„În jurul tău, să poți să-i fericești pe toți”

0
211
jurDesăvârşirea poate fi o stare actualizată sau o aspiraţie continuă?

Desăvârşirea, în general, este o aspiraţie. Dacă zice Domnul Hristos: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este”, înseamnă că desăvârşirea este o aspiraţie. Cine poate zice că-i bun ca Dumnezeu, că-i sfânt ca Dumnezeu, că-i milostiv ca Dumnezeu şi aşa mai departe? Dar e ceva care se poate şi actualiza, nu în final, ci pe parcurs, adică poate fi cineva despre care să ai convingerea că este un om aproape de desăvârşire, de desăvârşire aşa cât o înţelegem noi. Aşa că desăvârşirea fiind fără de hotar, nu poţi să zici că are hotar în clipa în care cineva se socoteşte înaintat.

De altfel să ştiţi că un om înaintat în viaţa duhovnicească nu se socoteşte înaintat. În Filocalie este un cuvânt al cuviosului Dorotei care spune că „cu cât se apropie omul mai mult de Dumnezeu, cu atât se socoteşte pe sine mai nedesăvârşit”, mai păcătos chiar spune. Cu cât e omul mai preocupat de sine cu atât îşi cunoaşte laturile negative mai bine, după cum sunt oameni care zic: „Apoi eu n-am făcut nici un rău la nimeni, sunt om cumsecade, sunt om de treabă”. Eu nu zic că nu-i om de treabă, Doamne ajută să fie toţi de treabă, dar până la desăvârşire e cale lungă. Numai cine nu ştie ce-i desăvârşirea zice că-i desăvârşit.

Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre apocatastază…

Apocatastaza este o idee, o teorie, anume că la sfârşitul tuturor, în cele din urmă, Dumnezeu nu va suferi să-i lase pe oameni în chinurile, în pedepsele iadului, ci-i va mântui pe toţi. Este o idee pe care a avut-o şi Origen, un scriitor bisericesc, însă Biserica noastră nu o admite, şi când l-a condamnat pe Origen a condamnat şi apocatastaza.

Noi ştim că Dumnezeu e bun şi ne gândim că Dumnezeu poate face tot ce vrea El să facă spre bine, însă nu ni s-a descoperit lucrul acesta că va veni şi o vreme în care se vor restabili toate şi în care se va termina şi cu suferinţele, cu chinurile iadului. Biserica noastră nu învaţă aceasta şi nu învăţăm nici noi personal. Că poate cineva să creadă în Dumnezeu Cel care face şi aşa ceva, mă rog, îl priveşte, însă nu e important să ne gândim la faptul că se vor sfârşi odată şi odată toate chinurile, ci să trăim în aşa fel ca să nu ajungem nici măcar într-o pedeapsă vremelnică.

Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Cum trebuie să vedem iubirea de sine?

Iubirea de sine este o realitate. Omul e creat să se iubească pe sine şi acesta este punctul de plecare în poruncă. Adică Domnul Hristos nu condamnă iubirea de sine, ci o are în vedere ca o realitate care e concrescută cu existenţa umană. Fiecare dintre noi ne iubim pe noi înşine. E adevărat că există şi o iubire neraţională de trup – iubirea aceasta e pomenită de Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie în volumul II la capetele despre dragoste, poate va veni mâine seară vorba despre asta sau şi despre asta; depinde câte mi-or veni atunci în minte, că dacă voi pierde ceva din vedere n-am ce face – şi există o iubire raţională de sine.

Sfântul Apostol Pavel, cred că ştiţi, în Epistola către Efeseni are nişte învăţături în legătură cu iubirea între soţi. Cum să-şi iubească soţul soţia. Şi spune acolo că „nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său ci-l încălzeşte şi-l hrăneşte” (Efeseni 5, 29). Asta înseamnă că Sfântul Apostol Pavel are în vedere iubirea aceasta de sine, iubirea raţională de sine, care este măsura iubirii de aproapele. Nu ştiu cine ar putea spune că iubeşte pe aproapele ca pe sine însuşi, dar aceasta este poruncă, e o poruncă şi porunca în general angajează, porunca ne angajează într-o lucrare de disciplinare, de înaintare în cele bune, de pildă cum e cu iubirea. Dar până unde putem ajunge, cât facem din aceasta, numai Dumnezeu ştie, nu ştim nici măcar cât ni se cere, chiar dacă ni se spune „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

De pildă samarineanul milostiv din pilda cu samarineanul milostiv, a iubit pe aproapele său dar nu ştiu dacă l-a iubit ca pe sine însuşi. Însă ne este recomandat. Măcar la măsurile acelea dacă am fi toţi cei din lumea aceasta ar fi extraordinar de mult bine făcut în lumea aceasta, la măsurile samarineanului milostiv, care a dat ceva din ceea ce avea: din averea lui, din comoditatea lui, din ceea ce avea el la îndemână i-a dat celui care era în suferinţă, i-a completat lipsurile prin ceea ce avea. Şi era un pas, o înaintare spre iubirea de aproapele.

Ştiţi că Domnul Hristos prin pilda cu samarineanul milostiv (Luca 10, 28- 37) a răspuns la întrebarea: „Cine este aproapele meu?”, şi a arătat cum trebuie să fie iubirea faţă de aproapele. Din aceasta înţelegem că e nevoie de o angajare, cât se poate face la măsurile noastre, pentru că binele de care ne aducem aminte nu totdeauna îl putem şi împlini.

Sfântul Marcu Ascetul în Filocalie are cuvântul: „Fă binele de care îţi aduci aminte şi cel de care nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi ţie”, deci angajarea aceasta în a face ceva pentru altul, pentru cel care are trebuinţă de ajutorul tău. A iubi pe cineva ca pe tine însuţi înseamnă nu numai a-l sprijini, a-i da ceva, ci însemnă şi a căuta promovarea lui, a căuta înaintarea lui, a căuta odihna lui, să fie odihnit prin existenţa ta: în jurul tău să poţi, să-i fericeşti pe toţi.

„Prescuri pentru cuminecături” – Arhim. Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

V-ar putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here