În omul plin de sine nu are loc Dumnezeu

0
591
Omul plin de sineOmul plin de sine nu cunoaşte smerenia, şi Bunul Dumnezeu se sălăşluieşte doar în inima curată şi smerită.

În omul plin de sine nu are loc Dumnezeu, pentru că El are loc doar unde e iubire, doar unde inima omului Îi este oferită cu toată dragostea, doar unde casa inimii este ospitalieră şi curăţată de toată întinarea, unde nu sunt înfipţi spinii păcatelor, unde e doar armonie, pace, lumină şi bucurie.

Dumnezeu ne îmbrăţişează sufletul, atunci când Îl iubim necondiţionat.

Dumnezeu ne iubeste atunci când inima noastră cântă pe acordurile smereniei şi rugăciunii sincere şi curate, atunci când sufletul nostru se deschide spre El, liber, aşa cum se deschide o floare sub razele soarelui şi se lasă mângâiată şi iubită de lumina şi căldura sa blândă. Să ne dorim să fim următori ai sfinţilor Lui Dumnezeu, a căror minunată smerenie i-a făcut dumnezei după har, i-a făcut purtători de lumină dumnezeiască. Să ne dorim să dobândim virtutea smereniei, ca să urmăm făgaşul ce duce spre îndumnezeire, ca să tânjim mereu după Dumnezeu, ca să ne umplem sufletul de Dumnezeu, ca să ne unim tainic cu  El în Sfântul Duh. Smerenia ne va ajuta, aşadar să recunoaştem că scopul vieţii noastre este în afară de noi, este în Dumnezeu.

Omul plin de sine este un om mândru, care duce încrederea de sine până la extrem.

Omul mândru nu Îl iubeste pe Bunul Dumnezeu, se crede el un mic dumnezeu cu puteri absolute asupra celor din jurul lui, se crede centrul Universului, se crede mai presus de toţi, se crede puternic, se crede invincibil, plin de daruri pe care nu recunoaşte că le-a primit de la Bunul Dumnezeu, ci şi le atribuie sieşi.

Omul plin de sine urmăreşte să aibă funcţii înalte, este neascultător şi nesupus, consideră, că doar el e atotputernic şi atotştiutor.

Omul plin de sine aşteaptă să i se înalţe osanale, să fie slujit, nu să slujească Lui Dumnezeu şi semenilor săi. Omul mândru nu vrea să răpească din timpul său pentru a da Slavă Lui Dumnezeu, ci îşi măguleşte mândria sa, aşteptând el laude şi închinări de la cei din jurul său, fie de la cei ai casei lui, fie de la vecini, rude, prieteni, subalterni, alţi semeni. El e zgârcit când e vorba de timpul pe care i-L dăruieşte Bunului Dumnezeu şi ascultă de glasul vrăşmaşului diavol care îi şopteşte: ,,Dă-mi mie clipa de acum, iar Lui Dumnezeu, dă-I ziua de mâine’’.

Să ne rugăm din toată inima, să nu fim oameni mândri, pentru ca să nu ne considerăm pe noi înşine, centru și scop al vieţii noastre, pentru ca să nu credem, că ne putem autodesăvârşi şi autoîndumnezei prin puterile noastre proprii, fără să conştientizăm şi să recunoaştem, că Bunul Dumnezeu este izvorul a tot binele, este izvorul bunătăţilor şi al bucuriei şi că, centrul lumii nu suntem noi, ci Mântuitorul Hristos. Să ne predăm pe sine Lui Dumnezeu, să-L lăsăm să se apropie de noi, să-L primim cu uşa inimii larg deschisă, să ne învrednicim de împărtăşirea cu Izvorul iubirii și smereniei!

Omul plin de sine e un om egoist, care a rămas corigent la multe examene ale vieții.

El nu a trecut de examenul compasiunii, de examenul iubirii necondiționate, de examenul solidarității, de examenul prieteniei sincere și curate, de examenul invidiei și mândriei, de examenul ascultării. Unde este egoism nu este prezent Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu se sălășluiește în omul care este insensibil la durerea semenilor săi, în omul care nu se roagă pentru aproapele, în omul care nu iese din sine și se învârtește mereu împrejurul său, care se are drept centru pe sine, care este în afară de axul care este Mântuitorul Hristos.

Omul plin de sine nu iubeşte Sfânta Biserică, spaţiul  întâlnirii cu Dumnezeu.

Omul plin de sine nu va împlini niciodată poruncile Lui Dumnezeu, își va urma doar voia sa proprie şi  nu va dori să se îndumnezeiască, ţine încuiată uşa sufletului său, nedorind să Îl aibă oaspete pe Hristos, nedorind ca Acesta să se odihnească și să locuiască în inima sa.

Așadar, fără smerenie, fără iubire de Dumnezeu și semeni, fără slujirea necondiționată a aproapelui și a Lui Dumnezeu, fără Biserică, fără permanentă priveghere, fără rugăciune sinceră și curată, fără simplitate, poate fi loc pentru Dumnezeu în sufletul unui om? Nu, nu poate fi, fiindcă Hristos ni se face cunoscut doar când trăim în chip autentic credința, doar când  îmbrățișăm întreaga lume cu iubirea noastră, cu compasiunea noastră, cu iertarea noastră, doar când trăim taina Bisericii, doar când devenim mădulare vii ale Acesteia, doar când trăim autentic comuniunea și unitatea cu întreaga umanitate.

Creștinul care trăiește pentru sine, nu trăiește bisericește, nu este creștin autentic.

Ești cu adevărat creștin, când, așa cum spunea părintele Porfirie ne simțim una cu toți și când spunând: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, ne indentificăm cu aproapele nostru. Și doar atunci se arată Hristos, doar atunci vom fi un trup între noi și împreună cu El, doar atunci vom fi vrednici de iubirea Lui Hristos, Care va veni să ne îmbrățișeze întreaga ființă cu iubirea Sa.

Cristina Toma

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here