În această lună, în ziua a cincea, pomenirea Sfintei Muceniţe Haritina

0
67

haritinaAceasta a fost pe vremea împăratului Diocleţian si a lui Dometie comitul, slujnica fiind a unui oarecare Claudie, de care aflând comitul că este creştina, a scris stăpânului ei să o trimită la dânsul să-i facă cercetare, căci este creştina şi întoarce pe mulţi la credinţa creştinească. Iar stăpânul său întristându-se s-a îmbrăcat cu sac şi o plângea, iar ea mângâindu-l îi zicea: “Nu te mâhni, domnul meu, ci te bucură, că şi pentru păcatele mele şi pentru ale tale voi fi socotita jertfă bine-primită lui Dumnezeu”. Deci zicând şi el: “Pomeneşte-mă şi pe mine la Cerescul Împărat”, o trimise la comitul, la care sosind şi pe Hristos mărturisind, i-au ras capul, i-au turnat pe cap jăratic de cărbuni aprinşi şi cu frigări de fier înroşite i-au împuns sânii şi coastele, apoi i-au legat o piatra grea şi au aruncat-o în mare şi ieşind vie s-a arătat iarăşi comitului şi mult chinuind-o şi scoţându-i unghiile de la mâini şi de la picioare din rădăcina şi dinţii, şi-a dat duhul la Dumnezeu.

Tot în această zi, Sfânta Muceniţă Metodia din Kimolo.

Tot în această zi, Sfânta Muceniţă Mamelhta.

Aceasta a fost din Persida, preoteasă a capiştei Artemidei, având şi sora creştina şi văzu în vis îngerul lui Dumnezeu unde-i arăta tainele creştinilor şi sculându-se cu frică povesti surorii sale. Şi ea o duse la episcop şi botezându-se i se făcu singură soră-sa naşă de a o primi din botez. Pentru care pornindu-se elinii asupră-i cu mânie, o uciseră cu pietre, fiind încă îmbrăcată cu hainele sfântului Botez şi o aruncară într-o groapa adâncă din care abia au putut-o creştinii să o scoată. Iar episcopul, mergând la împăratul Perşilor, a luat stăpânire să strice capiştea Artemidei şi să zidească o biserică în care au pus cinstitele moaşte ale sfintei Muceniţe Mamelhta.

Tot în această zi, vedenia lui Cosma Monahul, înfricoşătoare şi folositoare.

În al treisprezecelea an al împărăţiei lui Romano, care ocârmuia cu cucernicie împărăţia romanilor, se afla un oarecare om la Constantinopol, fiind din cei ce slujeau la camera de culcare a lui Alexandru (ce fusese cu puţin mai înainte împărat, care era fiu al lui Vasile Macedon şi frate al lui Leon împăratul), şi din cele mai de casă slugi. Acesta alergând la viaţa călugărească, a ajuns egumen călugărilor, ce se aflau la mănăstirea ce este la apa Sangarului.

Trecând câţiva ani i s-a întâmplat de a căzut într-o boală foarte grea şi a zăcut multă vreme. După cinci luni, într-o zi la trei ceasuri s-a trezit puţintel şi venindu-şi în fire s-a sculat încetişor din pat, şi a şezut sprijinit şi de o parte şi de alta de către cei de casă. Şi aşa şezând îşi ieşi din fire şi era mintea lui dusă cu ochii aţintiţi în sus la podul casei de la trei ceasuri până la al nouălea şi şoptea cu gura cuvinte neîncheiate şi neînţelese, şi întru aceste ceasuri, ce s-au zis mai sus, mai venindu-şi în fire oarecum, ceru de la cei ce erau cu dânsul două bucăţi de pâine uscată, zicând: “Daţi-mi cele două bucăţi de pâine ce am luat de la bătrânul”, şi zicând aceasta îşi băgă mâinile în sân pipăind şi cercând cele ce căuta. Iar un oarecare din cei ce stăteau acolo se ruga să le spună această mare taină, zicându-i: “Spune-ne, părinte, şi nu te îndura a nu ne fi de folos, unde ai fost atâtea ceasuri? Şi la ce vedenie îţi suiseşi gândul? Şi cu cine vorbeai mişcând din buze?” Iar el văzându-i pe ei foarte întristaţi şi plânşi a zis: “Încetaţi fiilor, că de va da Domnul sa îmi viu în fire, voi plini cererea voastră”.

