Îndreptăţirea

0
138
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

indreptatireaCe este îndreptăţirea? După înţelesul general, a te îndreptăţi înseamnă a înfăţişa nişte motive vrednice de luat în seamă care duc în chip legiuit la înlăturarea învinuirii aduse împotriva ta şi la proclamarea nevinovăţiei tale. În acest sens, îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu nu poate avea loc; între oameni este cu putinţă ca cineva să fie în-vinuit pe nedrept, şi îndată ce se arată cum stau lucrurile este declarat nevinovat – dar înaintea lui Dumnezeu toţi suntem vinovaţi şi din pricina păcatului strămoşesc, şi din pricina propriilor noastre păcate. Nu avem ce dezvinovăţiri să aducem pentru a ne îndreptăţi, şi nu putem face nimic care să ne şteargă vina. Şi atunci, ce să facem? Am fi rămas pentru totdeauna sub osânda dreptăţii dumnezeieşti, dacă bunătatea lui Dumnezeu nu ne-ar fi rânduit un mijloc aparte de îndreptăţire. Pentru a înţelege mai bine cum vine asta, să înfăţişăm vinovăţia noastră sub forma unei datorii faţă de dreptatea lui Dumnezeu. Datornicul nu are cum să-şi plătească singur datoria, dar pentru el poate plăti altcineva, şi atunci când va plăti acela, cel care a dat împrumutul nu îl mai socoate răspunzător, îl eliberează de datorie. Acelaşi lucru ni l-a rânduit şi nouă bunătatea lui Dumnezeu pentru a ne îndreptăţi înaintea Lui. Datoriile noastre sunt de neplătit – însă pentru noi toţi le-a plătit dreptăţii dumnezeieşti Domnul nostru Iisus Hristos prin moartea Sa pe cruce, a cărei putere este definită astfel: prin ea, Domnul a înălţat păcatele noastre în trupul Său pe lemn (1 Pt. 2, 24), a pironit pe cruce zapisul păcatelor noastre (Colos. 2, 14). Rămâne doar să facem în aşa fel ca dreptatea lui Dumnezeu să ne recunoască pe fiecare în parte, personal, ca intrând sub această milostivire, sau ca fiecare dintre noi să arate dreptăţii dumnezeieşti că în masa generală a persoanelor a căror datorie a fost plătită achitarea a fost făcută şi pentru el. Să zicem că într-un oarecare oraş sunt o mulţime de datornici, şi un oarecare bogat le declară creditorilor (care sunt mai mulţi sau unul singur) că datornicului care va prezenta adeverinţă sau mărturie de la el îi va socoti datoria plătită din propria-i casă. Ei bine, fiecare datornic trebuie să prezinte dreptăţii dumnezeieşti adeverinţă sau mărturie din partea Domnului pentru a sta înaintea ei liber de datoria păcatelor sale. Care este această adeverinţă sau mărturie? Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Cel ce a crezut în Domnul este drept înaintea Dumnezeului dreptăţii.

Dar ce este credinţa în Domnul? Degeaba vor unii să definească credinţa în Domnul în câteva cuvinte. Ea trebuie descrisă, pentru că ea e o stare a inimii care cuprinde nu un singur simţământ, o singură convingere, o singură dispoziţie, ci mai multe. Ea vine prin pocăinţă, căci Domnul spune: pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Mc. 1, 15). Din acest laborator al duhului care se pocăieşte, credinţa iese nu singură, ci lucrându-se prin dragoste (Gal. 5, 6), după ce va crede omul şi se va boteza (Mc. 16, 16). Tocmai aceasta este făptura nouă, care se zămisleşte prin har în primele mişcări ale pocăinţei, iar în această structură apare deja pe deplin formată, alcătuită într-un mod caracteristic, primitoare a personalităţii creştine. Aşa este întregul mers al lucrurilor. Doar cel ce se pocăieşte cu adevărat îl caută pe Domnul, iar acesta este umplut de două simţăminte şi dispoziţii: părerea de rău că a păcătuit şi dorinţa nestrămutată de a nu se mai lăsa pradă imboldurilor păcătoase. Însă în cel dintâi simţământ îl chinuie dreptatea lui Dumnezeu, care nu poate fi satisfăcută cu nimic, iar în al doilea – dorinţa este speriată de propria neputinţă, cunoscută din experienţă. Şi atunci, aleargă la Domnul cu deplina încredinţare că El îl va izbăvi de amândouă extremele: îi va ierta şi păcatele dinainte, îi va da şi puterea de a se împotrivi de acum înainte păcatelor. Fără aceste două certitudini, credinţa în Domnul este cu neputinţă de conceput, la fel cum pocăinţa este de neconceput fără frângerea de inimă pentru păcate şi fără hotărârea nestrămutată de a nu se mai lăsa biruit de păcat. Însă toate aceste dispoziţii sunt numai pregătiri pentru formarea personalităţii credincioase – iar formarea ca atare are loc prin harul Sfântului Duh în taina botezului, în care cufundându-se, omul se cufundă în moartea lui Hristos şi primeşte iertarea păcatelor, iar ridicându-se din cufundare iese întru înnoirea vieţii, îmbrăcat cu puterea de a nu mai sluji păcatului, ci de a via lui Dumnezeu întru Hristos Iisus (Rom. 6, 3-13). Iată când se arată personalitatea creştină credincioasă formată în chip deplin. Ea străbate toată această cale, însă din ceea ce străbate nimic nu se pierde, ci, dimpotrivă, totul intră în structura duhului ei, care se numeşte într-un cuvânt: credinţă. Ca atare, credinţa cu¬prinde multe simţăminte, dar trăsătura ei deosebitoare, excepţională, este dăruirea de sine spre slujirea Domnu¬lui, mergând până la jertfirea propriei vieţi în aşteptarea mântuirii prin harul Lui. Cel credincios simte că a fost cumpărat cu preţ de sânge, că trebuie să slujească Celui ce l-a răscumpărat cu deplina încredinţare că pe această cale va fi mântuit fără îndoială. Numai cel ce crede în acest fel se arată îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu – nu numai în sensul că de pe umerii lui este înlăturată vinovăţia păcătoşeniei, ci şi în acela că se pune în el sămânţa a toată dreptatea prin hotărârea lui de a sluji Domnului prin împlinirea voii Lui şi prin simţământul puterii de a face asta, care este sălăşluită în el de către harul ce l-a născut a doua oară. El are dreptatea lăuntrică, pentru că duh drept a fost înnoit întru cele dinlăuntru ale lui (Ps. 50, 11).

Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Sfântul Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here