Totul este permis?

imparatia Imparatia lui Dumnezeu reprezinta ultimul dezirat al omenirii. Insa omul modern si-a schimbat ceva in chiar structura tipului sau antropologic atat prin magia exercitata de cei posedati, cat si prin licenta lui “totul este permis”. Dar acest om este nefericit in adancul sufletului sau.

Tristetea lui rasuna adesea in setea de libertate.

Pentru o singura clipa, el este capabil sa renunte la tot, doar-doar Il va vedea pe Hristos si va putea vorbi cu El o clipita. Dar pentru ca acest lucru sa se intample, va trebui ca misionarul crestin sa nu mai molfaie lectiile din catehism, sa fie adica un om care vorbeste despre Dumnezeu, devenind cel in care Dumnezeu Se povesteste pe Sine.

Daca il intalnim pe Hristos in Evanghelie, faptul este explicabil, pentru ca fiecare cuvant de acolo este deja plin de prezenta Lui. Vestitorul trebuie ori sa se identifice cu Hristos prin rostire, ori sa-si inchida gura pentru totdeauna.

“Lasati mortii sa-si ingroape mortii”

Nu exista mantuire in afara Bisericii. Slujirea Cuvantului trece mai intai prin slujirea Sfintelor Taine si se incheie prin slujirea Intruparii. Numai ca Trupul iese in afara istoriei si – tocmai prin aceasta depasire – elibereaza omul de orice alienare sociologica. Acest lucru este foarte clar descris de episodul chemarii Apostolilor “lasati mortii sa-si ingroape mortii” (Matei 8, 22). Chemarea la propovaduire si adevarata vocatie lasa in urma cimitirele sociologice.

In vremea sinoadelor, monahismul a fost un glas care anunta sfarsirul si nu putine generatii au fost tulburate de frapanta imagine a eroismului lor. Ori, monahismul de astazi este deasupra lumii, nu insa si inlauntrul ei. Esential ramane faptul ca crestinatatea este, mai mult ca oricand, chemata sa fie deopotriva inlauntrul si deasupra acestei lumi.

Problema nu este de a folosi un nou limbaj.
Utilizarea unui alt limbaj ar putea chiar injosi mesajul evanghelic. Omul este cel care trebuie sa se ridice.

“Cel care sta langa Mine sta aproape de foc”.

Pentru a intra in Imparatia cerurilor nu avem nevoie de paradoxuri dialectice, ci de un foc care sa mistuie. Trebuie sa ne intoarcem la limbajul simplu si percutant al parabolelor. “Niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste acest Om” (loan 7, 46). Hristos il vestea pe Dumnezeu cu toata fiinta Sa si de aceea izbutea sa rastoarne in fiecare clipa perspectivele obisnuite nelasind “piatra peste piatra”.

Mesajul evanghelic trebuie sa-l dezbrace pe om de orice invelis sociologic, biciuindu-l si imbracandu-l apoi in Hristos. In Rusia, puterea statului era asa de mare, incat la Revolutie multi s-au gandit ca Biserica se va prabusi odata cu monarhia. Nu a fost deloc asa. Calugarii alungati din manastiri au intrat in viata lumii ca niste oameni liberi, radiosi in pofida tacerii lor. Aceasta este libertatea pe care trebuie s-o cautam inainte de orice. Persecutorii si lagarele scot pe crestini in afara legii, punandu-i intr-o situatie care ii elibereaza rapid si usor de orice sociologie.

“Imparatia lui Dumnezeu, vesnicia trebuie cautata in interiorul timpului”

Indemnul “Cautati Imparatia lui Dumnezeu” contine cel mai mare paradox: trebuie sa gasesti ceea ce nu exista pe lumea aceasta: vesnicia in interiorul timpului, absolutul in relativ. Cum sa faci? Trecand de la “a avea” la “a fi”. “Fericiti cei saraci cu duhul” nu inseamna: fericiti sunt cei care nu sunt proprietari sau posesori ai duhului, ci fericiti sunt cei care au devenit ei insisi duh. Numai aceia reprezinta un adevarat scandal pentru lume si pentru Biserica si in ei sta puterea vestirii. A deveni intru spirit inseamna a trai deja in Celalalt, a te identifica cu El, printr-o experienta eshatologica; Imparatia lui Dumnezeu devine astfel imanenta omului.

Toate activitatile umane: cultura, arta, cugetarea sau actiunea sociala detin o semnificatie religioasa care trece in afara istoriei. Atunci cind ating culmile, toate aceste forme exprima – dupa masura puritatii lor – nu atat propria valoare, cat depasirea acetteia si transformarea ei intr-un simbol, intr-un semn, intr-o sageata aprinsa care indica venirea Celui mai mare, adica Imparatia Tatalui. Nu aici se afla insa concluzia integrala a istoriei si a intregii existente. Cel care face istoria o conduce treptat in afara propriilor ei granite. Datoria istorica postuleaza “desavarsirea” culturii si a istoriei, ca intruchipari sau icoane din Imparatia lui Dumnezeu.

”Iubirea nebuna a lui Dumnezeu”, Paul Evdoimov

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here