Să luăm aminte – Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti

0
148

ImpostorulPromotorii unor învăţături şi practici noi, exponenţi ai falsului misticism, străini de Tradiţia şi de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt adesea oameni nelămuriţi în probleme de morală, de credinţă şi de viaţă bisericească. Alteori însă ei sunt de-a dreptul impostori. Impostorul foloseste minciuna ca metodă de îmbogăţire materială şi de alterare a bunei credinţe a oamenilor cu care vin în legătură.

Tipul patologic

Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu” şi „vedenii de sus”, prin care îşi alimentează mândria cu învestirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagă.

Între aceşti autointitulaţi „prooroci”, unii sunt psihopaţi confirmaţi de ştiinţa medicală, iar tratarea lor necesită şi o intervenţie clinică (tratament, internare în spital). Alţii însă, a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice, cucerindu-şi adepţii prin convingerea puternică în ceea ce spun, convingere susţinută şi prin manifestări exterioare agresive, uneori chiar ridicole şi prin „reţete” proprii de spiritualitate.

Totdeauna se dau pe sine drept mari personalităţi şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de grandoare).

Au adesea „vedenii în duh” sau „convorbiri cu îngeri”, despre a căror importanţă nu se consultă niciodată cu Biserica şi pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care comunică le dau un fel de autonomie în cele spirituale, întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înşişi şi nu pe Dumnezeu. Unii ca aceştia nu cunosc nimic despre smerenia adevărată, despre dreapta socotinţă, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin drept-măritor.

Toţi aceşti „prooroci”, având „comunicări directe cu Dumnezeu”, se cred mai presus chiar şi de Sfânta Scriptură, pe care o folosesc ca să-şi argumenteze „misiunea”, făcând de obicei, propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simţ şi omenia, provocând mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi şi aproape terorizându-i cu propriile lor obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-o trăieşti la întâlnirea cu un om îmbunătăţit, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevraţi clar din umbră de duhurile viclene, care-i aruncă în excese şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.

Tipul primitiv, credulul

Tipul primitiv, credulul, este omul sănătos la minte şi la trup, dar care din motive de neputinţă intelectuală este aproape totdeauna ignorant; deseori se mulţumeşte cu „lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui „prooroc” de tipul întâi. Totuşi se poate îndrepta mai uşor, se poate educa prin cateheză.

În predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore, ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectare ad litteram a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (gen Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma etc.). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure”, care circulă între cei de o stare cu el.

Credinciosul „primitiv” este robul formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens.

Practicarea automată, exterioară, riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine atunci un act de magie, în fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici, care prin ele însele pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Astfel, omul se poate desfigura treptat, reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti), fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor.

Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale, apărat de faptul ca această împăcare e astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici şi neinstruiţi, printre sectanţii extremişti, nu-i poate afecta totuşi pe oamenii care au o cultură şi pregătire religioasă cât de mică şi obişnuitul bun-simţ românesc. El poate antrena însă mulţimi rămase încă la o mentalitate înapoiată şi poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece deturnează cu totul spiritul larg, înţelegător şi iubitor al Ortodoxiei.

„Dacă tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână.”

Deseori credincioşii cu cunoştinţe religioase reduse, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de sfinţi la tot pasul, incapabili să discearnă duhurile, îl ajută pe un astfel de „propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în „top” e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei.

Impostorul

Impostorul sau „misticul” mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare asupra persoanei şi valorii sale, simulând sfinţenia pe care, de fapt, n-o poate realiza şi prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi” (Matei 7, 15), simulează şi, totodată, deformează (discreditează) conţinutul doctrinar al Ortodoxiei, urmărind intenţionat înşelarea buneicredinţe a celorlalţi.

Resortul interior care-i stimulează în avânt şi în perseverenţă, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de a simula minuni, de a profeţi, impostorul face „scamatorie” spirituală, dezbinând credinţa şi derutând pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii şi al  credincioşilor, ci doar pentru folosul propriu.

Toate persoanele pseudoduhovniceşti care apar peste noapte, provocând şi promovând curente (mişcări) de evlavie falsă, se „recrutează”, în general, prin imitaţie; cei care cad victime învăţăturilor şi practicilor unor asemenea prooroci mincinoşi fac dovada credulităţii şi a comodităţii (leneviei) lor duhovniceşti, a necunoaşterii elementare a dreptei credinţe, a Tradiţiei ortodoxe autentice şi a netrăirii ei.

Citește și: https://jurnalspiritual.eu/sa-luam-aminte-formele-falsului-misticism/

Părintele Adrian Făgețeanu și crucea Rugului Aprins”, Ed. Credinței București, 2012

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here