În fiecare persoană e sădită o intenţie a Lui Dumnezeu

talantii,,Pribegim mulţi ani în viaţă fără a ne lămuri un rost în lume. Unii pribegesc fără rost, fără ţintă. Alţii îl caută toată viaţa fără să-l găsească sau fără să ştie că l-au găsit. Înţeleg prin destin rosturile pe care Le-a ascuns Dumnezeu în viaţa fiecărui om şi pe care omul trebuie să le desfăşoare la rându-i între oameni. În fiecare ins e sădită o intenţie a Lui Dumnezeu, care prin om trebuie să devină creaţie. În creştinism omul este ridicat până la cinstea de colaborator al Lui Dumnezeu, iar această colaborare este destinul.

Talanţii (talentele), sunt înzestrările acestei colaborări ale Lui Dumnezeu cu omul.  Lucrând în sensul înzestrărilor lucrezi în sensul destinului tău. Omul e neliniştit câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el. ‘’(Părintele Arsenie Boca)

Din ce în ce mai mulţi oameni vorbesc despre importanţa descoperirii scopului în viaţă, menirii, sau vocaţiei. O putem numi cum dorim, însă în esenţă este acelaşi lucru. Este acel “ceva” care te motivează să lucrezi cu iubire, cu multă râvnă şi dragoste, să dai tot ce ai mai bun în tine,  e acel ceva pe care l-ai face indiferent de ce s-ar întâmpla în jurul tău, e acel ceva  care te ajută să îţi înmulţeşti talanţii şi nu să-i îngropi, e acel ceva care te face să conştientizezi că din darurile tale trebuie să dăruieşti la rândul tău.

Pilda talanţilor are foarte multe înţelesuri duhovniceşti şi se referă nu numai la viaţa duhovnicească, ci şi la viaţa umană în general, la bucuria de a fi roditor, de a dezvolta sau de a cultiva talentul ori diferitele calităţi  şi a le pune în slujba semenilor.

În această pildă se vorbeşte, despre faptul, că Domnul le dă slujitorilor Lui un număr diferit de talanți, unuia cinci talanţi, altuia doi talanţi, iar unuia numai un singur talant. Din punct de vedere al talanţilor cu care am fost înzestraţi nu suntem egali, suntem diferiţi. Egalitatea noastră vine numai din folosirea diferitelor noastre înzestrări în aceeași măsură. Egalitatea noastră nu stă în valorile acestei lumi,  ci din punct de vedere spiritual, în fața Lui Dumnezeu, în măsura în care ne folosim diversele noastre daruri de la El. Dacă nu suntem egali după daruri, nu înseamnă că Bunul Dumnezeu ne iubeşte mai mult sau mai puţin pe fiecare dintre noi, ne iubeşte la fel de mult, dar cu judecata Lui dreaptă şi cu marea Lui înţelepciune, cunoaşte puterea fiecăruia de a înmulţi talanţii şi, în acelaşi timp, doreşte ca oamenii să conlucreze şi să ajute din proprie iniţiativă pe cei care au nevoie de ajutorul lor. Unii primesc mai mult, alţii mai puţin, însă nimeni nu este lipsit de dar. Ni se încredinţează atât cât putem înmulţi. Dumnezeu nu dăruieşte cu zgârcenie, dă ,,fiecăruia după puterea lui’’ (I Petru 4, 10).

În viaţa oamenilor darurile sunt împărţite şi diversificate. Nu toţi oamenii iubesc aceeaşi meserie, nu toţi au aceeaşi profesie. Unul este conducător de ţară, unul patriarh, altul episcop, altul preot, altul dascăl, unul este funcţionar, unul muncitor, altul medic, altul avocat, altul inginer, altul pictor sau zugrav, altul filosof, altul mare cântăreţ, altul astronom, altul croitor, altul meşter dulgher sau tâmplar, altul cizmar, altul zidar, altul lucrător de pământ, altul păzitor de vite sau de oi  etc. Dar să nu uite fiecare că, pe cât dregătoria lui este mai mare, cu atât mai mare răspundere are în faţa Lui Dumnezeu şi a oamenilor, căci are datoria de a-şi înmulţi talanţii încredinţaţi lui, aducându-şi aminte de cuvântul Domnului care zice: ,,Căruia i s-a dat mai mult, mai mult se va cere de la dânsul ‘’(Luca 12, 48).

