Imitarea modelelor divine reprezintă dorinţa omului de sfinţenie şi nostalgia sa ontologică

0
165

sacruOmul religios cunoaşte două feluri de Timp: profan şi sacru. O durată evanescentă şi un „şir de veşnicii“ periodic recuperabile în timpul sărbătorilor, care alcătuiesc calendarul sacru. Timpul liturgic al calendarului se desfăşoară în cerc închis, fiind Timpul cosmic al Anului, sanctificat de „lucrările zeilor“. Şi pentru că lucrarea divină cea mai măreaţă a fost Facerea Lumii, comemorarea cosmogoniei joacă un rol însemnat în multe religii. Anul Nou coincide cu ziua dintâi a Creaţiei. Anul este dimensiunea temporală a Cosmosului. La trecerea anului, se spune: „A trecut Lumea.“

Orice An Nou înseamnă repetarea cosmogoniei, recrearea Lumii şi totodată „crearea“ Timpului, regenerarea lui printr–un „nou început“. Mitul cosmogonic slujeşte deci drept model exemplar pentru orice „creaţie“ sau „construcţie“ şi este chiar folosit ca mijloc ritual de vindecare. Devenind din nou, în chip simbolic, contemporan cu Creaţia, omul se întoarce la preaplinul primordial. Bolnavul se vindecă pentru că ia viaţa de la capăt, cu o încărcătură de energie intactă.

Sărbătoarea religioasă este reactualizarea unui eveniment primordial, a unei „întâmplări sacre“, ai cărei actori sunt zeii sau Fiinţele semidivine. Or, „întâmplarea sacră“ este povestită în mituri. Prin urmare, cei ce iau parte la sărbătoare devin contemporani cu zeii şi cu Fiinţele semidivine, trăind în Timpul primordial sanctificat de prezenţa şi activitatea zeilor. Calendarul sacru regenerează periodic Timpul, făcându–l să coincidă cu Timpul originii, adică Timpul „puternic“ şi „pur“. Experienţa religioasă a sărbătorii, adică participarea la sacru, le îngăduie oamenilor să trăiască periodic în preajma divinității. De aici decurge importanţa capitală a miturilor în toate religiile premozaice, pentru că miturile povestesc despre gesturile zeilor, iar acestea slujesc drept modele exemplare tuturor activităţilor omeneşti. În măsura în care îi imită pe zei, omul religios trăieşte în Timpul originii, adică Timpul mitic, „ieşind“ din durata profană pentru a se întoarce într‑un Timp „imobil“, „veşnic“.

Deoarece miturile alcătuiesc pentru el „povestea sfântă“, omul religios din societăţile primitive nu trebuie nicidecum să le uite: reactualizând miturile, el se apropie de divinitate şi ia parte la sfinţenie. Există însă şi „întâmplări divine tragice“, iar omul, reactualizându–le periodic, îşi asumă o mare responsabilitate faţă de sine şi faţă de Natură.

Aşadar, reactualizându–şi miturile, omul religios se străduieşte să se apropie de divinitate şi să ia parte la Fiinţă; imitarea modelelor exemplare divine reprezintă dorinţa lui de sfinţenie şi în acelaşi timp nostalgia sa ontologică.

În religiile primitive şi arhaice, eterna repetare a gesturilor divine se justifică drept imitatio dei. Calendarul sacru reia în fiecare an aceleaşi sărbători, care comemorează aceleaşi întîmplări mitice. De fapt, calendarul sacru nu este altceva decât acea „eternă reîntoarcere“ a unui număr limitat de gesturi divine, iar acest lucru este valabil nu doar în religiile primitive, ci în toate celelalte religii, deoarece calendarul sărbătorilor reprezintă o întoarcere periodică a aceloraşi stări primordiale, deci reactualizarea aceluiaşi Timp sacru. Reactualizarea aceloraşi întîmplări mitice este speranţa cea mai mare a omului religios, care–şi regăseşte cu fiecare reactualizare şansa de a–şi schimba existenţa, de a o face asemănătoare modelului divin. Eterna repetare a gesturilor exemplare şi eterna întâlnire cu acelaşi Timp mitic al originii, sanctificat de zei, nu implică pentru omul religios din societăţile primitive şi arhaice o viziune pesimistă asupra vieţii; dimpotrivă, datorită acestei „eterne reîntoarceri“ la izvoarele sacrului şi ale realului, existenţa omenească i se pare a fi mântuită de nimicnicie şi de moarte.

