Înfricoşătoarea judecată asupra lui Dumnezeu Predica întâi în Vinerea Mare (1926) – partea a II-a

0
454

infricosatoarea-judecata1Nu întreba: Nu cumva sunt eu, Doamne? Căci fără îndoială vei auzi răspunsul: Da, tu zici. Tânjeşti oare după bogăţie, mocneşte în tine aviditatea după bani? Să ştii că în tine se naşte Frate şi prietene, ţine minte întreaga ta viaţă: iubirea de arginţi L-a răstignit pe Hristos, L-a dat morţii pe Dumnezeu. Dar nu numai aceasta: ea l-a ucis şi pe Iuda. Iubirea de arginţi are această blestemată însuşire că prin ea omul săvârşeşte nu numai ucidere de Hristos, ci şi sinucidere. Ea mai întâi îl ucide pe Dumnezeu în sufletul omului; şi ucigându-L pe Dumnezeu în om, îl ucide apoi şi pe omul însuşi.
Moartea este taină înfricoşătoare, frate, dar cel mai înfricoşător este atunci când oamenii îl dau morţii pe însuşi Dumnezeu şi doresc să-L omoare pe de-a-ntregul, să-L nimicească cu totul, să fie cu totul mort, cu totul, să piară fără urme. Astăzi este ziua în care oamenii se arată înfricoşători pentru Dumnezeu, căci L-au chinuit pe Dumnezeu aşa cum nimeni niciodată nu L-a chinuit, căci L-au scuipat pe Dumnezeu aşa cum nimeni niciodată nu L-a scuipat, căci L-au lovit pe Dumnezeu aşa cum nimeni niciodată L-a lovit. Să amuţească tot ceea ce se numeşte omul! Să tacă tot trupul omenesc! Să nu se laude nimeni cu omul, să nu se laude nimeni cu omenirea, căci, iată, omenirea nu L-a îngăduit pe Dumnezeu în mijlocul ei, L-a omorât pe Dumnezeu. Oare cu această omenire să te lauzi? Nimeni să nu se laude cu umanismul! Ah, acesta este tot numai satanism, satanism, satanism…
Astăzi nu diavolii, nu fiarele sălbatice, nu şacalii, ci oamenii au împletit cunună de spini şi au pus-o pe capul lui Hristos. Cununa de spini ÎI împodobeşte pe Acela care l-a împodobit pe om cu nemurirea. Împleteşte omenirea cunună de spini pe capul celui ce a împletit împrejurul pământului cunună de stele! Cunună de spini pentru Hristos împletesc şi eu, şi tu, prietene, dacă sunt iubitor de arginti, dacă sunt desfrânat, dacă sunt adulter, dacă suni hulitor de Dumnezeu, dacă sunt clevetitor, dacă sunt defăimător, dacă sunt beţiv, dacă sunt nemilostiv, dacă sunt mânios, dacă am gânduri păcătoase, dacă am simţiri necurate, dacă nu am credinţă, dacă nu am dragoste. Fiecare păcat de-al meu, fiecare păcat de-al nostru, este spinul pe care îl adăugăm blestematei cununi pe care omenirea nebună o împleteşte necontenit în jurul capului Domnului Hristos.
În schingiuirea lui Dumnezeu, omul se arată mai lipsit de milă decât diavolul. Nu credeţi aceasta? Auziţi ce spun martorii oculari: Atunci L-au scuipat în faţă (Matei 26, 67) – pe chipul Său, pe minunatul şi încântătorul Chip… Doamne, de ce gura nu s-a îmbolnăvit de lepră şi nu s-a prefăcut în răni? Oare nu pentru aceea ca să ne înveţi răbdarea şi blândeţea?… Au scuipat acel minunat, acel blând Chip, care preţuieşte mai mult decât întreaga constelaţie, decât deplina fericire. Ce spun? – Da, mai mult decât toată fericirea, căci în acest Chip blând este veşnica fericire, toate chipurile veşnicei bucurii… Au scuipat luminosul Chip înaintea căruia odinioară şi-au venit în sine şi s-au plecat; acel Chip care a potolit furtuna sufletului şi a dăruit odihnă tuturor. Şi voi vă lăudaţi cu omul? Oh, strângeţi-vă stindardele, molii şi oameni de nimic! Nimeni, nimeni nu trebuie s ruşineze aşa ca omul, nimeni dintre diavoli, nimeni dintre fiare, nimeni dintre vietăţi… Oamenii Îl lovesc pe Dumnezeu – este, oare, ceva mai înfricoşător decât aceasta? Oamenii îl lovesc pe Dumnezeu – este, oare, ceva mai satanic decât aceasta? Frate, dacă n-ar exista iad, ar trebui să fie inventat, inventat pentru oameni, numai pentru oameni…
Pe El, pe Ziditorul şi Mântuitorul îl scuipă şi îl bat, iar El, blând şi tăcut, îndură totul. Ai tu vreo scuză, tu, care îţi plăteşti orice jignire cu aceeaşi monedă? Care răspunzi răului cu rău? Care blestemi când te blestemă şi urăşti când eşti urât? Răspunzând răului cu rău, tu ÎI scuipi pe Domnul Hristos; urând pe acela care te urăşte, tu îl loveşti şi îl chinuieşti pe Hristos; răspunzând jignirii cu jignire, tu îl ocărăşti pe Domnul Hristos, căci El nu a făcut aceasta.
