Puterea harului și chipul omului
Puterea Harului -Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiecare om este o fiinţă unică, irepetabilă. O apariţie cum n-a mai fost şi cum nu va mai fi alta pe lume, căci fiecare oglindeşte în chip unic, personal, pe Creatorul în fiinţa sa. Fiecare om reflectă o strălucire unică a frumuseţii şi plinătăţii dumnezeieşti. Vedem aceasta uneori pe chipurile nevinovate ale copiilor, pe feţele curăţite prin lacrimi ale cuvioşilor. Pe feţele înnoite prin suferinţe ale mucenicilor. Prin chipul dumnezeiesc pe are îl poartă, fiecare om ascunde în sine o comoară nepreţuită,
Sufletul său este mai scump decât toată înţelegerea
Puterea harului -Deci cât de adânc este acest cuvânt al sfinţilor: „Ai văzut un om? Ai văzut pe Dumnezeu”! Înţelegem iarăşi de ce ospitalitatea se bucură de aşa de mare cinste la popoarele ortodoxe. Căci primirea fratelui străin, călător sau bolnav însemnează însăşi primirea lui Dumnezeu: „Intru-cât aţi făcut acestea acelora, Mie Mi-aţi făcut”, zice Domnul (Matei 25, 40).
Dar această bogăţie unică pe care o ascunde fiecare în fiinţa sa de obicei este o comoară ascunsă, neştiută nici de alţii şi de cele mai multe ori nici de cel ce o are.
Ori, singură iubirea este puterea minunată, cheia care deschide adâncul din om
Puterea harului -În care se oglindeşte frumuseţea dumnezeiască, care face vizibilă frumuseţea chipului lui Dumnezeu din om. Dar acest Chip nu este ceva static, ci este dinamic, tinde să se realizeze în asemănare.
Surprinzând frumuseţea chipului se întrevede şi realizarea lui în asemănare, care este frumuseţe dumezeiască. De aici atitudinea inexplicabilă pentru ceilalţi a celui ce iubeşte. Nu vede lipsurile, sau nedesăvârşirile persoanei iubite. Pentru că este uimit de frumuseţea chipului dumnezeiesc din om. Și se minunează şi mai mult de frumuseţea realizabilă a chipului în asemănare. Căci: „numai cel ce iubeşte vede pe cel iubit aşa cum este el în realitate (Părintele Dumitru Staniloae, Filocalia VIII, 197).
Cine urăşte păcatul mai mult decât sfinţii?
Puterea harului -Şi tot sfinţii nu văd păcatele altora. Şi nu le văd, nu pentru că nu vor să le vadă, ci pentru că nu pot să le vadă din pricina dragostei. Ei văd în persoana umană o taină atât de adâncă şi de minunată, că intuiesc în ea posibilităţi de depăşire a oricărei stări de păcat. Şi aceste posibilităţi se actualizează numai prin puterea dragostei (Ididem voi. IX, 545). De aceea zice şi Sfântul Isaac Sirul că prin dragostea faţă de altul, „semeni sămânţa virtuţii în el”. Dragostea surprinde ceea ce este dat virtual în om, posibilităţile lui unice de devenire şi-l ajută să devină aşa, în realitate.
„Vă poruncesc să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu”
Puterea harului -Să ne închipuim acum un lucru, care nu este nici utopic, nici irealizabil. Și anume că creştinii ar privi cu toată seriozitatea şi s-ar strădui cu toată sinceritatea şi toate puterile să îndeplinească cea mai sfânta poruncă a Domnului Hristos. „Vă poruncesc să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu”. Ce schimbare minunată s-ar petrece în societatea omenească! Pentru că dacă toţi am iubi pe un om, ar fi aproape cu neputinţă ca acela să fie rău şi astfel toţi ar deveni buni. Lucru absolut realizabil, zic, pentru că porunca evanghelică a iubirii este dată pentru toată lumea. Și Dumnezeu nu a poruncit nimic imposibil. Iar dacă totuşi vedem că este mult rău în lume şi în jurul nostru, este semn că „s-a răcit dragostea la mulţi”. Pentru că în starea de răutate a fiecăruia este implicată lipsa de iubire a celorlalţi” (Părintele Stăniloae).
Fireşte, iubirea despre care a fost vorba până aici nu este iubirea naturală, firească
Puterea harului -Ci iubirea ca şi culme, ca încununare a desăvârşirii, duhovniceşti. Ea este pe de o parte străduinţă omenească spre nepătimire, căci unde sunt patimi nu poate fi dragoste. Iar pe de alta, este rodul iubirii dumnezeieşti, a Harului lui Dumnezeu, coborât în sufletul despătimit. În chipul lui Dumnezeu din om este dată virtualitatea asemănării, dar aceasta nu se poate realiza decât numai sub flacăra iubirii dumnezeieşti. Puterea iubirii faţă de altul se explică prin faptul că aceasta nu este decât iubirea lui Dumnezeu, coborâtă în suflet şi apoi îndreptată spre Dumnezeu şi spre semeni” (Părintele Dumitru Stăniloae, Curs de Mistică, pag. 181)
Dumnezeu cu Harul Său cel iubitor de oameni este de-a pururi lângă noi
Puterea harului -Pe măsură deci, ce omul se apropie de Dumnezeu prin curăţire de patimi şi viaţă virtuoasă şi se face tot mai apt de primirea în sine a Harului dumnezeiesc, în aceeaşi măsură creşte în el şi dragostea de aproapele. Se apropie de el, cum minunat a arătat Avva Dorotei pilda cercului.
