În afară de iubire nu este nimic altceva

0
231

iubire-Ce îndemn puteţi adresa celor căsătoriţi? Trebuie acceptat divorţul?

-Consider o oarecare încumetare să vorbesc eu despre căsătorie, dar, ca să-mi acord nişte circumstanţe, vă spun că pot vorbi, întrucât consider că în călugărie sau în căsătorie trăim aceeaşi natură omenească, aceeaşi fire omenească. Evident că şi în căsătorie trebuie gândită mântuirea omului; nu numai gândită, dar trăită şi în rugăciune. Trebuie să apelăm la rugăciune cerând Domnului: „Doamne, dacă eu nu pot să spun în urechile lui (sau ale ei) lucrurile astea, spune-i Tu inimii sale, schimbă-i, îndulceşte-i această inimă, că nu vrem să călcăm porunca Ta certându-ne între noi sau despărţindu-ne”.

Şi amintim aici cuvântul Domnului că „pentru împietrirea voastră v-a dat Moise această lege”. Şi deci, singura aşa-zisă soluţie sau răul cel mai mic înseamnă de fapt o despărţire, atunci, poate cu rugăciune, cu pocăinţă, cu smerenie, trebuie realizată o despărţire cât mai puţin dureroasă pentru toţi: gândiţi-vă mai întâi la copii. Pentru copii este o tragedie de nespus. Şi asta am înţeles-o mult mai mult de când am devenit duhovnic şi am primit multe spovedanii.

Nefericirile astea rănesc generaţii după generaţii de copii şi, din păcate, se repetă. Deci, pe de o parte, despărţirea şi divorţul să fie ca soluţie atunci când este răul cel mai mic. Pe de altă parte, trebuie cultivată dragostea, iubirea, fiindcă la virtutea dragostei se reduc toate poruncile Domnului. Nu se reduc prin eliminare, ci prin sinteză. Toate sunt incluse în dragoste. Dragoste de Dumnezeu întâi, fiind porunca primă, fără de care nimic nu se poate întemeia serios, şi dragostea de aproapele, fiind a doua. Dar dragostea este firea omului. Nu ştiu care dintre Apostoli spunea că „poruncile Domnului nu sunt dureroase”.

Porunca Domnului este tocmai ce doreşte, ce pofteşte sufletul meu în adâncul lui.

Spuneam să nu dispreţuim prostiile. Acum zic să nu dispreţuim nici păcatul, ca putinţă de a ne revela virtutea, dacă n-o cunoaştem. Şi în păcat, lucrul care îl sminteşte pe om de cele mai multe ori, este cel mai apropiat de dragoste; este ispita cea mai uşoară pentru diavol, este o iubire, este o împreunare. Dar nu asta este iubirea deplină, nu asta este firea omului. Aceasta este numai un act, este genetică, dar are apropierea cea mai mare de forma dragostei pe care o porunceşte Domnul. Pe Dumnezeu L-am numit, dacă-mi iertaţi această obrăznicie, de multe ori, în Apus, „Dumnezeu profesional”; adică ştie despre ce este vorba. Nu ca dumnezeii altor religii sau filosofii care nu-l cunosc pe om şi nu-i pot revela adevărul. Al nostru este „profesional”, este Cel Care nea „fabricat” şi Care ştie, aş zice, cum spunea şi mama despre noi, copiii: „îmi cunosc eu marfa!”. Dumnezeu îşi cunoaşte „marfa”, ştie din ce suntem făcuţi şi de aceea ne putem încredinţa cuvântului lui Dumnezeu, de aceea ne putem lăsa în mâinile lui Dumnezeu, aşa cum pruncul se lasă în mâinile maicii sale. Ce face maica sa? înţelege ce înseamnă când urlă, căci pruncul nu are decât urletul prin care-şi cere drepturile. Maica ştie când trebuie să-l hrănească, când trebuie să-l întoarcă pe cealaltă parte şi ştie să-l schimbe, atunci când singur s-a murdărit. Acesta este Dumnezeul nostru.

Dragostea trebuie să meargă până la cruce, până la iad. Sfântul Siluan, pentru a  găsi smerenia şi a se mântui, a primit de la Domnul acest îndemn: „Ţine-ţi mintea în iad, dar nu deznădăjduit”.

Mântuitorul ne-a poruncit să fim „înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”. Şi despre Acelaşi Mântuitor este scris că, deşi oamenii îl apreciau, El nu Se încredea oamenilor, fiindcă ştia ce este în om. Şi Apostolul Ioan subliniază: „Şi nu era nevoie să-I spună cineva ceea ce era în om”. Şi, într-adevăr, îl vedem pe Mântuitorul de mai multe ori fugind de om, ascunzându-Se de mulţime şi, atunci când Şi-a terminat misiunea pe pământ, omul, în câteva mişcări, a terminat cu El. Când S-a încredinţat omului, în câteva zile omul L-a pus pe cruce. Deci, noi trebuie să cultivăm în inimă porunca Domnului, neluînd-o ca pe o silnicie (în sensul că eu spun să faci aceasta, că tu eşti mic şi eu sunt mare), ci ca pe o dezvăluire a ceea ce este viaţa dumnezeiască, cu care trebuie să ne asemănăm, pe care să o dorim şi să o iubim.

Fiindcă m-aţi primit şi m-aţi aşteptat ca fiu al filosofului Noica, aş vrea să vă spun în încheiere că înţeleg cuvântul filosofie etimologic, adică iubirea înţelepciunii. Or, înţelepciunea lui Dumnezeu este Hristos. Şi aşa au spus şi Sfinţii Părinţi, că trăirea creştinească adevărată este iubirea lui Hristos.

Toate pleacă de la iubire şi se întorc la iubire.

În afară de iubire, nu este nimic altceva, întrucât este scris că Dumnezeu Însuşi este iubire.

Trăirea creştinească şi toate virtuţile pe care ni le predică Biserica prin cuvintele şi experienţa sa trebuie întotdeauna verificate cu cele două porunci ale lui Hristos care se reduc la cuvântul iubire: dragostea de Dumnezeu şi de om. Numai în perspectiva acestor două porunci am înţelege în lumina lor adevărată toate cele ce vrea să ni le dea Biserica.

Pr. Rafail Noica, “Celălalt Noica”

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here