Pilat îl predă răstignirii pe blândul Domn (Ioan 19,16). Iar oamenii îl duc de la chinuri la chinuri, de la batjocură la batjocură. Pe Dumnezeu batjocorit îl răstignesc, îl ţintuiesc pe cruce. Oare, bateţi piroane în mâinile lui Hristos, în mâinile care au tămăduit atâţia bolnavi? Care au curăţit atâţia leproşi? Care au înviat atâţia morţi? Oare voiţi să amuţească gura care a vorbit aşa cum niciodată nu a vorbit omul? Iaire, unde eşti? Lazăre, unde eşti? Văduvă din Nain, unde eşti, ca să-l aperi pe Domnul tău şi al meu?
Oare îl răstigniţi pe nădejdea celor fără de nădejde, Mângâierea celor nemângâiati, ochiul celor orbi, urechea celor surzi, învierea celor morţi? Oare bateţi piroane în aceste picioare care au adus pacea, care au binevestit, care au umblat pe mare ca pe uscat, care au alergat către toţi cei bolnavi – către Lazăr cel mort? Către demonizatul din Gadara?
Dumnezeu a fost răstignit. Oare sunteţi mulţumiţi, oare sunteţi fericiţi, luptătorilor împotriva lui Dumnezeu? Ce cugetaţi despre Hristos răstignit pe cruce? Este tâlhar; este neputincios; este ademenitor: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce! Huo! Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine însuţi, coborându-Te de pe cruce! (Matei 27, 40; Marcu 15, 29-30).
Şi ce cugetă Domnul de pe cruce despre oamenii de la baza crucii? Ceea ce numai Dumnezeul dragostei şi Dumnezeul blândeţii poate gândi: Părinte, iartă-le lor căci nu ştiu ce fac! (Marcu 23, 34) Cu adevărat, nu ştiu ce fac cu Dumnezeu în trup. Oare i-a fost Domnului mai uşor în trup decât pe cruce? Vă spun, mai greu decât dacă aş avea eu în fiecare por câte un diavol. Căci este nesfârşit mai mare diferenţa dintre diavol şi om. Mântuitorul a simţit acest chin: firea Sa curată, fără de păcat, s-a ridicat împotriva morţii, şi El, în zarea morţii, a început a Se întrista şi a Se mâhni: întristat este sufletul Meu până la moarte (Matei 26, 37-38).
Dacă şi Dumnezeu plânge, dacă şi Dumnezeu se întristează pentru moarte, atunci, spuneţi: Este pentru om ceva mai înfricoşător decât moartea? Este ceva mai nefiresc decât moartea? Este ceva mai abominabil decât moartea? Moartea este grea pentru Dumnezeu, şi cu atât mai mult pentru om. Dintre toate, moartea este cea mai grea pentru om, căci reprezintă cea m mare îndepărtare de Dumnezeu. Omul din Hristos a simţit aceasta şi pătimind, a mărturisit: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27, 46) Acesta este strigătul Fiului Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care este de o fiinţă cu Tatăl, Unul cu Tatăl. Nu este, oare, aceasta cea mai bună dovadă că moartea este puterea care îndepărtează de Dumnezeu, desparte de Dumnezeu? L-am răstignit pe Dumnezeu. Omule, ce vrei să faci mai departe? Dacă nu ar fi fost tâlharul cel înţelept, nu ai avea îndreptăţire pentru aceasta. Dacă nu ar fi fost el, pământul ar fi rămas pe vecie iad. Dacă toti ucenicii s-au smintit, s-au lepădat, tâlharul L-a mărturisit ca pe Domnul şi împăratul: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta (Luca 23,42).
