Împărat şi proletar

0
73

Împărat şi proletar

„Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,/ Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!/ Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,/ Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,/ Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!”

Înainte de 1989, strofa aceasta putea fi auzită la orice serbare şco­lară, rostită de copii angelici care se încruntau şi îşi agitau un pumn în aer, pentru a sugera ura împotriva orânduirii „burghezo-moşiereşti”. Poemul împărat şi proletar a fost intens folosit în scop propagandistic în timpul regimului comunist. Dar totul se baza pe un fals, pe decu­parea tendenţioasă din poem a discursului proletarului şi trecerea sub tăcere a celorlalte două discursuri, al împăratului şi al poetului însuşi.

În timpul lui Ceauşescu, un primar dintr-un oraş de provincie a avut ideea să instaleze la intrarea într-un parc bustul unui Eminescu tuns. Era în plină desfăşurare, atunci, în toată ţara o campanie împotri­va „pletelor“ şi zelosul primar se gândise că ar face o salutară operă de educaţie oferindu-le tinerilor, drept exemplu de mare autoritate morală, capul ferchezuit după normele eticii şi echităţii socialiste al unei perso­nalităţi din istoria culturii româneşti.

De fapt, cu mult înainte de a fi dus la frizer la propriu, Eminescu a fost dus la frizer la figurat, pentru a i se compune o înfăţişare pe măsu­ra necesităţilor propagandistice ale regimului comunist. Şi, bineînţeles, pe măsura educaţiei estetice a propagandiştilor…

Grotesca ajustare se petrecea în anii 1948-1949, cu o febrilitate intensificată de apropierea celei de-a 100-a aniversări a naşterii poe­tului. Iniţial se pusese chiar problema interzicerii cu desăvârşire a lui Eminescu, unele ediţii din opera sa figurând pe lista neagră a cărţilor care nu mai aveau dreptul să facă parte din inventarul bibliotecilor pu­blice. În scurtă vreme, însă, ideologii noului regim şi-au dat seama că riscă să agite prea mult spiritele punând la index o operă sacralizată de români. Ei şi-au schimbat direcţia din mers şi au hotărât să-l folosească pe poet ca instrument propagandistic.
Înainte de toate, „obiectivului” i s-a simplificat grosolan biografia. „Nefericirea” sa a fost prezentată ca rezultat al persecuţiilor la care l-au supus „exploatatorii”, nemulţumiţi de vederile lui „progresiste”. Iar ca „exponent“ al persecutorilor a fost indicat nimeni altcineva decât Titu Maiorescu. În acelaşi timp, din toată opera lui Eminescu s-au reţinut nu­mai câteva poeme, tendenţios alese, pentru a fi repuse în circulaţie. La loc de cinste s-a aflat, bineînţeles, poemul împărat şi proletar, compus de poet la douăzeci şi patru de ani, sub influenţa ecourilor din presă ale aşa-numitei „Comune din Paris“. Ideologii de serviciu ai partidului comu­nist au avut grijă, însă, repet, să falsifice textul, prin omisiune. Ei au ales dintr-un ansamblu bine gândit doar discursul proletarului, prezentându-l astfel, implicit, ca pe un discurs al lui Eminescu. În realitate, în adevăratul poem, vocea poetului – mai presus şi decât cea a proletarului, şi decât cea a împăratului – se face auzită abia în final, ca mesajul impersonal trans­mis muritorilor de undeva din ceruri:
„Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,/ în inima oricărui i-ascuns şi trăitor,/ Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire/ în orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,/ Ci-n calea de-a da roade cele mai mul­te mor./ Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,/ Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat,/ Acoperind cu noime sărmana lui viaţă/ Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă -/ faţa – căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.“ Discursul proletarului, cuprinzând toate poncifele acestui gen de discurs (exploatarea omului de către om, religia – opiu al popoarelor, pledoaria pentru egalitarism, îndemnul la solidaritate adresat proleta­rilor de pretutindeni, instigarea la revoltă, dispreţul faţă de o artă deca­dentă, preferinţa pentru construcţii monumentale etc.), poate fi conside­rat, mai curând, o parodie.

În mod evident, poetul şarjează stilul chemărilor la revoltă prin care liderii mişcărilor de extremă stângă, de inspiraţie marxistă, insti­gau mulţimea împotriva elitei.

Apariţia Cezarului, în partea a doua a poemului, aruncă de altfel în deriziune visul de răzvrătire al gloatei, care la vederea suveranului i se închină cu obedienţă:

„Pe malurile Senei, în faeton de gală,/ Cesarul trece palid, în gân­duri adâncit;/ Al undelor greu vuiet, vuirea în granit/ A sute d-echipajuri,/ gândirea-i n-o înşală;/ Poporul loc îi face tăcut şi umilit./ Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,/ Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,/ Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti,/ Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută./ Mărirea-i e în taină legată de aceşti.“ După cum se vede, Cezarul nu apare nici pe de departe ca un per­sonaj odios. Numai că, în a treia parte a poemului, şi el, şi oamenii de rând, priviţi de foarte sus, i se înfăţişează poetului ca bieţi muritori, cuprinşi de o agitaţie inutilă.

