că părintele Cleopa n-a făcut concesii în privinţa atitudinii creştine adevărate, nici n-a fost niciodată îngăduitor cu atitudini greşite, de nuanţă uneori eretică. El s-a exprimat deosebit de categoric împotriva a tot ce era în contradicţie cu învăţătura Bisericii noastre- îngăduinţa, înţelegerea faţă de aproapele este o atitudine creştinească. Dar ce faci dacă acesta greşeşte în asemenea măsură încât îşi primejduieşte mântuirea, salvarea, uneori nu numai al lui, ci şi a altora?
Asistăm atunci, cu ochii ridicaţi cucernic spre cer, aşteptând ca Dumnezeu să-i trimită vreodată un semn că a greşit? O răfuială între Dumnezeu şi aproapele nostru care pe noi nu ne priveşte?
Dacă s-a deprins nu numai să trăiască el însuşi în păcat, dar îi împinge şi pe ceilalţi, pe cei apropiaţi lui, pe cei pentru care este un exemplu, pentru care este responsabil, trăgându-i pe toţi după sine în prăpastia păcatului? Cum reacţionezi atunci când un îndrumător spiritual afirmă de la amvon lucruri care frizează chiar aspecte schismatice, în contradicţie cu tradiţia ortodoxă românească, în contradicţie cu ceea ce stabileşte autoritatea noastră bisericească, cea căreia suntem chemaţi să i ne supunem?
Ce te faci dacă un îndrumător spiritual, care ar trebui să fie exemplu pentru fiecare din noi, se comportă cu totul greşit, greşit în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, manifestându-se grav chiar din uşa altarului şi inducând în eroare un număr mare de credincioşi, pentru care are o responsabilitate cuprinzătoare în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii?
Din nefericire, există şi asemenea cazuri. Se aduc în Biserica noastră, prea îngăduitoare, reminiscenţe din concepţii pe care până şi alte confesiuni le-au condamnat. Am auzit oameni spunând: „Da, dacă preotul spune aşa, aşa e bine”, chiar atunci când orice lege, nu numai bisericească, chiar şi civilă, condamnă atitudinea şi afirmaţiile acestuia! Oare noi, toţi ceilalţi, nu avem nici o responsabilitate? Ne mulţumim să dăm din umeri şi să lăsăm lucrurile să meargă astfel, mai departe, ca şi cum nu ne-ar interesa? Unde mai este comuniunea cu Dumnezeu şi cu oamenii, semenii noștri, așa cum ne-a rânduit-o Domnul?
Unde e comuniunea despre care vorbeşte Biserica, unul dintre cele mai importante aspecte ale creştinismului? Sfântul Atanasie cel Mare n-a fost un bun creştin pentru că a combătut pe arieni, care propovăduiau o învăţătură greșită?
Sfântul Nicolae e mai puţin sfânt pentru că n-a fost îngăduitor cu Arie şi i-a condamnat definitiv erezia în Sinodul de la Niceea? El n-a spus, aşa cum ne recomandă unii s-o facem: „Lasă-l în plata Domnului”. „Lasă-l că e treaba Domnului să-l corecteze, nu a mea. N-are decât să-şi propage învăţătura eretică!” Să-l acuzăm pe Sfântul Ioan Damaschinul pentru că a luat atitudine severă împotriva iconoclaştilor, condamnându-i?
În textul respectiv sunt reproduse câteva fraze din scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, unul dintre cei mai mari sfinţi şi martiri, care în bucăţica de citat ar recomanda îngăduinţa faţă de ceilalţi.
Ar fi bine să fie spre învăţătură câte ceva din viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul şi nu să se prezinte doar citate izolate, care nu redau întru totul poziţia şi gândirea lui intransigentă. Ar trebui să se ţină seama de evenimentele din viaţa sa: din motive politice, autoritatea imperială i-a interzis să-i combată pe monotelişti. Dar cu toată interdicţia, Sfântul Maxim a luat atitudine împotriva lor în Sinodul de la Lateran din anul 648. Ca urmare, li s-au tăiat limba şi mâna dreaptă, lui și lui Anastasie monahul, în faţa mulţimii, pentru ca să nu mai poată condamna prin grai sau în scris această erezie.
Pentru perseverența în apărarea dreptei credinţe i s-a dat numele de „Mărturisitorul”, rămânând în istoria Bisericii unul dintre marii sfinţi şi martiri, unul dintre cei mai mari teologi, o culme a gândirii filozofice şi teologice şi a clasicismului grec, a cărui viziune cosmică preocupă până astăzi teologii contemporani.
