Incertitudinile întunecatului mileniu

0
103

Incertitudinile întunecatului mileniu.

Torna, torna, fratre!
Expresie datând din anul 587, consemnată de bizantini şi considerată a fi cea mai veche mostră de limbă romanică vorbită în spaţiul carpato-balcanic.

Despre niciuna dintre perioadele trecutului istoric al românilor nu s-a scris atât de mult doar pe baza unor deducţii logice şi raţionamente izvorâte din foarte puţinele urme arheologice disponibile cum este perioada dintre secolul al IV-lea şi al XIII-lea.

În mare, această perioadă corespunde, în Occident, Evului Mediu. La noi, corespunde unor mari semne de întrebare, pe care încercăm mereu să le clarificăm din fragmente sporadice.
Florin Constantiniu a recunoscut fără echivoc: „Este adevărat că timp de aproape un mileniu – secolele III-XIII – informaţiile despre autohtonii din spaţiul carpato-danubian sunt cu totul sporadice”. Acelaşi istoric se grăbeşte să vină şi cu o justificare: ieşind de sub stăpânirea romană, spaţiul carpato-dunărean nu mai prezenta interes pentru istorici. De asemenea, evidenta rămânere în urmă a dezvoltării populaţiei din acest teritoriu a fost explicată de reputatul istoric prin reacţia firească a poporului român, aflat în plină etnogeneză, de refugiere din faţa invaziilor succesivelor valuri migratoare din oraşele de sorginte romană, care atrăgeau năvălitorii prin bunurile adăpostite, în zonele rurale, în păduri, pe dealuri.

Aici au supravieţuit românii în vremuri de restrişte în aşa-numitele „obşti săteşti”, cu proprietatea folosită „în devălmăşie”, potrivit unui „obicei al pământului”.

Nicolae Iorga a numit aceste forme de organizare agro-pastorală „Romanii populare”, iar Şerban Papacostea, „Autonomii”, ele fiind formate dintr-un număr de sate sau cătune vecine, conduse de „oameni buni şi bătrâni”, în fruntea cărora se afla un „jude” sau „cneaz” cu atribuţii justiţiare şi administrative.
Raţionamentele lui Florin Constantiniu fac parte dintre puţinele explicaţii de bun-simţ, care oferă un răspuns parţial şi plauzibil asupra cauzelor întârzierii civilizaţionale a poporului român aflat în plin proces de coagulare.

Absenţa, timp de aproape un mileniu, atât a mărturiilor scrise provenind din spaţiul carpato-dunăreano-pontic, cât şi a unor forme de organizare statală, bazate pe legi sau norme scrise, poate fi pusă şi pe seama retragerii din Dacia, pe lângă legiunile romane (cu ofiţerii acestora ştiutori de carte), şi a personalului tehnic, cel care a însoţit pretutindeni administraţia romană, adică prototehnocraţii acelor vremuri.

Bazându-se pe relatările lui Dio Cassius, istoricul Mihai Bărbulescu afirmă limpede: „O minoritate foarte firavă a societăţii dacice (preoţimea, funcţionarii cancelariei, constructorii, şefii de ateliere) cunoştea scrierea”. La aceştia se adăugau militarii romani cu grade superioare, adică tocmai cei ce s-au retras în sudul Dunării. Mai trebuie adăugat că cea mai mare parte dintre coloniştii romani aduşi de Traian în Dacia fuseseră oameni simpli (agricultori, păstori, câţiva meşteri, mineri), culeşi de prin părţile Italiei sau din alte colţuri ale Imperiului.

Aşadar, se poate spune că, după replierea Imperiului la sud de Dunăre, în Dacia a rămas grosul populaţiei daco-romane care era legată de pământ şi de viaţa rurală, adică păstorii şi agricultorii, reprezentând o masă iliterată aproape în totalitate.

Din rândul acestor neştiutori de carte, needucaţi şi neinstruiţi, practicanţi ai unor îndeletniciri primare (agricultori, păstori), nu puteau să se desprindă lideri militari sau politici, oricât de „buni şi bătrâni” ar fi fost aceştia. Charlemagne nu a ştiut să scrie, dar a beneficiat de o educaţie şi instrucţie regală; asemănătoare va fi fost şi instrucţia altui mare conducător din epocă, Gingis-Han.