Ar fi imposibil ca toţi oamenii să facă acelaşi lucru, atunci nu ar mai exista  conlucrare între oameni deci, complementaritatea darurilor este o bază solidă pentru organizarea cooperării şi a solidarităţii între oameni, dar şi pentru a fi apreciată bogăţia talentelor deosebite, dăruite oamenilor de Dumnezeu – Dăruitorul.

Când munceşti cu iubire şi dăruire la locul unde ai fost rânduit, fie că eşti măturător pe stradă, fie că eşti intelectual sau funcţionar, te simţi fericit, binecuvântat, liber, sufletul îţi cântă, nu e încătuşat de nicio grijă, de niciun stress, e pace şi linişte în inima ta. Nu te simţi ca într-o închisoare din care nu poţi să evadezi, nu te simţi constrâns să îţi faci munca doar pentru a primi la sfârşitul lunii un salariu care să îţi asigure existenţa. Când munceşti cu dragoste şi pui suflet în tot ce faci, eşti un om fericit, fiindcă ai aflat care e menirea ta pe pământ, fiindcă ştii, că ceea ce faci e lucrul cel mai bun pe care poţi să îl realizezi, fiindcă ştii că în acel loc îţi înmulţeşti talanţii pe care i-ai primit în dar de la Bunul Dumnezeu. E mare lucru să poţi să îţi afli menirea ta în viaţă, să afli care e talantul tău cel mai de preţ, care te ajută să îţi faci ,,treaba cum se cuvine’’, să îţi îndeplineşti destinul tău ca om. E minunat să ştii că treaba pe care o faci e plăcută Bunului Dumnezeu şi vine şi în ajutorul semenilor tăi, că ai ales binele şi nu răul, că în munca ta învinge adevărul şi nu minciuna, cinstea şi nu hoţia, hărnicia şi nu lenea, frumosul şi nu urâtul, dragostea şi nu ura, etc. Ai libertatea să îţi găseşti menirea şi de tine depinde dacă alegi  bine sau rău, dacă îţi înmulţeşti sau îţi îngropi talanţii.

De exemplu, cei ce sunt mari dregători şi păstori de suflete trebuie să-şi înmulţească talanţii primiţi spre folosul de obşte al poporului, fie prin scris, fie prin cuvânt, dar mai ales prin pilda cea bună a vieţii lor, deoarece mai mult zideşte cineva pe alţii prin trăire decât prin cuvânt. De aceea şi Mântuitorul a cerut mai înainte de învăţătură, trăirea, lucrarea duhovnicească, zicând: Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema (Matei 5, 19), iar unul din sfinţi a zis: “Taci tu, să vorbească lucrurile tale” (Filocalia X, Cuvântul 23).

Dar şi în altfel poate creştinul şi mai ales preotul a-şi înmulţi talantul său spre slava Lui Dumnezeu şi folosul de obşte al oamenilor. De exemplu, dacă cineva are darul propovăduirii şi predică Evanghelia după măsura credinţei sale; dacă altcineva are slujbă şi o săvârşeşte cu evlavie; dacă altul are darul învăţăturii şi se sârguieşte a învăţa cele sfinte pe alţii; dacă unul face milostenie cu voie bună, dacă altul lucrează în orice fel spre binele aproapelui său, toţi aceştia îşi înmulţesc talanţii lor. (Romani 12, 8).

Şi cei care se nevoiesc să aibă o viaţă viaţă sfântă în feciorie, în post, în rugăciune, în înfrânare de la toate, în privegheri şi citirea Sfintelor Scripturi şi cei care au darul  îndelungatei răbdări, al tăcerii, al blândeţii şi al smereniei, şi cei care îşi duc cu demnitate crucea spirituală, fără cârtire împotriva Bunului Dumnezeu şi mulţumesc pentru toate încercările, şi cei care îşi trăiesc viaţa în frică şi în dragoste de Dumnezeu, cu smerenie şi înţelepciune, prin aceste fapte bune sunt pilde pentru cei din jurul lor, ca nişte lumini în sfeşnicul Bisericii Lui Hristos, spre folosul tuturor, şi aceştia se află înmulţind talanţii lor.

Şi cei care  nasc şi-şi cresc copiii în dreapta credinţă şi evlavie, în post şi rugăciune, în umilinţă şi nerăutate, dau pildă bună celor care îi văd, şi aşa se află înmulţind talanţii lor, spre slava Lui Dumnezeu şi spre folosul oamenilor

Dacă altul are darul trezviei, al bărbăţiei, al dragostei, al nerăutăţii, al evlaviei, al supunerii şi al ascultării, slujind tuturor cu bucurie şi cu dragoste, acesta luminează cu pilda vieţii sale pe toţi cei din jurul lui şi plineşte cuvântul Domnului care a zis: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din cer (Matei 5, 16). Astfel, cei ce luminează şi zidesc pe alţii prin viaţa lor, unii ca aceştia pururea se află înmulţind talanţii lor, spre slava Lui Dumnezeu (I Corinteni 10, 3-10; Filipeni 1, 11).