Nu trebuiau oare aceşti mari sfinți să spună, aşa cum recomandă astăzi unii „teologi” gentili: „Lasă-i în plata Domnului, nu e treaba mea? Eu sunt îngăduitor, nu critic pe alţii”? Problema îngăduinţei noastre faţă de fraţii mult prea nuanţată, pentru a emite nişte sentinţe definitive şi nişte păreri lipsite de complexitatea care se cuvine unei asemenea teme. Nu, fără îndoială, nu trebuie să-i bârfim pe ceilalţi. Răutatea, bucuria de a le face rău sau de a-i compromite în faţa altora nu are ce căuta între creştini, în comuniunea pe care, aşa cum am spus mai sus, ne-a rânduit-o Dumnezeu ca pe una dintre legile fundamentale ale creştinismului.
Dar a trece cu buretele peste orice necesitate de a condamna răul, admiţându-l, cu comoda afirmaţie că nu e treaba noastră şi nu trebuie să intervenim, nu dovedeşte prea mult spirit creştin.
Şi atunci ne putem pune întrebarea: nu cumva există interesul de a nu lăsa să se atragă atenţia asupra greşelilor pe care le comitem, nu cumva dorim să fim lăsaţi în pace ca să ne impunem anumite păreri şi intenţii? Nu cumva ne motivăm singuri poziţia, pledând cauza lipsei de rigurozitate şi seriozitate în credinţă şi într-o atitudine real creştină? Felul atitudinii faţă de ceilalţi, incluzând chiar o poziţie critică, dacă e cazul, nu trebuie trecută sub tăcere.
Avem exemple suficiente în scrierile teologilor noştri, în învăţăturile marilor noştri duhovnici, a marilor noştri spirituali, din care să învăţăm că atitudinea oricărui creştin este de dragoste şi îngăduinţă pentru fraţii săi, dar şi de responsabilitate faţă de păstrarea adevărurilor credinţei noastre, deţinătoare a unei tradiţii milenare şi pe care n-o putem trece cu vederea. Pentru că fiecare dintre noi este răspunzător şi pentru ceilalţi. Indiferenţa, această boală a „modernismului” n-are ce căuta între premisele solidarităţii și iubirii de aproapele.
Astfel vom ajunge, şi din păcate există semne alarmante, la a trece peste puritatea şi autenticitatea dreptei confundând reala dragoste pentru ceilalţi cu o amabilitate superficială, care nu aduce nimic bun, introducând inovații care n-au ce căuta în moştenirea noastră spirituală și care ne înstrăinează de ea, moştenire la care nu trebuie să renunţăm cu atâta uşurinţă. Credinţa şi formele ei de manifestare nu alcătuiesc o casă de mode în care, în fiecare an „se poartă” altceva!
Aşa fiind, să ne mai mirăm oare că relaţiile dintre noi şi-au pierdut fiorul transcendenţei, că seamănă din ce în ce mai mult cu facturi, chitanţe, socoteli, somaţii…?
Că în versiunea franceză a rugăciunii Tatăl Nostru, folosim cuvintele „nos debiteurs”? Cât de departe de „greşiţii noştri”, expresie atât de apropiată de sensul biblic, de creştinismul real al relaţiilor comunitare dintre oameni sunt ele! Problema gravă a indulgenţei greşit înţelese nu se poate despărţi de greşeli grave, de erezii.
Ceea ce le spune el este infailibil. „Dreptcredincioşii” nu au decât să execute fără murmur, fericiţi că li se arată calea cea mai dreaptă (şi cea mai comodă) către mântuire. Pentru că ascultarea indicaţiilor sale este garanţia „dreptei credinţe”. Dreptei? Oare nu greşim? Oare nu ar trebui să găsim alt termen, care să nege „mentalitatea învechită a respectării tradiţiei”?
Cum au spus-o mulţi alţii, limba română, atât de dispreţuită în ultima vreme, este o limbă liturgică. Ea reuşeşte cel mai bine să exprime nuanţe şi subtilităţi, care reflectă cu exactitate caracterele unei spiritualităţi, departe de semnificaţii curente ale vieţii laice. Ea se găseşte într-o legătură unitară cu această spiritualitate, atât de adecvaţi adevărurilor care încearcă să se apropie de transcendenţa s-o exprime pe cât posibil. Este caracteristică limbii noastre capacitatea de a exprima pe cât posibil nuanţările transcendenţei, atât de diferite de sensurile limbajului fenomenelor imanente.