Cine dintre locuitorii rămaşi pe teritoriul fostei Dacii ar fi putut fi preocupat de scrieri, de politică şi artă militară sau chiar de arte, de filozofie, de pictură sau arhitectură?

Cu alte cuvinte, dintre cine se putea ridica un conducător cu viziune politică, capabil să coaguleze un stat, prin concentrarea puterii politice şi militare? Cu toate acestea, în limba română s-a transmis, aproape aidoma, verbul latin scriber „a scrie”, citare a dat verbul „a citi”, iar substantivul charta a dat românescu carte, cu sens de scrisoare. Semnificativ este şi detaliul că abia în 1030 a fost atestată documentar prima şcoală de pe întreg teritoriul românesc, cea funcţionând pe lângă episcopia Cenadului, în timp ce prima şcoală în limba română, potrivit profesorilor Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, a fost cea din Şcheii Braşovului, pe lângă Biserica Sfântul Nicolae, atestată în 1399.

Aceste şcoli au apărut deci la multe, prea multe secole după retragerea aureliană.

 

Columna lui Traian, inaugurată la Roma în anul 113 d.Hr.; reprezintă o cronică sculptată în basorelief a războaielor daco-romane.

Abia în vremea lui Ştefan cel Mare (1457-1504), din porunca domnitorului, s-a scris un Letopiseţ de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei, preţios şi rarisim izvor istoric, din care s-a păstrat doar o formă ulterioară. Pentru existenţa unei administraţii şi a unei forţe armate capabile să se opună năvălirilor barbare spre a proteja dezvoltarea respectivei populaţii ar fi fost nevoie de o organizare statală, având o conducere politică susţinută de o structură militară şi de o anumită capacitate de a mobiliza forţe umane, de a colecta taxe şi impozite şi de a produce sau a cumpăra arme.

Fostele mari castre Potaissa sau Apulum, nu au mai putut păstra forţa militară şi vitalitatea administrativă, comercială şi chiar culturală din timpul stăpânirii romane, ele intrând începând din secolul al IV- lea într-un proces de decădere.

Populaţia daco-romană şi apoi protoromână de la nord de Dunăre a moştenit o cultură orală de nivel tribal (neexistând urme scrise dacice din vremea lui Decebal şi Burebista), peste care a venit influenţa directă a civilizaţiei romane, dar a cărei administraţie a fost retrasă odată cu puterea armată protectoare.

În aceste condiţii, civilizaţia protoromână a preluat de la bun început modelul roman, dar a rămas cu multe secole în afara şi în urma civilizaţiei occidentale.

În timp ce la noi abia se coagulau primele formaţiuni statale în secolul al XII-lea şi al XIII-lea, în Occident se centraliza puterea politică şi explodau energii creatoare şi exploratorii: Marco Polo pleca în descoperirea Chinei, Toma d’Aquino îşi scria opera filozofică, se întemeiau universităţi la Paris, Bologna, Padova, Neapole, Oxford, Cambridge, Salamanca, Montpellier şi Toulouse, Roger Bacon făcea cercetări ştiinţifice, Giotto „picta sentimente umane” şi, alături de toate acestea, se înălţau minunatele catedrale.

Aceste catedrale şi universităţi au fost, aşadar, ridicate câteva secole înainte ca otomanii să se năpustească peste Europa, care, vezi Doamne, potrivit unor teorii româneşti, ultranaţionaliste şi antioccidentale, ar fi fost apărată de micuţele voievodate carpatine abia închegate.

Această rămânere în urmă, acumulată secole de-a rândul pe timpul „întunecatului mileniu”, despre care se discută în România destul de puţin, nu a fost decât parţial recuperată de români şi se resimte, din plin, chiar şi în prezent. Cauzele acesteia nu pot fi comod transferate doar pe seama valurilor de năvăliri migratoare (altcineva, străinii sunt cei mereu de vină), ci şi în profilul departe de cultură şi educaţie al populaţiei rămase în Dacia în urma retragerii aureliene.

O explicaţie plauzibilă poate fi şi faptul că premergătoarea civilizaţie geto-dacă a fost una tribală, nescrisă, orală, oricât s-ar agita dacopaţii pe tema primordialităţii scrierii, nedescifrate încă, pe tăbliţele de la Tărtăria.

Despre perioada dintre retragerea legiunilor şi a administraţiei romane din jurul anului 270 şi marea invazie mongolă din 1241 se ştiu sigur puţine lucruri, majoritatea provenind din menţiuni colaterale în documente străine. Au fost deduse însă foarte multe evoluţii în urma investigaţiilor arheologice, ceea ce a lăsat loc pentru multe speculaţii tendenţioase, cu iz politic.

Astfel, pe teritoriul României s-au succedat, în drum spre bogăţiile Bizanţului sau cele ale Romei, următoarele valuri migratoare: goţii (cu cele două ramuri, vizigoţii şi ostrogoţii), hunii lui Attila, gepizii, avarii, vandalii, slavii, ungurii, bulgarii, pecenegii, cumanii şi, în sfârşit, pustiitorii mongoli, urmaşi ai lui Gingis-Han.

O parte dintre aceste neamuri au fost asimilate de populaţia locală, contribuind la etnogeneza poporului român (îndeosebi slavii), alţii s-au dus mai departe, spre vestul sau spre sudul Europei.

 

Tropaeum Traiani, ridicat, probabil, între 106 şi 109 d.Hr. pe locul victoriei romane împotriva dacilor de la Adamclisi, în Dobrogea, monument restaurat cu fonduri europene. Originea antică şi semnificaţia monumentului rămân totuşi în zona controverselor istorice.

Occidentul nu a fost deloc ferit de devastatoarele raiduri ale barbarilor veniţi din Răsărit.

Incapabil de a-şi mai menţine unitatea frontierelor, Imperiul Roman s-a împărţit, în 395, în cel de Răsărit, cu capitala la Constantinopol (Imperiul Bizantin), şi cel de Apus, cu capitala la Ravenna, şi nu la Roma, care a rămas pradă devastărilor şi jafurilor ostrogoţilor (410) şi vandalilor (455). Doar împăratul roman Iustinian a reuşit să recucerească parţial, pentru scurt timp, în secolul al Vl-lea, teritoriile dintre fostele graniţe imperiale romane.

În 476 a dispărut Imperiul Roman de Apus, perioadă în care teritoriul actualei Transilvanii a intrat timp de un secol sub ocupaţia gepizilor.

În timp ce în Occident s-au constituit mai multe „state barbare” (Regatul gepid pe Valea Tisei, Regatul vizigot în Spania, Regatul ostrogot în Italia, Regatul franc al lui Clovis în Franţa, Regatul lui Arthur în Anglia etc.), peste teritoriile de la nord şi sud de Dunăre au trecut hunii în secolele IV-V, urmaţi de gepizi, avari, bulgari, masiva invazie slavă, pecenegi şi cumani.

În tot decursul acestor secole (III-XIII), civilizaţia Europei Occidentale a mers înainte, chiar dacă şi Occidentul a suportat atât şocul năvălirilor barbare din Răsărit, cât şi invazia arabă în Peninsula Iberică.

Astfel, generalul roman Aetius, în fruntea unei coaliţii, pe care astăzi am numi-o multinaţională, i-a învins în 451 pe hunii lui Attila în bătălia din Câmpiile Catalaunice. Tot aşa, regele franc Carol Martel a stăvilit, prin victoria de la Poitiers, din 732, înaintarea arabilor prin Peninsula Iberică, spre inima Europei Occidentale, şi a deschis calea încoronării pe 25 decembrie 800, la Roma, a lui Carol cel Mare ca împărat al Sfântului Imperiu Roman. Aşa analfabet cum era, Carol/Charlemagne l-a chemat la curtea sa de la Aix-la-Chapelle pe învăţatul anglo-saxon Alcuin, care a inventat scrierea carolină.

În aceste condiţii, obştile săteşti – „Romaniile” – lipsite de oameni cu ştiinţa armelor şi a conducerii, capabili a coagula o formaţiune de rezistenţă, nu au avut altă şansă pentru a supravieţui decât refugiul de urgenţă în pădure.

Abia în secolul al VIII-lea au fost datate primele fortificaţii sub forma cetăţilor de pământ. Istoricii apreciază că limba română s-a format în decursul secolelor V-VIII, iar etnogeneza noului popor român neolatin (alcătuit, potrivit lui Florin Constantiniu, din substrat geto-dac, strat roman, suprastrat slav) s-a încheiat în secolele VIII-IX.

„Începând cu secolul al IX-lea se poate vorbi despre poporul român şi limba română”, afirmă profesorul C. C. Petolescu.

Acesta preia aserţiunea din 1976 a lui Alexandru Graur din „Dicţionarul de istorie veche a României”, conform căreia limba română poate fi socotită formată atunci când s-a ajuns ca „un român să nu mai înţeleagă limba latină, iar cineva care ştia latineşte să nu înţeleagă româna”.

 

Abia atunci, în secolul al IX-lea, după ce au reuşit să se închege în câteva formaţiuni prestatale (ducate, voievodate), „vlahii”, „valahii”, „volonii” sau „blachii” au reintrat în istorie.

Cele mai vechi informaţii scrise despre românii de la nord de Dunăre datează din jurul anului 1000, spune P. P. Panaitescu.

Consemnarea cea mai amplă (din nou un izvor istoric străin) privind existenţa şi faptele vlahilor este cuprinsă în Gesta Hungarorum („Faptele ungurilor”), controversata cronică scrisă de un notar anonim, presupus a fi al regelui Bela al III-lea (1173-1196). Istoricii români o consideră drept autentică, iar cei unguri o contestă din răsputeri (drept o ficţiune) pentru că le dizolvă complet pretenţiile de întâietate în spaţiul transilvan.

Gesta Hungarorum spune că în jurul anului 900, după ce fuseseră respinşi în expansiunea lor vestică de regele german Henric I Păsărarul, ungurii dintre Tisa şi Dunărea mijlocie au pătruns pe teritoriul Transilvaniei.

Aici ei au găsit trei ducate româneşti conduse de Menumoruth, în Crişana-Bihor, de Glad, în sud-vestul Banatului, şi de dominus Gelu (Gelou quidam Blacus – „Gelu, un anumit român”), în zona Cluj-Sălaj, care stăpânea mai multe ocne de sare, foarte valoroase în epocă. Anonimul notar povesteşte cum conducătorul ungur Tuhutum l-a atacat pe Gelu în Munţii Meseşului, la râul Almaş, unde, potrivit istoricului Alexandru Madgearu, oastea românilor şi slavilor, formată doar din arcaşi pedeştri, a fost înfrântă din cauza superiorităţii militare maghiare (călăreţi înarmaţi cu săbii), iar Gelu a fost prins şi ucis.

Tot în secolul al X-lea, în Dobrogea, teritoriu aflat sub o puternică influenţă bizantină, o inscripţie îl menţionează pe un anumit „jupân Dimitrie”, drept conducător al unei formaţiuni prestatale.

Marile evenimente petrecute în Europa Occidentală la confluenţa celor două milenii au început să afecteze, indirect şi abia după secole, firava dezvoltare a formaţiunilor prestatale româneşti formate înlăuntrul şi în afara arcului carpatic. În 1054 s-a produs Marea Schismă între Biserica Catolică (universală) apuseană, condusă de papa de la Roma, şi Biserica Ortodoxă (drept-credincioasă) răsăriteană, condusă de patriarhul de la Constantinopol.

Anatemizarea reciprocă a capilor celor două biserici a fost resimţită de creştinii români abia după două secole, atunci când au fost puşi în faţa unor decizii politice: supunere în faţă agresivităţii catolice ungare sau faţă de mai îndepărtata putere bizantină.

Un alt eveniment important în Occident, dar fără ecouri directe în Răsărit, a fost lansarea, în 1095, de papa Urban al II- lea, la Clermont, pe teritoriul actual al Franţei, a primei cruciade (zisă şi „a săracilor”) împotriva necredincioşilor care stăpâneau locurile sfinte ale creştinismului din Ierusalim. Cete sau alte formaţiuni militare distincte de luptători vlahi/valahi din Transilvania au făcut parte din ostile cruciate ale împăratului Frederic Barbă-Roşie, au luptat în oastea regelui Ungariei în 1217, în a V-a cruciadă ori s-au aflat în fruntea cruciadei Regatului Ungar împotriva tătarilor.

Desigur, cea mai cunoscută implicare în cruciadele conduse de nobilimea occidentală rămâne cea a contingentului valah condus de Mircea cel Bătrân în aşa-numita „cruciadă de la Nicopole”, din 1396, împotriva armatei otomane a sultanului Baiazid Ilderim, zis „Fulgerul”.

Spre deosebire de alte neamuri, care se creştinaseră în masă de sus în jos (ruşii, la 989, în urma creştinării cneazului Kievului, Vladimir; ungurii, la 1000, în urma creştinării regelui Ştefan I), românii s-au creştinat în secolele IV-VI, de jos în sus, prin convertire populară şi proximitate bizantină, fără intervenţia factorilor politici, care, de altfel, nici nu existau, după cum nota istoricul Ioan Bulei, sau nu aveau o prea mare autoritate. Creştinarea daco-romanilor s-a intensificat, probabil, după Edictul de la Milano din 313, prin care împăratul Constantin cel Mare a acordat creştinilor libertatea de cult.

O dovadă este şi „Donariul” inscripţionat în latină şi cu monograma lui Iisus Hristos, descoperit la Biertan şi datat în secolul al IV-lea.

Datorită proximităţii bizantine şi filtrului slav de la sud de Dunăre, îndeosebi prin influenţa Marelui Ţarat Bulgar din secolul VII, dar şi ca reacţie de apărare faţă de agresivitatea prozelitismului catolic al ungurilor, românii (care aveau şi o componentă slavă) s-au orientat, în pofida originilor latine, spre ortodoxie şi alfabetul chirilic, cel născocit de fraţii Chiril şi Metodiu în secolul al IX-lea.

 

Biserica ortodoxă Sfântul Nicolae din Densuș, județul Hunedoara, datând din secolul al XIII-lea.

Primul impact al Marii Schisme şi al cruciadelor în spaţiul românesc s-a produs abia în secolul al XII-lea la sud de Dunăre.

În 1185, fraţii români Petru şi Asan, nemulţumiţi de neacordarea unor privilegii feudale, s-au răsculat împotriva basileului Isaac al II-lea, ridicându-i la luptă atât pe bulgarii, cât şi pe românii împovăraţi de politica fiscală a împăratului de la Constantinopol. Povestea fraţilor Petru, Asan şi Ioniţă o ştim de la cronicarul grec Nicetas Choniates. Înfrânţi iniţial de armata bizantină, în 1186, răsculaţii au întors sorţii războiului prin alianţa lor cu războinicii cumani de la nord de Dunăre. Victorioşi în faţa bizantinilor, fraţii Petru şi Asan au pus, în 1188, bazele celui de-al Doilea Ţarat Bulgar, cu capitala la Târnovo, întemeind o dinastie a noului stat româno-bulgar, ce a devenit, în opinia istoricului Alexandru Madgearu, principala putere în zona Balcanilor.

Asan a pierit în 1196, în urma complotului unei rude trădătoare; la fel şi Petru, fratele şi succesorul său.

Mezinul Asăneştilor, Ioniţă, zis Kaloianul, a continuat lupta antibizantină, cucerind Varna în 1201 printr-un asediu cu maşinile de luptă ale timpului (catapulte, berbeci pe roţi, turnuri de asalt). Puţin timp apoi, Constantinopolul bizantin şi ortodox avea să fie cucerit, jefuit şi supus unor oribile atrocităţi în 1204 de cruciaţii catolici, ceea ce a adâncit prăpastia dintre cele două biserici creştine. Ambiţiile imperiale în Balcani ale lui Ioniţă au intrat în conflict cu cele ale conducătorilor noului Imperiu Latin de Răsărit instalaţi în Bizanţ. De aceea, Ioniţă a acceptat supremaţia spirituală a Romei, iar papa Innocenţiu al III-lea l-a recunoscut drept rege al vlahilor şi bulgarilor.