Cei ce ostenesc şi îngrijesc de bolnavi, de bătrâni şi neputincioşi, sprijinindu-i cu dragoste şi jertfindu-se prin răbdare şi osteneală, pentru ajutorul şi sprijinul lor, purtându-le neputinţele şi îngrijind de sănătate şi nevoile lor, unii ca aceştia împlinesc cuvântul Domnului, care a zis: Bolnav am fost şi M-aţi cercetat (Matei 25, 36; Iov 22, 6-7). Astfel şi aceştia se află înmulţind talanţii lor, spre slava lui Dumnezeu şi a lor mântuire.

Dacă altul este bogat şi se milostiveşte să ajute din dragoste pe săraci, pe bolnavi şi neputincioşi, împărţindu-le cu dragoste cele de trebuinţă, şi acesta îşi înmulţeşte talantul său prin milostenie şi va câştiga mila Lui Dumnezeu în ziua cea de apoi, dobândind fericirea veşnică de la Hristos, Care a zis: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7).

Cel care îşi înmulţeşte talanţii este slujitor al adevăratei credinţe în Dumnezeu; este cu adevărat cu totul dăruit Lui Dumnezeu şi păzeşte cu străşnicie legea Lui. Păstrează tradiţiile părinţilor săi şi lucrează cu mult îndemn pentru slavă numelui Lui Dumnezeu. Este iubitor al lucrărilor vrednice de laudă şi cu dorinţă aprinsă se sileşte a urma cele bune. Merge cu multă râvnă pe calea virtuţii şi sârguieşte la îndeletnicirile cele mai bune. Arde de dorinţa de a răspândi cuvântul Domnului, de a întări credinţa şi de a duce la bun sfârşit lucrarea Bisericii, de a face să rodească mai mult învăţătura dată de Dumnezeu şi de a statornici împărăţia Lui pe pământ. Lucrează, se mişcă şi slujeşte neostenit. Râvna lui mai tare se aprinde cu cât mai mult slujeşte şi făptuieşte binele şi cu cât mai mult Îl iubeşte pe Dumnezeu. Ostenindu-se nu se lasă biruit, lucrând nu se descurajează, trudind nu simte istovire, cheltuindu-se nu se isprăveşte, nu deznădăjduieşte nicicând. Pururea înfloreşte şi este plin de viaţă, binevoitor şi curajos, avântându-se mereu spre o nouă muncă. Arzând de râvna sa dumnezeiască el caută a-şi spori lucrările şi a le răspândi în toată omenirea. Îmboldit de iubirea sa pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, pe toate le face cu iubire şi cu jertfire de sine. Nimic din ce ar putea aduce întristare aproapelui nu făptuieşte;

Primirea darurilor este însoţită de responsabilitatea faţă de ele. Darurile împărţite în mod diferit ca număr, fel şi intensitate sunt purtătoare de bucurie, dar şi purtătoare de responsabilitate: de bucurie, dacă au fost înmulţite darurile primite de om prin naşterea sa după trup sau prin naşterea sa după Duhul, adică la Botez. Darurile sau harismele sunt purtătoare de responsabilitate, deoarece aceste daruri sunt primite, nu hotărâte de voinţa proprie a persoanei umane care le are. Ele sunt oferite de Dumnezeu pentru a fi cultivate şi înmulţite în favoarea celor mulţi, a comunităţii umane. Fiecare dintre noi avem deci datoria de a înmulţi talantul cel încredinţat nouă de Dumnezeu. Înmulţirea lui ne aduce mântuirea cea veşnică a sufletului, precum şi intrarea  în Împărăţia Cerurilor, după cum zice Domnul în cuvântul Său către cel ce a înmulţit talantul său: ,,Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău’’ (Matei 25, 21).

Ce este “bucuria Domnului”, dacă nu Împărăţia Cerurilor. La fel vedem, că cel ce nu a înmulţit talantul său, s-a osândit în munca cea veşnică, după cum ne arată iarăşi Domnul zicând: ,,Iar pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai de afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor’’ (Matei 25, 30). Iată deci, cât de luminat şi cât de clar ne arată Mântuitorul nostru, că cel ce înmulţeşte talantul său, se mântuieşte şi intră întru Împărăţia Cerurilor, iar cel ce nu se sileşte a-şi înmulţi talantul său, se osândeşte.