Am putea găsi o mulţime de alte cuvinte care capătă în contextul cuvenit semnificaţia specială destinată acestui aspect liturgic-duhovnicesc. Dar nu despre asta e vorba. Să căutăm deci un alt termen, care să nege tradiţia noastră milenară, a credinţei predecesorilor noştri, pentru că vrem altceva, vrem o credinţă cu inovaţii, inventată de unii care pretind că sunt specialişti ai creştinismului ortodox, chiar dacă îl au numai de câţiva ani. Ei ştiu mai bine, ce şi cum trebuie să ne manifestăm credinţa. Şi, ca atare, suntem mereu invitaţi să „părăsim gheto-ul limbii române” în celebrarea slujbelor religioase.
Deci care ar fi termenul opus acestei „drepte credinţe” depăşite, învechite, după mai bine de două mii de creştinism? Expresia unei strâmbe credinţe? „Credinţa cu noutăţi”?, „credinţa inovatoare”?, „ce se mai poartă azi în credinţă”?
Ca să fim mai bine înţeleşi şi să arătăm amatorilor de progres în credinţă că şi noi, bieţii ortodocşi, care am moştenit-o de la părinţii şi strămoşii noştri, ne străduim să ne lepădăm de tradiţiile noastre devenind inovatori şi moderni! Dar, în sfârşit, să zicem că forma are mai puţină importanţă. Fondul contează, nu-i aşa? Şi fondul scos la iveală ca un porumbel din mânecă, spune că la Muntele Athos călugării n-au chef să postească înainte de a se împărtăşi. De ce atâta bătaie de cap cu mâncăruri de post, cu abţinerea de la înfruptarea cu bunătăţile pe care ni le-a dăruit Domnul?
Şi dacă monahii atoniţi se revoltă împotriva acestor forme depăşite de credinţă, de ce n-am face-o şi noi, fii duhovniceşti ai unor mari cunoscători şi îndrumători religioşi? Prin urmare, jos cu postul!
Să postim numai cu gândul, ferindu-ne de gânduri rele. Nu e simplu de înţeles mecanismul căinţei?! După ce am savurat o halcă bine rumenită de carne, suntem atât de osteniți, încât punem capul pe pernă și gata! Cum să mai greșim, cum să mai păcătuim? Este absolut evident, un somn bun ne ferește de păcate. Și decurge de aici în mod logic încă un fapt îmbucurător: de ce să mergem la spovedanie? Să-i spunem părintelui nostru duhovnicesc că am dormit?
În somn nu puteam păcătui! Doar numai treji putem greşi… Şi mai sunt şi alte argumente, la fel de convingătoare, pentru ca fiii duhovniceşti, plini de credinţă să-şi aranjeze o viaţă cât mai comodă!
N-a lăsat Dumnezeu viaţa atât de frumoasă pentru ca să ne bucurăm de ea? Haideţi să ne bucurăm şi să lăsăm deoparte teama că păcătuim! Ce spune fariseul din pilda din Cartea Sfântă într-o prelucrare modernă? „Doamne, eu nu sunt ca păcătosul ăla amărât, care plânge la uşă!” Am cerut aprobarea părintelui meu sufletesc, a duhovnicului meu! Asta e important, să nu depăşesc cu o iotă ceea ce declară el că e bine!
Altfel s-ar putea, ferească Dumnezeu, să ne vină gândul păcătos că şi el e om care greşeşte, că nu-i datorăm supunere absolută! Iată păcatul cel mare de care trebuie să ne ferim! Luaţi aminte, oameni buni! Îi datorăm supunere absolută. „Până la Dumnezeu…”, cunoaştem cu toţii dictonul.
Un vechi proverb spune că există bătălii pe care e bine să le ocoleşti, pentru că ai deveni ridicol câştigându-le. Actualizarea, înţelesul lui nou, modern, ar fi să nu devenim ridicoli încercând să câştigăm victorii asupra noastră, asupra slăbiciunilor noastre. Să mergem în pas cu actualitatea, acceptând şi cultivându-ne slăbiciunile, greşelile pe care e omeneşte să le comitem. Singurul pas care ne rămâne de făcut este să ne plecăm smeriţi în faţa părintelui nostru spiritual, să nu-l contrazicem şi să acceptăm că el e singurul care nu greşeşte.
Cu un număr de ani în urmă, am nimerit din întâmplare într-o aşa-zisă mănăstire ortodoxă de modă nouă de pe lângă Metz.
Se celebra tocmai slujba din Vinerea mare, care decurgea cam aşa: câteva persoane înfăşurate în valtrapuri albe cu un fel de imitaţii de aripi pe umeri, recitau diverse „ectenii” de cerere, printre care una, foarte emoţionantă pentru „femeile nesatisfăcute de bărbat”. Stareţul se instalase cu soţia lui în faţa asistenţei, cu o cruciuliţă în mână, accesoriu neînsemnat. Toţi participanţii erau invitaţi să se prosterneze în faţa lui, exprimându-şi astfel veneraţia.