Deci când fu dimineaţa, se strânse la dânsul toata obştea frăţească şi începu el povestea aşa: “De voi vrea să le spun întocmai toate câte una cu gândul meu, părinţilor şi fraţilor, şi să le povestesc cu amănuntul, trece peste mintea şi limba omenească, dar câte voi ţine minte şi voi putea să povestesc, acestea vă voi povesti. Acolo unde şedeam pe patul meu sprijinit de doi fraţi, mi se păru ca vedeam în partea de-a stânga mulţime, de nişte omuleţi neînchipuiţi, cu obraji negri şi negreaţă nu era la toţi într-un fel, ci la unii mai multă şi la alţii mai puţină, şi unii erau cu obrajii schimonosiţi, alţii cu vânătăi la ochi, alţii cruntaţi de sânge, având căutătura groaznică şi sălbatecă şi unii cu buzele umflate, alţii cu buzele vinete, la unii cele de sus, la alţii cele de jos, aceştia dar veneau de se apropiau de patul meu şi se nevoiau sa mă ia de la voi şi întâi văzându-vă ca staţi împrejurul meu, mi se părea ca nu îmi era prea frică, nici nu mă temeam de pornirea lor. Apoi nu ştiu cum am rămas singur de voi şi am fost cuprins de dânşii, şi au cutezat şi m-au luat; deci unii mă trăgeau înainte legat, alţii mă împingeau dinapoi, şi unul de o parte, altul de alta parte mă strângeau tare şi aşa m-au dus la o râpă foarte mare; lăţimea ei nu era mai mult decât o aruncătură de piatră, iar adâncimea până la tartar şi mă trăgeau cu sila la acea râpă. Şi era dinspre acea râpă o cărăruie foarte strâmtă, atât cât nici o urmă de picior nu încăpea, deci pe acea cărăruie strâmtă mă trăgeau şi eu mă lăsam tot spre partea dreaptă, de mă cumpăneam, ca nu cumva să scapăt, ca să cad în acea prăpastie adâncă peste seamă; şi întru acea prăpastie se vedea un râu unde curgea cu mari şiroaie, zgomotoase. Deci trecând cu multă groază acea cărăruie strâmtă, se făcea că mergeam spre partea răsăritului şi aflarăm o poartă mare deschisă la capul acelei prăpăstii. Acolo şedea un om mare ca un uriaş, negru şi groaznic la chip, ai cărui ochi erau strâmbaţi şi foarte mari şi sângeraţi şi lăsau din ei pară de foc multă şi fum din nări, iar limba lui spânzura afară din gură de un cot şi mâna lui dreaptă era de tot seacă, iar cealaltă era umflată, ca un stâlp gol şi foarte întinsă, care apuca pe cei osândiţi de-i arunca în acea prăpastie şi toţi câţi se osândeau întru acea prăpastie, strigau: “Vai, vai!”.

Apropiindu-mă eu de acel om înfricoşător şi groaznic, el striga tare către cei ce mă duceau, zicând: “Acesta este prietenul meu”, tinzându-şi mâna cu poftă să mă apuce. Iar eu, spăimântându-mă de frică, m-am cutremurat şi m-am tras spre sine-mi şi îndată se arătară doi bărbaţi ca şi cum i-ar fi trimis cineva, oameni bătrâni şi cuvioşi, care socoteam să fie Andrei şi Ioan, Sfinţii Apostoli, semuindu-i după chipurile din sfintele icoane. Pe aceştia văzându-i acel scârnav şi groaznic, îndată s-a tras şi s-a ascuns. Deci luându-mă aceşti doi bătrâni şi trecând prin porţile de care am spus mai înainte, şi prin oraşul care era între porţi, am ieşit la un loc şes, unde erau nişte sate frumoase şi trecând până unde se sfârşea acea câmpie, am ieşit la o vale ierboasă cu pajişte foarte frumoasă, care frumuseţe şi darul ce-l avea, este peste putinţă a o povesti şi a o arăta cu cuvintele. Iar în mijlocul ei şedea un bătrân, om foarte vesel şi de cinste, având împrejurul lui mulţime de copii ca nisipul mării. Atunci părăsindu-mă frică, am întrebat cu smerenie pe cei ce mă purtau, cine era bătrânul acela? Şi ce era acea mulţime nenumărată dimprejurul lui? Şi ei ziseră: “Acesta este Avraam şi sânul lui Avraam, de care ai auzit”, şi îndată fiind purtat de ei mă închinai cu plecăciune şi sărutai pe acel ce ziceau ei, ca este Avraam şi iarăşi mergând înainte noi pe cale şi sfârşindu-se valea, am aflat un pomet foarte mare de măslini, care precum mi se pare, erau mai mulţi pomi decât stelele cerului, şi la fiecare pom era ca un cort şi cu pat sub cort şi pe fiecare pat era un om, între care am cunoscut pe mulţi din cei ce se aflau la curtea împărătească şi pe mulţi din oraş şi pe unii din ţărani, încă şi pe unii dintre ai mânăstirii noastre, şi aceştia câţi am cunoscut sunt toţi morţi mai demult.