Privind cu luare aminte la realitatea în care aflăm, ce constatăm?
Puterea harului -Dumnezeu cu Harul Său cel iubitor de oameni este de-a pururi lângă noi, ne cheamă, ne aşteaptă. Noi de asemenea avem puterea de a intra îndată în legătură cu Dragostea dumnezeească, dar răspunsul nostru este zăbavnic, întârzie. Sau nu vine niciodată. Oamenii se întâlnesc între ei la niveluri politice, culturale, economice, iar prietenia despre care Sfântul Ioan Hrisostom zicea că: „e mai bine să se stingă soarele decât să fim lipsiţi de prieteni”, este tot mai rară printre ei. Familia, acest cuib al dragostei creştine se destramă şi ea tot mai mult, încât adevărata dragoste este aproape de negăsit printre oameni.
Au mai rămas «cetăţile dragostei», care sunt mănăstirile şi îndeosebi Muntele Athos, care se bucură de unele privilegii deosebite
Puterea harului -Păstrarea nealterată a Sfintei Tradiţii Ortodoxe, apărarea Ortodoxiei de contrafaceri şi compromisuri, rugăciunea necontenită pentru lume şi tot ce fac atoniţii. Slujirea lui Dumnezeu şi pentru mântuirea lumii sunt lucruri mari şi vrednice de cinste. Ele însă culminează realizarea adevăratei icoane a dragostei duhovniceşti, care este lucrul cel mai de preţ pe care Athosul îl poate oferi lumii de astăzi . Viaţa călugărească a făcut totdeauna din ospitalitate o virtute de căpetenie, mai mare chiar decât rugăciunea şi asceza. La Sfântul Munte şi cel mai sărac pustnic păstrează ceva anume pentru tratarea celui venit înainte de orice. Această declaraţie tăcută şi smerită a dragostei.
Mulţimile de pelerini, care vin an de an la Athos, nu vin să vadă obiecte artistice
Puterea harului -Antichităţi sau muzee, de care este plină lumea de astăzi, ci cu totul altceva. Omenirea de astăzi, învrăjbită, izolată, tânjeşte după comuniunea şi căldura dragostei şi vine s-o vadă la Athos. În chiliile smerite, unde în jurul unui gheronda câţiva fraţi şi-au topit împreună sufletele în dragoste duhovnicească, pentru vecii vecilor. Vin să se minuneze de cei zece monahi de la chilia Sfânta Treime, care uniţi în dragoste nedespărţită, nici la moarte n-au voit să se despartă unul de altul. Și vecinii au găsit în biserică trupurile înmiresmate ale celor zece îndrăgostiţi întru Domnul, care plecaseră nedespărţiţi în împărăţia iubirii. (Andrei Monahul, Gheronticonul Sfântului Munte, 1979, pag. 231).
Şi mai vin pelerinii vă vadă obşti duhovniceşti cu mulţime de fraţi
Puterea harului -Care unii pe alţii mai mari cu cinstea făcându-se, se modelează tainic unii pe alţii cu puterea dragostei dumnezeieşti. Care arde în fiecare din ei şi revarsă în afară dragoste bucurie şi pace.
Unii din pelerini nu cunosc nici o limbă cu care intră direct în contact cu monahii. Dar nici nu si nevoia. Ei vin să vadă. Ca fratele acela, care mergea în fiecare an la cuviosul Antonie şi nu-l întreba nimic niciodată. Iar la întrebarea nedumerită a Cuviosului, fratele îi răspunde simplu: „Mi-e de-ajuns să te văd Părinte”!
Mulţimile roiesc în jurul părinţilor îmbunătăţiţi şi în jurul obştilor bine împlinite, ca odinioară în jurul Domnului Hristos
Puterea harului -Pentru că simt puterea Harului ce se revarsă din ei şi din ele şi respirând această atmosferă se simt bine. Se simt uşuraţi de poverile sufleteşti care îi apasă, li se descreţesc frunţile. Şi acesta este lucrul cel mai de seamă de care are nevoie lumea de astăzi.
Prin această slujire, Athosul este deja angajat pe calea spre Împărăţia iubirii, care începe de aici. Într-o permanentă invitaţie făcută lumii, la urcuşul spre cele înalte, pe care însăşi silueta Muntelui o sugerează. După cuvântul Scărarului: „Suiti-vă, fraţilor, suiti-vă! Veniţi să ne suim în Muntele Domnului şi în Casa Dumnezeului nostru” (30, final).
Chemarea Sfintei Ortodoxii, Ierom. Petroniu Tănase
Jurnal Spiritual