Perspectiva se schimbă cu totul atunci când sensul religiozităţii cosmice se întunecă, aşa cum se întâmplă în unele societăţi mai evoluate, când elitele intelectuale se desprind treptat de tiparele religiei tradiţionale. Sanctificarea periodică a Timpului cosmic se dovedeşte în acest caz inutilă şi neînsemnată. Zeii nu mai sunt accesibili prin ritmurile cosmice. Semnificaţia religioasă a repetării gesturilor exemplare s–a pierdut. Or, repetarea golită de conţinutul său religios duce în chip necesar la o viziune pesimistă asupra existenţei. Când nu mai este un mijloc de întoarcere la starea primordială şi de regăsire a prezenţei tainice a zeilor, când este desacralizat, Timpul ciclic devine înspăimântător, semănând cu un cerc care se învârte fără oprire în jurul propriului centru, repetându–se la nesfârşit.

Este ceea ce s–a petrecut în India, unde a luat naştere complexa doctrină a ciclurilor cosmice (yuga). Un ciclu complet, numit mahayuga, durează 12 000 de ani, sfârşindu–se cu o „disoluţie“ — pralaya —, care se repetă în chip mai radical la capătul fiecărei mii de cicluri, devenind mahapralaya, adică „Marea Disoluţie“. Schema exemplară „creaţie–distrugere–creaţie“ se repetă la nesfârşit. Cei 12 000 de ani care alcătuiesc un mahayuga sunt socotiţi „ani divini“, fiecare dintre ei durând 360 de ani, ceea ce înseamnă în total 4 320 000 ani într–un singur ciclu cosmic. O mie de asemenea mahayuga alcătuiesc o „formă“ (kalpa), iar paisprezece kalpa alcătuiesc un manvantara (numit astfel pentru că se presupune că fiecare manvantara este condus de către un Manu, Strămoşul–Rege mitic). Un kalpa durează cât o zi din viaţa lui Brahma; un alt kalpa, cât o noapte. O sută de asemenea „ani“ ai lui Brahma, adică 311 000 miliarde de ani omeneşti, alcătuiesc viaţa Zeului. Această durată considerabilă a vieţii lui Brahma nu ajunge însă să epuizeze Timpul, pentru că zeii nu sunt veşnici, iar creaţiile şi distrugerile cosmice continuă ad infinitum.

Iată, aşadar, ce înseamnă de fapt „eterna reîntoarcere“, eterna repetare a ritmului fundamental al Cosmosului: distrugerea şi recrearea sa periodică, adică „Anul–Cosmos“ în concepţia primitivă, golită însă de conţinutul religios. Doctrina ciclurilor yuga a fost elaborată de către elitele intelectuale şi, chiar dacă a devenit o doctrină panindiană, nu trebuie să ne imaginăm că latura sa înspăimîntătoare era cunoscută de către toate populaţiile din India. Elitele religioase şi filozofice erau singurele care se simţeau cuprinse de disperare în faţa Timpului ciclic, care se repeta la nesfârşit, pentru că această „eternă reîntoarcere“ implica, în gândirea indiană, eterna reîntoarcere la existenţă datorită legii cauzalităţii universale, karma. Pe de altă parte, Timpul era asimilat iluziei cosmice (maya), iar eterna reîntoarcere la existenţă însemna prelungirea la nesfârşit a suferinţei şi a sclaviei. Singura speranţă a elitelor religioase şi filozofice era ne–întoarcerea la existenţă, abolirea karmei sau, altfel spus, eliberarea definitivă (mokŃa), implicând transcendenţa Cosmosului.

Sacru și profan, Mircea Eliade

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here