Împărăţia lui Hristos şi împărăţia acestei lumi

0
197

imparatia lui HristosExistă pe pământ harica împărăţie a lui Hristos, care este Biserica, ce se mântuieşte în Domnul, obiectul binecuvântărilor lui Dumnezeu şi scopul doririi tuturor oamenilor care îşi înţeleg cu adevărat menirea.

Există şi o altă împărăţie tot pe pământ – împărăţia stăpânitorului acestui veac, care este clădită şi sprijinită pe răutatea celui ce dintru început a fost vrăjmaşul mântuirii noastre, care îl trage pe om în amăgire, în înşelare şi în pierzare.

Toţi cei ce locuim pe pământ suntem, şi n-avem cum să nu fim, sub înrâurirea acestor două împărăţii, şi ori înclinăm către una, ori înclinăm către cealaltă, ori stăm între ele ca şi cum n-am fi hotărâţi de partea cui să ne dăm şi încotro să înclinăm.

Fiecare dintre cele două împărăţii are trăsăturile sale caracteristice.

În orice împărăţie vedem un împărat sau cap al ocârmuirii, legi, foloase, întâietăţi sau făgăduinţe, şi un sfârşit sau scop la care ea duce.

Toate aceste trăsături sunt în împărăţia lui Hristos hotărnicit limpezi, neîndoielnic adevărate şi nestrămutate, pe când în împărăţia acestui veac sunt mincinoase, amăgitoare, nălucite.

Cine este împărat în împărăţia harului? Dumnezeu, Cel în Sfânta Treime închinat – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Care a făcut lumea şi poartă grijă de toţi şi toate, Care, după ce ne-a întocmit mântuirea în Domnul Iisus Hristos, a pus cu stăpânire asupra tuturor următorilor Săi poruncile Sale pentru propriul lor bine; tuturor le dă să cunoască, să guste şi să pipăie duhovniceşte; de toţi Se milostiveşte şi Se îngrijeşte, tuturor le ajută şi pe toţi îi încredinţează cu nestrămutatul Său cuvânt: „lucrează după voia Mea în via Mea; Eu văd totul şi îţi voi răsplăti pentru tot!” Şi cei care se ostenesc în împărăţia lui Hristos ştiu limpede pentru cine lucrează, iar asta le dă tărie lăuntrică şi răbdare în osteneli. Pătimesc, spune Apostolul, ci nu mă ruşinez, căci ştiu Cui am crezut, şi încredinţat sunt că puternic este a păzi lucrul cel încredinţat mie în ziua aceea (2 Tim. 1,12).

În împărăţia stăpânitorului acestui veac, lucrurile stau cu totul altfel. Acolo nimeni nu ştie cine e împăratul său. Dacă cel mai disperat iubitor al acestei lumi şi-ar da seama că împăratul lui este satana cel rău şi întunecat, căruia îi slujeşte ca un rob spre propria sa pierzare, ar năzui cu groază să iasă din tărâmul lui – însă vrăjmaşul şi-a ascuns chipul greţos de fiii acestui veac, şi iubitorii acestei lumi sunt robi, fără să ştie cui. Auziţi mereu: „Asta nu-i voie, cealaltă nu e voie, şi aşa trebuie, şi pe dincolo se cuvine”, şi când întrebaţi: „De ce? Cine a poruncit?”, nimeni nu Poate da răspuns. Toţi sunt strâmtoraţi şi îngreunaţi de regulile care funcţionează la ei, chiar le osândesc şi le ocărăsc, însă nimeni nu îndrăzneşte să se abată de la ele, de parcă s-ar teme de cineva care îi supraveghează şi este gata să-i tragă la socoteală, dar pe care nimeni nu poate totuşi să îl arate şi să-l numească. Lumea este ansamblul Persoanelor care slujesc unei năluci necunoscute a închipuirii lor, sub care de fapt se ascunde cu viclenie satana cel răutăcios.

Ce legi sunt în împărăţia lui Hristos?

Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, a zis limpede: „Fă aşa şi pe dincolo, şi îmi vei fi plăcut, şi te vei mântui. Leapădă-te de tine însuţi, fii sărac cu duhul, blând, paşnic, curat cu inima, răbdător, să iubeşti dreptatea, să rămâi în evlavie înaintea Mea ziua şi noaptea, să-i doreşti aproapelui tău binele şi să îi faci binele, şi toate poruncile Mele să le împlineşti cum se cuvine, fără să te cruţi”. Vedeţi cât de limpezi şi bine hotărnicite sunt toate acestea? Şi nu doar limpezi, ci şi pecetluite pentru totdeauna cu o neschimbare de neatins: cum este scris, aşa va fi până la sfârşitul veacului. Şi oricine intră în împărăţia lui Hristos ştie, probabil, ce are de făcut; nu aşteaptă nici un fel de schimbări în aşezămintele de lege ale Bisericii, drept care şi merge pe calea sa cu bună nădejde, având deplină încredinţare că va ajunge fără îndoială la ceea ce caută.