Prezentarea discursului proletarului ca un poem de sine stătător este, în concluzie, o mistificare grosolană. Şi totuşi, acest fragment a devenit în timp un fel de versiune oficială a poemului împărat şi pro­letar, figurând ca atare în manualele şcolare şi în diferite alte lucrări „educative”. Chiar şi după 1989 a mai fost folosit în scop propagandis­tic în ziarul Socialistul al partidului lui Ilie Verdeţ.

P.S. Merită, cred, evocată aici, fugitiv, şi anchetarea mea de că­tre Securitate în anul II de facultate (şi anume în primăvara lui 1967) pentru vina de-a fi scris o parodie după împărat şi proletar, intitulată Ţăran şi secretar:

„Pe-o ţarină umbrită vreo trei ţărani discută/ Cu mămăliga-n mână flămânzi şi pofticioşi/ Ei poartă cu tărie o aprigă dispută./ Bucăţi de mămăligă le sar şi stropi de spută/ Din gurile cu care clamează mâni­oşi. […]/ Zdrobiţi în mână ceapa, puneţi niţică sare/ Şi înghiţiţi-o grab­nic, hai, nu mai aşteptaţi/ Căci vine brigadierul cu ciudă şi turbare,/ În contra noastră vine, în contra celor care/ Vrem multă mămăligă şi s-o mâncăm ca fraţi. […] Hambarul arde-n flăcări, ţărani ca p… moarte/ Privesc râzând incendiul şi nu se ostenesc,/ Se-agită secretarii, se-adună într-o parte/ Şi fac o listă lungă cu cei ce vor la moarte/ Să meargă fără frică pentru avut obştesc.” etc.

În dosarul care mi s-a întocmit atunci, pentru a fi trimis în jude­cată, şi pe care l-am consultat după 1989, la CNSAS, am găsit foaia de hârtie pe care scrisesem versurile, dar şi transcrierea lor de către un ofiţer de Securitate, care credea că „poezie” se scrie ”poiezie”. El califica drept „atitudine duşmănoasă faţă de regimul comunist” com­punerea de către mine a parodiei, iar alt ofiţer s-a simţit dator să facă o adnotare: „Acesta este un element foarte duşmănos. Dirijaţi agenţii să semnaleze de fiecare dată cine a mai fost de faţă.”

*

Împărat şi proletar este unul dintre cele mai greoaie poeme scrise de Eminescu. El pare alcătuit din mase mari de cuvinte împinse cu bul­dozerul. Poetul n-a lucrat 8-10 ani asupra lui, aşa cum a făcut cu alte po­eme de mare întindere, ci l-a abandonat înainte de a-i conferi graţie sti­listică. Este curios că l-a menţinut printre poemele demne să figureze în sumarul unei cărţi (sau că nu i-a reproşat lui Titu Maiorescu includerea lui în volumul din 1884). Probabil i-a plăcut viziunea de ansamblu asu­pra veşnicelor conflicte dintre oameni, care par insignifiante privite de foarte sus. într-un roman publicat în 2012, Singura cale, Nicolae Breban explică la un moment dat că, dintr-o perspectivă cosmică, toată tragedia pe care au trăit-o oamenii, din 1917 până în 1989, în urma instaurării comunismului, poate fi văzută ca o simplă vibraţie în plus înregistrată pe o parte a Terrei. Această relativizare radicală a evenimentelor căro­ra oamenii le acordă o mare importanţă este tară îndoială dureroasă şi inacceptabilă pentru cei în cauză. Dar, din punct de vedere estetic, are efect, ca filmarea unei scene dramatice pe măsura îndepărtării de ea (iluzie creată cu ajutorul transfocatorului).

În afară de acest joc de perspective, ar trebui salvate, din conglo­meratul de cuvinte, rarele momente de poezie inspirată. S-ar putea al­cătui o antologie de versuri extrase din lungul poem.

Din discursul proletarului nu e mare lucru de păstrat. Poate doar portretul moral generic al răsfăţaţilor vieţii:

„Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,/ Trec zilele voioase şi ore­le surâd./ în cupe vin de ambră – iarna grădini, verdeaţă,/ Vara petre­ceri, Alpii cu frunţile de gheaţă/ Ei fac din noapte ziuă, ş-a zilei ochi închid.”

Poetul rezumă expresiv capriciile costisitoare ale celor bogaţi, la care se gândeşte cu mânie (şi cu o secretă invidie) proletarul.

Discursul împăratului începe cu o prezentare fastuoasă a împăra­tului însuşi:

„Pe malurile Senei, în faeton de gală,/ Cesarul trece palid, în gân­duri adâncit;/ Al undelor greu vuiet, vuirea în granit/ A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;/ Poporul loc îi face tăcut şi umilit.”