Cugetând eu să întreb, ce era pometul acela de măslini aşa de mare şi minunat, bătrânii apucară a vorbi înainte de întrebarea mea, zicând: “Ce cugeţi despre acest mare şi prea înfrumuseţat pomet de măslini? Şi care sunt toate câte sunt în el? Acestea sunt acele: “Multe locaşuri la Tine, Doamne, sunt, după vrednicia tuturor împărţite după măsura virtuţii”; şi după măslinişul acela era o cetate, a cărei frumuseţe şi împestritură şi încheietură şi tocmirea zidurilor cu neputinţă este a povesti cineva. Erau douăsprezece rânduri împrejurul a tot zidul, ca douăsprezece brâie din cele douăsprezece pietre scumpe, şi fiecare brâu dintre acestea era întreg făcut dintr-o piatra şi fiecare îşi făcea înconjurarea lui, şi ce pot să zic de netezitura zidului şi de bună alcătuire şi tocmire ce era la toate; şi în zidul acela erau porţi pestriţe, cu aur şi cu argint amestecătură, şi din porţi înăuntru era pardoseală de aur, şi case de aur cu scaune de aur, şi cu mese de aur, şi toată cetatea era plină de lumină nepovestită, plină de miros, plină de bucurie, prin care trecând n-am văzut nici om, nici vită, nici pasăre zburătoare, nici altceva nimic din câte se mişca pe pământ şi în văzduh; iar despre marginea cetăţii aceleia erau zidite curţi minunate împărăteşti, şi la intrarea curţilor era o boltă de lungă cât ai azvârli cu o piatră, şi din marginea bolţii până în cea margine era întinsă o masă de marmură ce se numeşte Romancon, de înaltă cât se rezema omul şi era plină de oaspeţi, ce şedeau, şi toată casa era plină de lumină foarte vie şi de un bun miros şi de daruri, iar în fundul bolţii era o scărişoara învârtită de ieşea într-un foişor fermecător care se vedea de la masă, din care plecându-se şi ivindu-se din afară doi tineri luminaţi la faţă ca fulgerul şi plini de toată strălucirea, ziseră bătrânilor care mă ţineau: “Să şadă şi acesta la masă”, şi îndată cum ziseră au arătat şi locul, la care aducându-mă bătrânii m-au pus, iar el a şezut de o parte. Iar tinerii, au intrat până în casa cea dinăuntru de la fereastra soarelui, şi zăbovindu-se ei, eu mă uitam şi foarte luam aminte la masa aceea şi cunoşteam mulţi prieteni din cei ce şedeau şi din mireni şi din monahii cei din mânăstirea noastră, iar unii erau şi din cei ce se aflau la împărăţie.

Dupa aceea târziu iarăşi venind acei tineri strigară pe cei doi bătrâni, zicându-le: “Ridicaţi-l pe acesta, ca mult îl plâng fiii lui cei duhovniceşti şi împăratului i s-a făcut milă şi vrea să-l lase să petreacă cu monahii în viaţă şi ducându-l pe altă cale, luaţi în locul lui pe monahul Atanasie de la Traian”. Şi îndată luându-mă bătrânii, degrabă am ieşit din bolta şi din cetate şi am mers pe altă cale, aflând şapte iezere pline de munci şi de chinuri, unul era plin de întuneric, altul plin de foc, altul de negura împuţită, altul cu viermi, altele cu alte feluri de munci şi toate erau pline de nenumărată mulţime, care plângea şi se tânguia cu jale. Deci trecând aceste iezere şi puţin loc mai înainte, iarăşi am aflat pe bătrânul acela ce zicea că este Avraam, şi închinându-mă la dânsul iarăşi l-am sărutat, iar el mi-a dat un pahar de aur, plin de vin mai dulce decât mierea, şi trei bucăţi de pâine uscată, din care una o am muiat în vin, precum mi se pare ca o am mâncat şi am băut şi vinul tot, iar celelalte două ce le ceream ieri, le-am băgat în sân; după aceea peste puţin iarăşi am mers la locul acela unde şedea uriaşul acela, ce era peste seamă de grozav, şi obrazul lui asemenea cu noaptea, care văzându-mă scrâşnea din dinţi greu împotriva mea, şi-mi zicea cu mânie şi cu amar: “De aicea mi-ai scăpat, dar de acum înainte nu voi înceta a face tot felul de uneltiri asupra ta şi asupra mânăstirii tale”.

Până aicea, fraţilor au fost câte am cunoscut şi am ţinut minte de v-am spus, iar cum mi-am venit în fire nimic nu ştiu. Deci, trecând vedenia aceasta în acest chip, îndată am trimis la Mânăstirea lui Traian şi au aflat pe monahul Atanasie mort şi-l scoteau din chilie pe patul cel ce poartă morţii. Şi întrebând când a murit, au aflat ca a murit ieri pe la al nouălea ceas, în ziua în care a văzut părintele acesta vedenia şi şi-a venit în fire. Şi peste scurtă vreme s-au făcut aceste două mânăstiri tot una, fiind aproape una de alta, şi până în ziua de astăzi se chivernisesc de un egumen. Şi cârmuindu-se amândouă mânăstirile cu viaţa plăcută lui Dumnezeu, treizeci de ani, de către acest părinte ce a văzut aceasta vedenie, trăind el atâta vreme, mult au sporit aceste mânăstiri, atât cu petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu a monahilor cât şi cu veniturile din toate părţile spre chivernisirea şi hrana lor, întru slava iubitorului de oameni, Dumnezeului nostru. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: .noutati-ortodoxe.ro

 Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here