În împărăţia stăpânitorului acestui veac, lucrurile stau cu totul altfel. Acolo nu-ţi poţi opri nicidecum gândul la ceva bine hotărnicit. Duhul iubitorilor acestei lumi este cunoscut: duhul egoismului, al trufiei, al interesului, al plăcerii şi senzualităţii de tot felul. Dar aplicaţiile acestui duh, legea şi regulile lumii, sunt atât de şubrede, nedefinite, schimbătoare, încât nimeni nu poate băga mâna în foc că mâine n-o să înceapă a socoti vicios lucrul pe care acum îl admiră. Obiceiurile lumii curg ca apa, şi regulile ei în ce priveşte îmbrăcămintea, vorbirea, întâlnirile, relaţiile, felul de a sta, de a şedea şi îndeobşte orice sunt nestatornice ca mişcarea văzduhului: acum sunt aşa, iar mâine vine în zbor o nouă modă de nu ştiu unde şi întoarce totul pe dos. Lumea este o scenă pe care satana îşi bate joc de biata omenire, punând-o să se învârtă la porunca sa ca nişte maimuţe sau păpuşi la iarmaroc, punând-o să socoată lucru de preţ, important, esenţial, ceea ce în sine este mărunt, nimicnic, deşert. Şi toţi sunt prinşi cu asta, toţi: şi mici, şi mari, fără a-i excepta nici pe cei care şi prin obârşie, şi prin educaţie, şi prin poziţia lor lumească ar putea, pare-se, să-şi întrebuinţeze timpul şi eforturile pentru ceva mai bun decât nălucile acestea.

Care sunt avantajele şi care sunt făgăduinţele împărăţiei lui Hristos? Domnul şi Dumnezeul nostru spune: „Slujeşte-Mi, şi Eu îţi voi răsplăti pentru tot. Fiecare faptă, fiecare gând, fiecare dorinţă şi fiecare simţământ pe care Mi le arăţi şi le păstrezi după placul Meu nu vor rămâne lipsite de plata lor. Eu văd ceea ce nu văd alţii; Eu preţuiesc ceea ce nu preţuiesc alţii; Eu te voi apăra pentru lucrurile care pe alţii îi fac să te strâmtoreze, şi pentru osteneala ta îţi este pregătit negreşit locaş veşnic, care se şi zideşte prin strădaniile tale”. Aşa a făgăduit Domnul, aşa şi este. Şi toţi cei care intră în împărăţia Lui fac experienţa practică a adevărului acestor făgăduinţe. Ei gustă încă de aici fericire de pe urma ostenelilor lor – fericirea smereniei, blândeţii, dreptăţii, iubirii de pace, milei, răbdării, curăţiei şi tuturor celorlalte virtuţi. Toate virtuţile acestea, a căror obârşie este în harul lui Dumnezeu, fac inima lor vas al Duhului Dumnezeiesc, Care este pentru ei chezăşia moştenirii viitoare, care este aşteptată fără urmă de îndoială din pricina acestor începături ale ei, pe care le primeşte oricine slujeşte fără făţărnicie Domnului.

Aşa sunt, oare, făgăduinţele lumii? Nicidecum. Lumea făgăduieşte totul şi nu dă nimic; momeşte, aţâţă cu fel şi fel de nădejdi, însă în clipa înmânării, ca să zic aşa, celor făgăduite le ia de sub nas. După aceea, iarăşi arată ceva în depărtare, iarăşi momeşte şi iarăşi îi răpeşte omului din mâini ceea ce se părea că el a primit deja. Ca atare, în lume toţi aleargă după ceva foarte promiţător, dar nimeni nu capătă nimic; toţi urmăresc năluci ce se destramă în văzduh chiar atunci când sunt gata să pună mâna pe ele. Iubitorii acestei lumi îşi dau importanţă fiind convinşi că acţionând lumeşte ei merită atenţia lumii, dar lumea fie că nu vede faptele lor, fie că văzându-le nu pune preţ pe ele, fie că punând preţ pe ele nu le dă plata după învoială. In lume, toţi, până la unul, sunt înşelaţi, şi totuşi se amăgesc cu nădejdi lipsite de cel mai mic temei.

Cei care slujesc Domnului nu sunt de vază în ochii oamenilor, deseori sunt chiar dispreţuiţi şi prigoniţi, dar în schimb se maturizează tot timpul în cele duhovniceşti, care în lumea cealaltă vor străluci în ei ca soarele şi le vor da locul şi fericirea care li se cuvin.

Cei care slujesc lumii sunt pe dinafară de vază, străluciţi, nu rareori atotputernici, însă pe dinlăuntru sunt roşi de întristare, de chinurile inimii şi de griji arzătoare. Neavând nici o clipă de tihnă aici, trec dincolo într-o veşnicie tot nefericită.

Şi totuşi, împărăţia acestui veac există şi niciodată nu e pustie, şi tot din noi e alcătuită: ce minune să fie asta? Oare mintea noastră nu este prea mintoasă câteodată sau în anumite privinţe, ori duhul lumii, care ne înconjoară lucrează atât de repede că ne întunecă înainte de a ne dez metici noi, cu o singură privire atrăgându-ne la sine şi înghiţindu-şi ca un şarpe otrăvit prada? Este de neînţeles dar adevărat faptul că mulţi şi dintre creştini trag la lume şi lumea nu se poate plânge că rândurile închinătorilor ei sunt prea rare.

Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Sfântul Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here