Cel ce nu înmulţeşte darurile primite de la Dumnezeu va pierde lumina comuniunii cu El”

De cele mai multe acestuia  ori îi lipseşte râvna pentru a spori darul primit de la Dumnezeu, fie din cauza modestiei şi a timidităţii, fie din cauza lenei, fie din egoism, fie din neutralitate îşi îngroapă talantul primit.  Sunt unii dintre noi care spun: „Dumnezeu mi-a dat un dar, ce să fac cu el? Îl ţin şi îl restitui la Judecată, pentru ca atunci ce e al Lui va fi al Lui”. Aceştia sunt oamenii care trăiesc în neutralitate. În concepţia noastră creştină, răul nu are fiinţă. Fiinţă are binele. Acolo unde binele lipseşte, se instalează răul. Nimeni nu poate să spună: nu fac bine, nu fac rău, nu mă interesează ce face vecinul meu, nu intru în niciun fel de comerţ spiritual cu el, nu-l ajut şi nu-i cer niciodată ajutorul. A nu face bine înseamnă a fi părtaş raului, căci unde lipseşte binele, se înstăpâneşte răul. Dacă nu-ţi pasă că vecinul tău este bolnav, eşti rău şi faci voia satanei. Dacă nu-ţi pasă că vecinul tău trăieşte în sărăcie şi poate un mic ajutor din partea ta l-ar salva, ai făcut voia celui rău. În materie de bine şi de rău, de mântuire şi de pierzanie, nu există zona neutră, zona gri, pentru ca toţi suntem făcuţi cu darul Lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne cere să fim lucrători.

,,Creştinismul e religie activă. Iisus Hristos a fost activ. El a venit în lume pentru că a vrut să ne mântuiască pe noi toţi. Şi a făcut tot ceea ce trebuie: S-a îngrijit de cele spirituale, dar şi de cele materiale. A vindecat pe cei bolnavi, a dat vedere orbilor, a curăţat pe leproşi, a înviat morţi, a ridicat din patul durerii pe cel păcătos şi pe cel care era paralizat, a stat de vorbă cu femeile pierdute, a stat de vorbă cu păcătoşii şi cu vameşii. Pe toţi i-a chemat la mântuire. Aceasta înseamnă că nu exista nici măcar un singur om în lumea aceasta care să nu aibă nici un talant de la Dumnezeu, prin care să fie chemat de Dumnezeu la mântuire. Dacă nu se mântuieşte, este pentru ca el nu vrea să se mântuiască. La slujirea Bisericii şi la slujirea Lui Dumnezeu fiecare este chemat. Fiecare a primit un talant şi Dumnezeu îţi cere să foloseşti talantul acesta spre înmulţirea faptelor bune, spre sporirea ta duhovnicească, spre înălţarea ta, spre mântuire, ca să câştigi iubirea lui Hristos, Care a venit în lume şi S-a răstignit pentru noi.’’ (Parintele Gheorghe Calciu)

,,Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne gândim la acei cărbuni care, pentru a-i face să nu se stingă, trebuie ţinuţi în spuza cenuşii, chemându-ne la treabă: reînsufleţiţi darul Lui Dumnezeu, faceţi-l să nu se stingă, nu-l mai lăsaţi să mocnească în nepăsare sau lene, faceţi-l să sporească şi să se desăvârşească neîncetat. Fie că este vorba de darul cuvântului, sau de darul creaţiei, de darul de a-i învăţa pe alţii, sau de darul scrisului, oricare ar fi talentul său îndemânarea de a face ceva trebuie folosit spre slujirea Lui Dumnezeu. Este mâhnitor să vezi câte forţe proaspete se irosesc în zadar! Câţi oameni instruiţi, aflaţi în situaţii sau pe poziţii favorabile, care dispun de mijloace şi de timp, se complac în inactivitate, nu aduc niciun folos. În timp ce ar putea deveni îndrumători, dascăli şi sprijin pentru tânăra generaţie. Aceşti oameni sunt ca nişte sfeşnice lucrate cu mare iscusinţă şi migală, destinate să răspândească lumină, dar care rămân neaprinse şi, prin aceasta, inutile şi fără rost. „Reînsufleţeşte darul Lui Dumnezeu!”, suflete al meu, ca să nu te afli printre aceşti luminători inutili şi ţine minte că cel mai mare dar de la Dumnezeu este „viaţa veşnică întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6. 23), care trebuie să sălăşluiască în tine, să ardă şi să dea lumină. Primeşte acest dar, fă-l să-ţi lumineze şi celelalte daruri, să te îndrume şi să-ţi dea avânt!’’ (Fiecare zi, un dar al Lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 42)