Se remarcă „sonorul” acestei treceri a alaiului imperial, în faţa căruia poporul se dă umil la o parte:

„Al undelor greu vuiet, vuirea în granit/ A sute d-echipajuri“… „Vuirea în granit” (în granitul pavajului) este încă una din acele dovezi de virtuozitate a lui Eminescu în reprezentarea realităţii.

Discursul împăratului este scris la persoana a treia, în stilul „indi­rect liber” care îi plăcea atât de mult lui Marin Preda:

„Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,/ Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,/ Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti,/ Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută./ Mărirea-i e în taină legată de aceşti.”

O mai mare cantitate de poezie găsim în ultima parte a textului (cea scrisă din perspectiva poetului). Dar şi aici splendoarea se consti­tuie cu greu din fraze complicate şi silnice. Poetul suprapune imagini pentru a le face să se completeze reciproc:

„Scânteie marea lină şi placele ei sure/ Se mişc-una pe alta ca pături de cristal/ Prin lume prăvălite; din tainica pădure/ Apare luna mare câm­piilor azure,/ împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.

Vălurirea mării, atât de inspirat descrisă în alte poeme, de un poet care este un artist al fluidităţii şi luminii, apare aici ca o mulţime de place (plăci) sure care se mişcă una pe alta asemenea unor pături de cristal. Complicaţie inutilă, nejustificată estetic.

Cezarul nu e doar o autoritate supremă, ci şi o conştiinţă. El se înfă­ţişează ca acel împărat-poet la care a visat cândva Eminescu. Principalul său atribut este aptitudinea de a vedea de sus. Nu în sens moral, ci astro­nomic şi metafizic. Este perspectiva care i se potriveşte mai mult decât altele lui Eminescu. Pe vremea când încă nu existau avioane, iar nave cos­mice nimeni nu-şi imagina că vor exista vreodată, poetul vedea ceea ce se poate vedea doar de la 10.000 de metri înălţime sau din spaţiul cosmic.

Mai mult decât atât, extrăgându-se din condiţia de om, el îi con­templa pe oameni de la o distanţă de la care se estompează detaliile şi se evidenţiază esenţa vieţii lor.

„În orice om o lume îşi face încercarea”… Cu alte cuvinte, omul este doar una din miile de mii de încercări (de a se afirma, de a se ma­nifesta) pe care le face existenţa, nepăsător-risipitoare, pentru că are un timp infinit la dispoziţie. („Risipei se dedă florarul44, spunea Lucian Blaga). Nu-mi amintesc să mai fi folosit cineva atât de inspirat cuvân­tul „încercare”, utilizat firesc, fără nicio emoţie, în comunicarea curen­tă şi transformat pe neaşteptate într-un termen filosofic.

Ideea este dezvoltată, într-un limbaj rudimentar-didactic, în direc­ţia stabilită de Schopenhauer cândva, dar regândită şi adoptată cu con­vingere de poetul român:

„Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,/ în inima oricărui i-ascuns şi trăitor,/ Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire/ în orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,/ Ci-n calea de-a da roade cele mai mul­te mor./ Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,/ Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat”.

Descriind agitaţia necontenită şi inutilă a oamenilor, poetul arun­că în derizoriu tot ceea ce oamenilor li se pare important, eroic sau nemuritor. Este un negativism radical (de genul celui pe care îl va pro­fesa Emil Cioran). Dar este un negativism… nesincer, în condiţiile în care Eminescu însuşi se agită, căutând la nesfârşit „cuvântul ce exprimă adevărul“. (Într-o însemnare postumă el încearcă, de altfel, să găsească o logică a acestei contradicţii între lipsa sa de entuziasm totală, irevoca­bilă faţă de zbaterile oamenilor şi entuziasmul inepuizabil cu care se li­vrează cunoaşterii şi creaţiei: „Urând esenţa vieţii, iubesc ale ei forme.“) Tocmai peisajul în care împăratul perorează pe tema zădărniciei eternei competiţii între oameni este descris de poet cu o evidentă do­rinţă de performanţă artistică, de …câştigare a competiţiei cu alţi poeţi: „Pe undele încete îşi mişcă legănate/ Corăbii învechite scheletele de lemn;/ Trecând încet ca umbre – ţin pânzele umflate/ În faţa lunei care prin ele atunci străbate,/ Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn.“ Imaginea corăbiilor învechite care alunecă pe apă ca nişte umbre, clătinându-şi scheletele de lemn, este grandios-fantomatică. Iar ultima tuşă de penel pe care o adaugă poetul amplifică frumuseţea întunecată a poemului: prin pânzele corăbiilor transpare roata de foc galben a lunii.

https://www.youtube.com/watch?v=c70IB5HZrAg

 

https://www.youtube.com/watch?v=d3i0N_8T7lA

 

https://www.youtube.com/watch?v=rpLzSbJE6jQ

 

https://www.youtube.com/watch?v=wab2f3s9RIM

 

Alex Ștefănescu, Eminescu poem cu poem

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here