Tâlharul este nădejdea noastră, căci a dat crezare lui Hristos ca Dumnezeu atunci când toţi şi-au pierdut credinţa în El, căci a dat crezare lui Iisus ca Domnului atunci când Iisus a fost batjocorit, luat în derâdere, chinuit, atunci când se afla în cea mai ruşinoasă postură, când a pătimit cumplit şi a suferit chinuri ca orice om.
Dar în timp ce oamenii îl scuipă pe Dumnezeu, în timp ce oamenii îl răstignesc pe Dumnezeu, întreaga natură protestează împotriva acestui fapt: Iar de la ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste tot pământul, Pană la ceasul al nouălea. Iar Iisus, strigând cu glas mare, dat duhul Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos şi pământul s-a cutremurat şi pietrele syu despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale celor adormiţi s-au sculat (Matei 27, 45 şi 50-52).
Atunci când oamenii şi-au încheiat jocul tragic cu Dumnezeu,ezeu, când au amuţit – universul a început orbească, pietrele au început să vorbească şi s-au arătat mai simţitoare decât oamenii, mai simţitoare faţă de suferinţa lui Hristos. Şi soarele a început să vorbească: de ruşine şi-a retras lumina sa de pe îngrozitoarea noastră planetă. Lumina s-a ruşinat de ceea ce oamenii s-au bucurat. Morţii au auzit în morminte strigătul lui Hristos şi s-au tulburat şi s-au repezit să iasă din morminte, în timp ce oamenii vii stăteau sub cruce şi aveau suflete moarte în trupuri. „Spăimântatu-s-a cerul de aceasta, şi soarele şi-a ascuns razele; iar tu, Israele, nu te-ai ruşinat, ci morţii M-ai dat”.
„Toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate”. Da – tot şi toate au pătimit împreună cu Domnul cel răstignit, tot şi toate în afară de om, în afară de oameni. Toată făptura L-a recunoscut în Hristos pe Dumnezeu şi L-a mărturisit ca Dumnezeu. Şi pe cruce fiind a arătat Hristos că este Dumnezeu. Prin ce? – Prin răspunsul tâlharului. Şi încă prin mai ce? – Prin întunecarea soarelui, prin cutremur. Şi prin mai ce? – Prin rugăciunea pentru vrăjmaşi: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34).
Cu adevărat, oamenii nu ştiu ce fac cu Hristos. Din neştiinţă, din ignorantă L-au răstignit oamenii pe Hristos; din neştiinţă II răstignesc şi astăzi. Daca L-ar fi cunoscut pe Domnul slavei, nu L-ar fi răstignit (1 Corinteni 2, 8) Cu blândeţe şi smerenie a intrat Domnul în lume. Nu este oare cea mai mare blândeţe şi cea mai adâncă smerenie că Dumnezeu se face ova, că Se îmbracă în trup sărăcăcios, strâmt şi fără valoare? Cu blândeţe şi smerenie a şi ieşit Domnul din lume;
a ieşit cu blândeţe, rugându-Se pentru chinuitorii Săi. Oamenii nu îl cunosc pe Hristos şi de aceea îl alungă; nu ştiu cât de mare este această iubire, cât de mare este această smerenie, cât de mare este această blândeţe, încât Dumnezeu a îngăduit ca oamenii să-L judece, să-L scuipe, să-L bată şi să-L omoare. Cumplită este şi astăzi soarta lui Hristos pe pământ, frate. Orice păcat al meu este pentru El o Vinere Mare. Patru păcate de-ale mele şi deja L-am răstignit pe Domnul Iisus. Orice păcat al tău, frate, este un chin mai mare pentru El decât pentru tine şi pentru mine. Săvârşind păcatul, tu îl răstigneşti. Orice gând necurat, orice simţire păcătoasă urlă: răstigneşte-L, răstigneşte-L! Nu este, oare, întreaga noastră viaţă pe pământ o neapusă Vinere Mare pentru Domnul Hristos? Fiecare păcat de-al meu este un piron pe care îl bat în mâinile Domnului Celui blând; fiecare patimă de-a mea este un spin; toate patimile mele sunt cununa de spini pe care I-o pun pe cap lui Hristos. Batjocura noastră este pentru Hristos mai înfricoşătoare decât a evreilor. Evreii puteau să creadă mai puţin în Hristos, căci încă nu înviase. Dar noi, pentru care de douăzeci de veacuri Hristos mărturiseşte cu putere că a înviat, noi II batjocorim pe Hristos Cel înviat, ÎI scuipăm pe Hristos Cel înviat, îl răstignim din nou pe Hristos, şi mcă pe Hristos Cel înviat! Oare, nu ÎI răstigneşte pe Domnul Hristos Cel înviat, preotul care prin viaţa sa îşi îndepărtează enoriaşii de Hristos? Oare nu Îl chinuieşte, oare nu îl batjocoreşte pe Hristos Cel Înviat profesorul, învăţătorul care prin învăţătura sa potrivnică lui Dumnezeu îl alungă pe Domnul din sufletele elevilor săi? Oare nu se ruşinează de Hristos, oare nu îl scuipă pe Hristos Cel înviat orice creştin care este creştin numai cu numele?