Crucea, Patimile Mântuitorului se estompaseră, nici nu mai existau, nici nu se mai vorbea de ele. Importantă era cinstirea cuviosului spiritual. Am rezistat privirilor lui mânioase şi am plecat urgent înţelegând că greşisem adresa.
După o vreme, acest gen de confesiune n-a mai fost acceptat în cadrul Ortodoxiei româneşti şi a fost scoasă în afara ei. N-a mai rămas oare nicio amintire? Mai târziu această „ortodoxie inovativă” a fost iarăşi reprimită, cu onoruri… Cei care evoluau în asemenea „învăţătură”, leaderii ei, fac astăzi lege în diaspora, etalându-şi infailibilitatea! Oare această „infailibilitate a duhovnicului” nu ne aminteşte o mentalitate care nu are nimic comun cu dreapta noastră credinţă?
„Dreaptă” în accepţiunea noastră a cuvântului, în cadrul unei confesiuni care cere ca anumit reguli stabilite cu mii de ani în urmă să fie respectate.
În care esenţial este să se păstreze spovedania înainte de împărtăşanie, postul, pregătirea cu toată seriozitatea şi responsabilitatea, în care pocăinţa, regretul pentru păcatele comise să fie luate în serios, în care duhovnicul este un mijlocitor între Dumnezeu şi omul care vine înaintea Lui cerând iertare, căruia Dumnezeu îi acordă această iertare în numele Său, în care nu se permit tot felul fantezii „moderne”, „inovaţii lipsite de prejudecăţi” ale unui anume fals occidentalism, pe care adevărata gândire occidentală, serioasă şi responsabilă, nu o acceptă.
Iar dacă cei pătrunşi de necesitatea ca tradiţia noastră să fie respectată, așa cum ne-au lăsat-o Sfinţii Părinţi, sinoadele şi canoanele, cer să se renunţe la asemenea inovaţii periculoase sunt priviți cu duşmănie, împinşi departe, marginalizaţi.
Şi nu numai în diaspora. Moda inovaţiilor a pătruns şi în unele locașuri din țară, sporind confuzia în rândul credincioşilor şi transformând moştenirea noastră spirituală într-un conglomerat de „noutăţi” despre care se spune că ar aparţine tradiţiei creştine din primele secole, deşi nicăieri, în nici o scriere din acea vreme nu sunt menţionate.
Noutăţi venite din trecut? Nu e oare o contradicţie? Ştiam că noutăţile se nasc în prezent, pentru viitor. Viaţa noastră spirituală devine o revistă de mode, în care în fiecare an apar alte cerinţe, se poartă altceva?
Şi iată cum lepădăm o tradiţie de două mii de ani, ca să se facă loc unor inovaţii şi inovatori, a căror ortodoxie durează de câţiva ani şi pe care o aplică amestecând- o cu formule luate din diverse erezii, după cum li se pare că e mai conform cu credinţe care nu ne aparţin.
Mai mult, călugării atoniţi care au păstrat cu consecvenţă dreapta credinţă, au o mentalitate prăfuită, demodată, depăşită. Ei nu sunt situaţi printre inovatorii cu îndoielnice afirmaţii „reformatoare”. Să mai reflectăm! Omul este liber să-şi aleagă drumul, câştigându-şi dreptul la nemurire. El n-a fost creat ca un automat, răspunzând unor comenzi dinainte programate. „Fără iubire n-ar fi posibil să creeze Dumnezeu lumea ca un câmp al liberei manifestări a unor persoane după chipul Lui”, spune Dumitru Stăniloae în Dogmatica sa.
Suntem persoane distincte şi bine definite. El continuă: „Libertatea la care omul este chemat impune şi originalitatea ireductibilă a fiecărui om”. Ea înseamnă o relaţie conştientă şi voluntară a fiinţei noastre cu Dumnezeu, posibilă datorită sufletului înrudit cu El, pentru că omul este după chipul şi asemănarea Sa.
Această libertate presupune că avem de ales între rai și iad. Nu ştim în ce formă ne apar ele, nimeni nu s-a întors de acolo vreodată, dar alternativa există, oricât s-ar strădui „moderniştii” şi „inovatorii” să deformeze credinţa pe care nu trebuie s-o părăsim, să facă afirmaţii cu ecouri de erezie catară, introducându-le pe sub mână în creştinismul românesc cu rădăcini chiar în evenimentul istoric al întemeierii noastre ca neam.
Alte articole aici.
”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae
