Începutul ştiinţei rugăciunii

0
128
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

maicaRugăciunea este pe primul loc în viaţa creştină. Rugăciunea este ivire în inimă a simtămintelor evlavioase către Dumnezeu. Mijloacele de a educa în noi înşine duhul rugăciunii.

De sărbătoarea Intrării în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, găsesc că este pri lejul potrivit pentru a vă înfăţişa învăţătura des pre rugăciune – cea mai însemnată lucrare care se săvârşeşte în biserică. Biserica e loc de rugă ciune şi laborator al dezvoltării acesteia. Pentru noi, intrarea în biserică este intrare în duhul ru găciunii. Domnul a binevoit a numi şi inima bi serică a Sa, unde, intrând în chip gândit, stăm înaintea Lui, îndemnându-ne a sui către El în chipul unui prinos de tămâie binemirositoare. Să învăţăm, deci, cum putem ajunge la asta!

Adunându-vă în biserică, bineînţeles că vă rugaţi. Săvârşind şi aici rugăciunea, este de cre zut că nici acasă nu o lăsaţi în părăsire. Ca atare, ar fi de prisos să vă vorbesc despre îndatorirea noastră de a ne ruga, de vreme ce vă rugaţi; în să nu este nicidecum de prisos, zic eu, să vă arăt două-trei reguli privitoare la felul în care trebuie săvârşită rugăciunea – dacă nu ca învăţătură, măcar ca aducere-aminte. Lucrarea rugăciunii este cea dintâi lucrare în viaţa creştină. Dacă în privinţa rânduielii obişnuite a lucrurilor este în temeiată zicala: „Cât trăieşte omul, învaţă”, cu atât mai mult poate fi aplicată la rugăciune, a că rei lucrare nu trebuie să cunoască întrerupere şi ale cărei trepte nu au hotar.
Îmi amintesc de înţeleptul obicei al Sfinţilor Părinţi din vechime, potrivit căruia ei, dându-şi bineţe unul altuia când se întâlneau, nu întrebau de sănătate şi de nimic altceva, fără numai de ru găciune, zicând: „Cum merge rugăciunea?” sau „Cum lucrează rugăciunea?” Lucrarea rugăciu nii în ei era semnul vieţii duhovniceşti, şi ei o numeau „suflare (respiraţie) a duhului”. Este respiraţie în trup? Trupul trăieşte. încetează res piraţia? încetează viaţa. Aşa şi în duh. Este ru găciune? Duhul trăieşte. Nu este rugăciune? Nu este viaţă în duh.
Totuşi, nu orice rostire de rugăciune este ru găciune cu adevărat. A sta înaintea icoanei, acasă ori aici, şi a bate metanii nu este încă rugăciune, ci ceva ce ţine de rugăciune; a spune rugăciuni pe dinafară, sau a le citi din carte, sau a le as culta rostite de către altul, încă nu este rugăciu ne, ci doar unealtă sau mijloc de descoperire şi de înteţire a ei. Rugăciunea în sine este ivirea în inima noastră, unul după altul, a simţămintelor evlavioase către Dumnezeu – simţămintelor de făimării de sine, devotamentului, recunoştinţei, slavoslovirii, iertării, căderii cu osârdie înaintea Lui, frângerii inimii, supunerii faţă de voia dum nezeiască şi aşa mai departe. Toată grija noastră trebuie să fie pentru aceea ca în vremea rostirii rugăciunii aceste simţăminte şi cele asemenea lor să umple sufletul nostru, aşa încât atunci când limba rosteşte rugăciuni sau urechea le ascultă, iar trupul bate metanii, inima să nu fie pustie, ci în ea să domnească vreun simţământ care tinde spre Dumnezeu. Când aceste simţăminte există, ceea ce rostim este rugăciune; când nu există, nu este încă rugăciune.

Pare că nu-i nimic mai simplu şi mai firesc pentru noi decât rugăciunea, altfel spus tinderea inimii către Dumnezeu. Şi totuşi, ea nu se găseş te la toţi şi întotdeauna. Ea trebuie stârnită, iar odată stârnită trebuie întărită – altfel spus, tre buie să educăm în noi înşine duhul rugăciunii. Cel dintâi mijloc pentru aceasta este citirea sau ascultarea cuvintelor de rugăciune. Săvârşeşte aşa cum se cuvine această citire sau ascultare, şi negreşit vei stârni şi vei întări suiş în inima ta către Dumnezeu, altfel spus vei intra în duhul rugăciunii.

În cărţile noastre de rugăciuni se află rugă ciuni ale Sfinţilor Părinţi: Efrem Şirul, Macarie Egipteanul, Vasilie cel Mare, Ioan Gură de Aur şi ale altor mari rugători. Fiind plini de duhul ru găciunii, ei au înfăţişat în cuvinte cele insuflate tor de duhul acesta şi ni le-au predanisit nouă. în rugăciunile lor se mişcă marea putere a rugăciune săvârşită rugăciunea – dacă nu ca învăţătură, măcar ca aducere-aminte. Lucrarea rugăciunii este cea dintâi lucrare în viaţa creştină. Dacă în privinţa rânduielii obişnuite a lucrurilor este în temeiată zicala: „Cât trăieşte omul, învaţă”, cu atât mai mult poate fi aplicată la rugăciune, a că rei lucrare nu trebuie să cunoască întrerupere şi ale cărei trepte nu au hotar.
Îmi amintesc de înţeleptul obicei al Sfinţilor Părinţi din vechime, potrivit căruia ei, dându-şi bineţe unul altuia când se întâlneau, nu întrebau de sănătate şi de nimic altceva, fără numai de ru găciune, zicând: „Cum merge rugăciunea?” sau „Cum lucrează rugăciunea?” Lucrarea rugăciu nii în ei era semnul vieţii duhovniceşti, şi ei o numeau „suflare (respiraţie) a duhului”. Este respiraţie în trup? Trupul trăieşte. încetează res piraţia? încetează viaţa. Aşa şi în duh. Este ru găciune? Duhul trăieşte. Nu este rugăciune? Nu este viaţă în duh.
Totuşi, nu orice rostire de rugăciune este ru găciune cu adevărat. A sta înaintea icoanei, acasă ori aici, şi a bate metanii nu este încă rugăciune, ci ceva ce ţine de rugăciune; a spune rugăciuni pe dinafară, sau a le citi din carte, sau a le as culta rostite de către altul, încă nu este rugăciu ne, ci doar unealtă sau mijloc de descoperire şi de înteţire a ei. Rugăciunea în sine este ivirea în inima noastră, unul după altul, a simţămintelor evlavioase către Dumnezeu – simţămintelor de făimării de sine, devotamentului, recunoştinţei, slavoslovirii, iertării, căderii cu osârdie înaintea Lui, frângerii inimii, supunerii faţă de voia dum nezeiască şi aşa mai departe. Toată grija noastră trebuie să fíe pentru aceea ca în vremea rostirii rugăciunii aceste simţăminte şi cele asemenea lor să umple sufletul nostru, aşa încât atunci când limba rosteşte rugăciuni sau urechea le ascultă, iar trupul bate metanii, inima să nu fie pustie, ci în ea să domnească vreun simţământ care tinde spre Dumnezeu. Când aceste simţăminte există, ceea ce rostim este rugăciune; când nu există, nu este încă rugăciune.

Pare că nu-i nimic mai simplu şi mai firesc pentru noi decât rugăciunea, altfel spus tinderea inimii către Dumnezeu. Şi totuşi, ea nu se găseş te la toţi şi întotdeauna. Ea trebuie stârnită, iar odată stârnită trebuie întărită – altfel spus, tre buie să educăm în noi înşine duhul rugăciunii. Cel dintâi mijloc pentru aceasta este citirea sau ascultarea cuvintelor de rugăciune. Săvârşeşte aşa cum se cuvine această citire sau ascultare, şi negreşit vei stârni şi vei întări suiş în inima ta către Dumnezeu, altfel spus vei intra în duhul rugăciunii.
In cărţile noastre de rugăciuni se află rugă ciuni ale Sfinţilor Părinţi: Efrem Şirul, Macarie Egipteanul, Vasilie cel Mare, loan Gură de Aur şi ale altor mari rugători. Fiind plini de duhul ru găciunii, ei au înfăţişat în cuvinte cele insuflate tor de duhul acesta şi ni le-au predanisit nouă. în rugăciunile lor se mişcă marea putere a rugăciunii, şi cine pătrunde în ele cu toată luarea-aminte şi râvna, acela, în virtutea legii acţiunii şi reacţiunii, gustă negreşit din puterea rugăciunii, pe măsura apropierii aşezării sale lăuntrice de aşe zarea potrivită rugăciunii. Pentru ca citirea sau ascultarea rugăciunii să ni se facă mijloc eficace de educare a rugăciunii, trebuie să o săvârşim în aşa fel ca gândul şi inima să recepteze conţinutul rugăciunilor care o alcătuiesc. Voi arăta, în acest scop, cele mai simple trei metode: nu purcede la rugăciune fără pregătire, fie ea şi scurtă; nu o să vârşi la nimereală, ci cu luare-aminte şi cu simţire; să nu treci la îndeletnicirile obişnuite îndată ce ai terminat rugăciunea.
Să zicem că citirea sau ascultarea rugăciunilor este pentru noi o treabă cât se poate de obişnuită – dar nu se poate nicidecum ca ea să nu ceară pregătire. Ce este mai obişnuit decât cititul sau scrisul pentru cei ce ştiu să citească şi să scrie? Şi totuşi, apucându-ne să scriem sau să citim, nu începem deodată, ci zăbovim puţin, măcar atât cât avem nevoie pentru a ne aşeza într-o pozi ţie potrivită. Cu atât mai mult este nevoie, înain te de rugăciune, de acţiuni pregătitoare pentru rugăciune – mai ales atunci când îndeletnicirea premergătoare ţinea de un cu totul alt domeniu decât cel căruia îi aparţine rugăciunea.

Aşadar, când purcezi la citirea rugăciunilor, dimineaţa ori seara, stai, sau şezi, sau plimbă-te puţin, şi în acest răstimp dă-ţi osteneala să-ţi trezveşti gândul, desfăcându-l de toate treburile şi lucrurile lumeşti. După aceea, cugetă: cine este Cel spre Care te întorci în rugăciune, şi ci ne eşti tu, care ai să începi acum această întoar cere prin rugăciune către El – şi, în potrivire cu aceasta, deşteaptă în sufletul tău dispoziţia stării înaintea lui Dumnezeu în inimă, stare defăimă toare de sine şi pătrunsă de frică evlavioasă. în asta constă toată pregătirea, şi anume în a sta cu evlavie înaintea lui Dumnezeu: pregătire mică, dar nicidecum neînsemnată. Aici se pune înce putul rugăciunii, iar începutul bun înseamnă ju mătate din lucrare.
După ce te-ai rânduit lăuntric în acest fel, stai înaintea icoanei şi, după ce ai făcut câteva me tanii, începe obişnuitele rugăciuni: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie… împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului… vino şi Te sălăşluieşte întru noi…” şi celelalte. Rosteşte fără grabă, pătrunde cu mintea în fiecare cuvânt şi du până la inimă ideea fiecărui cuvânt, însoţind totul cu metanii. în asta constă toată lucrarea rostirii plăcute lui Dumnezeu şi roditoare a ru găciunii. „Pătrunde cu mintea în fiecare cuvânt Şi du până la inimă ideea fiecărui cuvânt”, adi că „înţelege ce citeşti şi simte ceea ce ai înţeles”. Nu e nevoie de alte reguli. Acestea două – „în ţelege” şi „simte” -, împlinite aşa cum trebuie, nnpodobesc orice rostire de rugăciune cu vred nicie adevărată şi îi împărtăşesc toată lucrarea cea roditoare. Citeşti: „Şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea”? Să îţi simţi întinarea, să doreşti curăţia şi să o cauţi cu nădejde la Domnul. Citeşti: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, pre cum şi noi iertăm greşiţilor noştri”? Şi în sufletul tău să ierţi, şi cu inimă care a iertat toate tuturor să ceri pentru tine de la Domnul iertare. Citeşti: „Facă-se voia Ta”? Şi în inima ta să încredinţezi pe de-a-ntregul Domnului soarta ta şi să te araţi gata a întâmpina fără cârtire, cu seninătate, tot ce Ii va plăcea Domnului să trimită asupra ta. Daca vei lucra astfel la fiecare stih al rugăciunii tale, vei avea o rugăciune adevărată.

Pentru a o putea săvârşi cu mai mult spor în felul acesta, iată ce să faci:

1.să ai pravilă de rugăciune, cu binecuvânta rea părintelui tău duhovnicesc – nu mare, ci de aşa fel încât s-o poţi îndeplini fără grabă în con diţiile unei zile de lucru obişnuite.
2.înainte de a te ruga, în timpul liber citeşte cu luare-aminte rugăciunile care intră în pravila ta înţelege pe deplin fiecare cuvânt şi pătrunde-l cu simţirea, aşa încât să ştii dinainte ce trebuie să ai în suflet la fiecare cuvânt – iar şi mai bine este să înveţi pe dinafară rugăciunile rânduite. Daca vei face aşa, în timpul rostirii rugăciunii îţi va fi uşor să înţelegi şi să simţi. Mai rămâne o singura greutate: gândul zburător va tot fugi la alte lu cruri, în această privinţă iată ce este de făcut:
3. trebuie sforţare pentru păstrarea lua-rii-aminte, ştiind dinainte că gândul va fugi. Du pă aceea, când în timpul rugăciunii el va fugi, adu-1 înapoi. Iarăşi va fugi? Iar adu-1 înapoi, şi tot aşa de fiecare dată. însă de fiecare dată să nu uiţi să citeşti iarăşi ceea ce citeai atunci când a fugit gândul – prin urmare, fără luare-aminte şi fără simţire; şi chiar dacă gândul tău fuge de câ teva ori în timpul rostirii aceluiaşi loc, citeşte lo cul cu pricina de câteva ori, până ce vei ajunge să o faci cu înţelegere şi simţire. Dacă vei birui o dată această piedică, poate că altă dată nu se va mai repeta sau cel puţin nu se va mai repeta cu aceeaşi putere. Aşa trebuie să faci când gândul fuge şi se împrăştie. Poate însă că un anumit cu vânt lucrează cu asemenea putere asupra sufle tului, încât acesta nu vrea să meargă mai departe cu rostirea rugăciunilor, şi cu toate că limba zice rugăciuni, gândul tot fuge înapoi, la locul care a lucrat astfel asupra lui. în acest caz,
4. opreşte-te, nu citi mai departe, ci opreşte-te cu luare-aminte şi cu simţire asupra acelui loc, hrăneşte-ţi sufletul cu el sau cu acele cugetări că rora el le dă naştere. Şi nu te grăbi să te rupi de starea aceasta – aşa încât, dacă vremea te strâm-torează, mai bine laşi neterminată pravila decât să strici o asemenea stare. Ea te va adumbri, poa te, întreaga zi, ca un înger păzitor!

Asemenea lucrări harice asupra sufletului în timpul rugăciunii arată că duhul rugăciunii în cepe să prindă rădăcini şi, prin urmare, păstra rea acestei stări este mijlocul cel mai de nădejde pentru educarea şi întărirea în noi a duhului de rugăciune.
În cele din urmă, ai terminat rugăciunea – să nu treci îndată la alte îndeletniciri, oricare ar fi ele, ci stai şi cugetă măcar un pic la ce ai săvâr şit şi la ce te îndatorează, străduindu-te, dacă ţi-a fost dat să simţi ceva în timpul rugăciunii, să păstrezi lucrul cu pricina şi după încheierea ei. De altfel, dacă cineva îşi face rugăciunile cum se cade, nu va mai avea chef să se ocupe grabnic de treburi. Aşa e felul rugăciunii! Ceea ce spuneau strămoşii noştri când s-au întors de la Ţarigrad, că cine a gustat dulce nu mai voieşte amărăciu ne1, se împlineşte cu oricine s-a rugat bine în vre mea pravilei. Şi se cuvine a şti că tocmai gusta-rea acestei dulceţi a rugăciunii e scopul pravilei şi că pravila educă duhul rugăciunii tocmai prin această gustare.
Dacă veţi respecta aceste puţine reguli, veţi vedea în curând rodul ostenelii rugăciunii. Iar cine le împlineşte şi fără indicaţiile acestea de ja gustă, bineînţeles, rodul despre care vorbim. Orice pravilă lasă urma rugăciunii în suflet, con tinuarea ei statornică după aceeaşi rânduială fa ce această urmă să prindă rădăcini, iar răbdarea în osteneala aceasta va altoi pe ea şi duhul rugă ciunii. Pe care să vi-1 şi dăruiască Domnul, pen tru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea!
V-am arătat aici primul mijloc, de început, al educării duhului rugăciunii, adică săvârşirea potrivită cu menirea sa a pravilei de rugăciune – acasă dimineaţa şi seara, şi aici în biserică. Dar asta nu e încă totul. Dacă Dumnezeu îmi va aju ta, vă voi arăta mâine al doilea mijloc. Amin!

Ştiinţa rugăciunii, Sfântul Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here