Vai, noi neîncetat îl prigonim pe Hristos Cel înviat… Cum, cum ÎI alungăm noi, va spune cineva, dacă El nu este cu noi în trup? Dacă nu-I vedem trupul? Oh, îl izgonim pe Hristos, frate, dacă alungăm Duhul Său, dacă prigonim învăţătura Sa, dacă-i prigonim pe Sfinţii Săi, dacă prigonim Biserica Sa. îl prigonim pe Hristos dacă îl alungăm pe cerşetor: căci El este Acela Care cerşeşte prin cel ce ne cere pomană; îl izgonim pe Hristos dacă nu îi hrănim pe cei flămânzi; îl prigonim pe Hristos dacă nu-i cercetăm pe cei bolnavi, căci în cei bolnavi pătimeşte Hristos. în fiecare om amărât se întristează Domnul Hristos. în nesfârşita Sa iubire de oameni, El se întrupează neîncetat în trupul tuturor flămânzilor, al tuturor bolnavilor, al tuturor însetaţilor, al tuturor celor întristaţi, al tuturor sărmanilor, al tuturor celor dispreţuiţi, al tuturor celor batjocoriţi, al tuturor celor umiliţi, al tuturor celor răniţi, al tuturor celor goi, al tuturor celor prigoniţi. El neîncetat ia asupra Sa trupul omenesc, pătimeşte împreună cu el, Se chinuieşte împreună cu el, Se chinuieşte întru el, Se întristează întru el. Din nespusa Sa milostivire, El neîncetat Se identifică cu oamenii-întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea rnich Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40); întrucât nu aţi ftcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi fîcut (Matei 25,45). Hristos se întrupează în fiecare creştin. Auzi ce spune: Saule, Saule, de ce mă prigoneşti ? (Fap Apostolilor 8, 11), căci prigonind pe aceia care cred în Mine – pe Mine Mă prigoneşti; scuipând pe aceia care cred în Mine – pe Mine Mă scuipi; chinuind pe aceia care cred în Mine – pe Mine Mă chinuieşti. Şi aşa, învaţă Apostolul Pavel, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor cea slabă, păcătuiţi faţă de Hristos. (1 Corinteni 8,12).
Nu numai pentru Domnul Hristos, frate, ci şi pentru toţi cei purtători de Hristos, pe pământ Vinerea Mare este nesfârşită. Cu cât mai mult Îl ai pe Hristos în tine, te vor prigoni mai mult. Dacă eşti al lui Hristos, consideră-te gunoiul lumii (1 Corinteni 4, 13), pe care toţi îl calcă în picioare, aşa cum L-au călcat în picioare pe Hristos. Dacă te ocărăsc, binecuvântează-i; dacă te lovesc, iartă-i; dacă te urăsc, iubeşte-i. Cu răbdarea îi biruieşti, ca şi Domnul, pe chinuitori. Răsplăteşte răul cu binele; luptă-te aşa cum Domnul Hristos S-a luptat; luptă-te cu mândria prin smerenie; cu mojicia prin blândeţe; cu răutatea prin dragoste; cu ocara prin iertare; cu clevetirea prin rugăciune. Aceasta este calea biruinţei, calea pe care o dată pentru totdeauna a străbătut-o Domnul Iisus; ea conduce prin pătimire la înviere. Noi suntem pe această cale, pe singura cale care se încheie cu învierea, dacă îi binecuvântăm pe cei ce ne ocărăsc, dacă facem bine celor ce ne urăsc, dacă ne iubim vrăjmaşii, dacă nu-i urâm atunci când ne răstignesc, dacă ne rugăm când ne hulesc, dacă îndurăm, cu rugăciune, atunci când ne scuipă. Cu siguranţă e aflăm atunci pe calea care se încheie cu biruinţa lumfală asupra morţii, şi dacă mai apoi ne răstignesc, asemenea lui Hristos ne vom ruga pentru chinuitorii Săi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”. Amin.

Cuvinte despre veşnicie, predici alese, Cuviosul Iustin de la Celie

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here