Trebuie să Îi mulţumim Bunului Dumnezeu în orice clipă a vieţii noastre pentru darurile cu care ne-a înzestrat cu multă iubire, pe fiecare după puterea noastră şi să ne rugăm să ne ierte pentru nemulţumirea noastră, pentru faptul că ne-am dorit darurile aproapelui nostru şi l-am invidiat pentru acestea, pentru că ne-am dorit mult mai mult talanţi şi nu ne-am mulţumit cu cei pe care i-am primit în dar, pentru că în loc să fi vrut mai mulţi talanţi, trebuia să încercăm să îi dublăm, să îi triplăm, adică, să-i înmulţim şi să-I facem roditori pe cei care îi aveam şi nu să-i îngropăm în egoismul şi lenea noastră.

Trebuie să conştientizăm fiecare că vom da socoteală pentru felul în care ne-am folosit talanţii şi că, cel mai mult ne ajută la mântuire şi la înmulţirea talanţilor iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, rugăciunea, postul, milostenia, smerenia, spovedania, Sfânta Împărtăşanie şi iertarea din inimă a tuturor.

Talanţii îşi au originea în Dumnezeu cel milostiv. Ei sunt daţi ca şi noi să ajungem milostivi. Fiecare Dar cât de mic pe care-l avem, ni l-a răscumpărat Domnul nostru Iisus Hristos cu însuşi sângele Lui. Când omul nu pune înaintea lui gândul cel bun care îi vine de la Dumnezeu, când stă împotrivă, spre suflarea şi luminarea pe care Dumnezeu îl îndreptează ca să facă bine, cu adevărat calcă stăpânescul sânge al Domnului nostru Iisus Hristos şi lucrează fără tărie, şi fără folos, roada care se dăruieşte prin prea cinstite patimile Domnului nostru. Din acest motiv, El nu rămâne nepăsător atunci când vede că noi îngropăm talanţii. A îngropa talanţii echivalează cu a pune un hotar iubirii Lui Dumnezeu, iubirii adevărate şi statornice. Înseamnă a nu mai lasa această iubire dumnezeiască să se reverse şi asupra altora. Ori Dumnezeu nu doreşte ca iubirea Lui să se oprească la noi. El doreşte să o dăruim şi altor semeni, fiindcă dăruind vom dobândi şi mai multe daruri. Să ne rugăm să fim precum primele două slugi din pildă talanţilor care acţionează pentru înmulţirea darurilor, deci pentru împărtăşirea către cât mai mulţi semeni a iubirii dumnezeieşti.

Să învăţăm aşadar cum ne îndeamnă PS. Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor că avem cu toţii un „Stăpân” Care, chiar dacă nu Şi-a împărţit în mod egal fiilor Săi avuţia, i-a chemat, totuşi, deopotrivă la lucrare, pe fiecare după puterile lui şi, mai ales, a cerut socoteală fiecăruia după dreptate atunci când S-a întors. Să luăm aminte că ne-am născut fiecare cu un rost pe pământ, cu un destin şi cu o misiune sfântă, şi că nu avem dreptul să ne ignorăm nici calitatea de „fii” (după har) ai Lui Dumnezeu, nici pe aceea de „colaboratori” la lucrarea Sa sfântă, dar nici pe aceea de„responsabili” pentru tot ceea ce am lucrat în viaţă.

Aşa stând lucrurile, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne facă şi pe noi fii şi lucrători harnici în „via” Sa. Să ne dea şi nouă putere să ne ducem „lupta cea bună” (II Tim. 4, 7) până la capăt şi să ne învrednicească şi pe noi a sta „fără de osândă” înaintea judecăţii Sale celei nemitarnice, ca să nu fim ruşinaţi ca sluga care şi-a îngropat cu neînţelepciune talantul. Să ne luăm în serios şi să ne purtăm cu bărbăţie „sarcinile noastre”, să ne facem datoria de creştini de pe poziţia socială pe care ne aflăm şi din postura în care suntem fiecare, şi bun va fi Domnul să caute cu dragoste şi bunăvoinţa spre lucrarea şi talanţii înmulţiţi cu râvnă de noi, Amin.

Toma Cristina

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here