În Sfânta Liturghie, cele pământeşti se pleacă şi devin fără importanţă

0
95

sf lPrefacerea elementelor împărtăşaniei nu se face mecanic, brusc; aceasta este intim legată de fiinţa omenească a lui Hristos, şi nu se poate clinti din acest context. Prefacerea este o culme şi o împlinire a arătării dumnezeieşti, care are loc mereu în Sfânta Liturghie. Privirea se îndreaptă în sus. Cele pământeşti se pleacă şi devin fără de importanţă. Marta se dă înapoi, Maria iese înainte: ea a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea (Luca X, 42). Cele lumeşti, cuprinzând şi răutatea, sunt trecătoare. Doar cele cereşti nu se iau de la noi: doar Cel Înviat dă viaţă veşnică. Iară şi iară Biserica trăieşte minunea învierii.

Orice duminică este închinată învierii. Duminicile nu se îngenunchează, aşa arată tradiţia, încă de la începuturi: pentru că iei parte la învierea Domnului. Este o întâmplare a prezentului: acum şi aici. Chiar acum şi chiar aici… Pătrunde în întreaga viaţă a Bisericii. Chiar acum face Domnul făptura, puternicul psalm 104 dând ritmul întregii zile liturgice la vecernie. Chiar acum şi aici se închid porţile raiului pentru om, şi se închid uşile la altar. Chiar acum şi aici se deschid din nou, când sosirea Luminii aminteşte aceasta în timpul liturghiei… Şi astfel se repetă întreg procesul de restabilire în liturghia zilnică. La fel şi cu sărbătorile de peste an. Naşterea şi Botezul Domnului, pogorârea Sfântului Duh, Boboteaza, tăierea capului Sfântul Ioan Botezătorul – toate se săvârşesc în prezent, Biserica le trăieşte. Nu ca simbol sau ca imagine, nu ca o aducere aminte, ci ca pe nişte lucruri care se petrec cu adevărat aievea.

Sărbătoarea sărbătorilor şi praznicul praznicelor: Paştele. Atunci se adună întreaga Biserică în templu, la miezul nopţii, la ora doisprezece, pentru a auzi vestea cea mare: Hristos a înviat! S-a postit patruzeci de zile; cu ramuri L-au întâmpinat pe Hristos de Florii la intrarea în Ierusalim, cu o săptămână înainte, şi de atunci au fost alături de El pe tot parcursul săptămânii mari, săptămâna patimilor: la cina cea de taină, la spălarea picioarelor, la trădarea lui Iuda, la batjocurile şi la răstignirea Domnului, la punerea Lui în mormânt, toate fiind slujbe mari, bogate, şi foarte asemănătoare celor descrise în Ierusalim încă din secolul IV. ,,Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” cântă corul. „Hristos a înviat!” strigă preotul, şi: „Adevărat a înviat!” răspunde mulţimea, toţi cu lumânări aprinse în mâini. ,,Ziua învierii: să ne luminăm şi să ne veselim. Să spunem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere, şi să strigăm: Hristos a înviat din morţi…” Cu bucurie ne îmbrăţişăm, în timp ce cântările urmează cu repeziciune una după alta.

Aici nu mai e nevoie de argumente şi de explicaţii, e vorba doar de trăirea interioară, de trăirea colectivă, de a lua parte cu toată suflarea la duhul Bisericii. Chiar dacă înţelegerea omenească este limitată şi trecătoare. Dar sentimentul prezenţei nemijlocite se întinde de la Înviere la zilele de apoi, până la venirea Domnului şi la ziua Judecăţii. Atunci, totul se va săvârşi la un semn: şi acest lucru va fi deja mâine, azi, acum, în clipa următoare. ,,Că vremea s-a scurtat de acum” (1 Corinteni VII, 29).

Nu mai e vreme, încă din timpurile apostolilor nu mai e vreme. N-avem timp niciodată. Cu trâmbiţa apocalipsei ţiuind deja în urechi, omul păcătos nu mai are nimic altceva de făcut decât să apeleze la mila Judecătorului revelat în Hristos. Cucerit, I se închină: „Miluieşte-mă Dumnezeule!” Psalmul 50 este cel mai învăţat dintre toţi. Şi ceea ce este deosebit, este că nădejdea în mila Domnului este biruitoare mai mereu. Cu toată anathema dată de cel de al cincilea sinod asupra lui Origen (la anul 553), care vorbeşte de mântuirea tuturor, chiar şi a diavolului, datorată dragostei Domnului cel atotţiitor, (apocatástasis), în Biserică trăieşte în ascuns o asemenea speranţă, care nu a fost înlăturată chiar de toţi teologii. Dragostea este până la urmă puterea covârşitoare, iar răutatea doar un segment temporar, osândită a cădea întru mila atotbiruitoare a lui Dumnezeu, chiar şi ea… ,,Ca Dumnezeu să fie toate în toţi” (1 Corinteni XV, 28). Dar şi acest ultim fapt, are loc acum şi aici: ,,s-a apropiat împărăţia cerurilor” Omul dobândeşte aceasta prin revelaţie, în imediata apropiere a Domnului: posesiunea vieţii veşnice, începutul şi sfârşitul.

Fritjof Tito Colliander, Credința și trăirea Ortodoxiei

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here