În dragostea adevărată, te uiţi pe tine

0
443

uitiA şaptea culoare a dragostei este altruismul. Cuvântul folosit în limba greacă a Noului Testament pentru dragoste este “agape”. Cuvântul obişnuit pentru dragoste în limba greacă era “eros”. De la acesta avem noi în limba română cuvintele: “erotic” şi “erotică”. Aceste cuvinte exprimă dragostea senzuală, dragostea flămândă care cere, cere, cere… Dragostea aceasta se uită la cel iubit şi îşi zice: “Iată cine mă poate satisface, iată după cine tânjesc!” Şi dacă cel iubit i se refuză, ea rămâne pustie, neîmplinită şi neconsolată. Iar când această dragoste erotică ajunge la divorţ, o auzi zicând: “Nu mi-a dat ce am dorit eu! Nu m-a împlinit! Nu a fost ce am aşteptat eu! Nu a fost ceea ce am crezut eu!” Dragostea agape este dragostea divină, care se naşte dintr-o bogăţie lăuntrică, ce se cere împărtăşită. Despre Dumnezeu ni se spune că atât de mult a iubit lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu. Despre Iisus ni se spune că, atât de mult a iubit Biserica, încât S-a dat pe Sine pentru ea. Această iubire nu cere, ci oferă; nu cerşeşte, ci dăruieşte; pe ea nu o interesează cât obţine, ci cât poate da. Această dragoste nu este egoistă, ci altruistă. Pe ea o interesează celălalt. Egoismul este opusul acestui fel de dragoste. El se propagă în slogane de tipul: “Scapă cine poate!”, “Nu te băga!”, “Vezi-ţi de ale tale!”, “Stai în banca ta!”, “Ce-ţi pasă ţie? Ţie să-ţi meargă bine!”. Dragostea divină, dragostea agape este infuzia tonică de care are nevoie viaţa noastră. Dragostea aceasta se uită pe sine şi se cheltuieşte pentru împlinirea celorlalţi.

În Israelul de odinioară, trăiau undeva doi fraţi. Cel mai mare era căsătorit şi avea patru copii. Cel mai mic era necăsătorit. Se aveau tare bine. Erau şi fraţi şi prieteni, în acelaşi timp. Pentru a-şi întreţine viaţa, lucrau fiecare câte un lot de pământ. Şi pământurile lor erau vecine. Au cultivat grâu, şi unul şi celălalt. Când a venit vremea recoltei, şi-a strâns fiecare grâul în snopi. Aceştia urmau să fie aduşi acasă abia a doua zi. Mai înainte de căderea nopţii, fratele mai mare s-a gândit în sinea lui: “Ce-ar fi să-i dăruiesc fratelui meu câţiva snopi? El este mai mic, trăieşte singur şi probabil că îi este mult mai greu decât îmi este mie. Am să mă duc la miezul nopţii şi am să trec câţiva snopi de pe pământul meu, dincolo de hotar, pe pământul lui, fără să ştie el.” Până să meargă spre patul de odihnă, fratele mai mic a început să se gândească şi el, spunându-şi întru sine: “Măi, măi! Eu sunt numai singur şi nu-mi lipseşte nimic. Fratelui meu mai mare trebuie să îi fie tare greu. El are şi soţie şi patru copilaşi de hrănit. Este prea mult grâu pentru mine, aşa că la noapte o să trec câţiva snopi de pe pământul meu pe pământul lui, fără să ştie el!” Aşa au şi făcut. Era o noapte frumoasă, călduţă şi cu lună plină. Nu s-au observat unul pe celălalt. Şi s-au întâlnit, fiecare cu snopul în braţe, tocmai când erau să treacă hotarul, de la unul la celălalt. Abia atunci s-au identificat reciproc, în lumina lunii. Au lăsat snopii jos şi înlăcrimaţi s-au îmbrăţişat, rostind acum cu voce tare gândurile pe care le-au ţesut în suflet fiecare, mai înainte de căderea nopţii.

Frumoasă întâlnire! Doi fraţi, doi prieteni care s-au gândit, fiecare, nu la sine ci, la celălalt.

O astfel de dragoste schimbă iadul de pe pământ, în rai. Numai dragostea dumnezeiască are această putere transformatoare.

Îmi amintesc şi de o întâmplare citită în urmă cu multă vreme. Undeva, cândva, trăiau doi tineri frumoşi, îndrăgostiţi. Într-o noapte, mistuit de dor, sub sclipirea stelelor şi mângâierea blândă a lunii, băiatul s-a dus la geamul iubitei şi a bătut încetişor. “Cine-i acolo?”, a întrebat furioasă fata. “Eu!”, a răspuns iubitul ei. La auzirea acestui răspuns, deşi ea cunoştea foarte bine glasul iubitului ei şi îl aştepta şi ea, cu dor, a răspuns: “Nu te primesc!” Neştiind ce să priceapă şi năucit de răspunsul primit, tânărul a plecat ca un nebun, prin lume. Nu înţelegea ce a greşit şi unde a greşit. A trecut multă vreme. La un moment dat a avut o iluminare. S-a întors, din nou, la fereastra fetei iubite şi a bătut iarăşi, încetişor. Glasul dulce al fetei s-a auzit din nou: “Cine-i acolo?” De data aceasta, el a răspuns: “Tu!” Abia acum, fata i-a deschis, spunându-i: “Vino! Te primesc! Te aştept cu dor de atâta vreme!”

Tânărul a înţeles până la urmă, ceea ce trebuia să înţeleagă. În dragostea adevărată, te uiţi pe tine. Nu te gândeşti la tine, ci te gândeşti la celălalt.

”Cele 12 culori ale dragostei”

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here