La 14 aprilie 1205, armata româno-bulgaro-cumană a lui Ioniţă a atacat forţele apusene la Adrianopole şi a obţinut o victorie zdrobitoare; împăratul Balduin de Flandra a fost luat prizonier şi apoi ucis la Târnovo.

La fel ca şi fraţii săi mai mari, Ioniţă a căzut victimă unui complot instigat de o rudă apropiată.
În tot acest timp, regii arpadieni ai Ungariei au înfrânt rezistenţa locală a succesorilor lui Gelu şi Glad şi au desfăşurat o intensă politică de colonizare (obişnuită în epocă) a Transilvaniei (devenită voievodat autonom în cadrul Regatului ungar) în scopul apărării fruntariilor şi valorificării resurselor sale. Primii colonişti au fost războinicii secui, înrudiţi cu ungurii, aşezaţi în cele din urmă, în scop defensiv, la curbura munţilor Carpaţi.

Alături de secui, au fost aduşi, în secolul al XII-lea, şi colonişti germani din părţile Flandrei, Rinului şi Saxoniei, pricepuţi în meşteşuguri, comerţ, exploatarea minereurilor şi acţiuni de apărare.

Numele de Siebenburgen, sub care a fost cunoscută Transilvania în Evul Mediu, provine de la cele şapte oraşe-cetăţi construite de saşi (Hermannstadt, Kronstadt, Schässburg, Bistriz, Klausenburg, Mediasch, Broos), care ulterior au trecut de la catolicism la protestantismul lui Martin Luther. La 1211, în scop de apărare şi prozelitism catolic, regele Andrei al II-lea i-a chemat în Transilvania şi i-a aşezat, până în 1255, în Ţara Bârsei pe Cavalerii Teutoni, de la care ne-au rămas cetăţile din Feldioara şi Codlea.

În 1241 a survenit, împărţită pe mai multe direcţii, pustiitoarea mare invazie mongolă, urmată de cele, mai puţin ample, din 1260 şi 1292.

Rezistenţele armate ale saşilor la Rodna, Bistriţa, Sibiu au fost spulberate, la fel cele ale românilor din Oltenia şi Severin, iar forţele regelui ungar au fost şi ele înfrânte de Batu-Flan. Doar retragerea precipitată a hoardelor spre stepele Mongoliei pentru alegerea unui nou Mare Han, succesor al lui Odogai, a ferit Occidentul de uriaşele pierderi umane şi materiale produse în răsăritul Europei. Cam în aceeaşi perioadă, nobilii englezi i-au impus regelui Ioan fără de Ţară Magna Carta Libertatum (1215), iar ultima cruciadă s-a stins, şi ea, în 1270.

„Diploma Ioaniţilor”, acordată la 2 iunie 1247 de regele maghiar Bela al IV-lea Cavalerilor Ioaniţi, prin care-i chema de la Ierusalim (dar aceştia nu au venit) să se aşeze în Banat şi Oltenia, este documentul din care rezultă harta politică a teritoriilor româneşti la mijlocul secolului al XIII-lea, formată din: Ţara Severinului, „Cnezatul voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm românilor” – situat, probabil, în nordul Olteniei, „ţara lui Seneslau, voievodul românilor” – aflată, probabil, în zona Curţii de Argeş, şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş.

Toate aceste formaţiuni prestatale româneşti se aflau sub suzeranitatea puternicului Regat Ungar. Alte documente ale cancelariei regelui ungar au consemnat existenţa Terra Blachorum (probabil a Făgăraşului), Ţării Bârsei, Ţării Amlaşului, Ţării Haţegului, Ţării Maramureşului. Tot sursele ungare au relatat cum, în 1277, voievodul Litovoi, cel care încercase eliberarea de suzeranitatea maghiară, a fost înfrânt şi ucis în luptă de magistrul Georgius Baska; fratele voievodului, Bărbat, după ce a fost luat prizonier şi eliberat contra unei răscumpărări considerabile, a fost silit să recunoască vasalitatea faţă de Ungaria.

 

Mereu nerostita istorie a luptelor românilor din antichitate până în zilele noastre, Călin Hentea

Alte articole le puteți găsi aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here