Iluziile optice: De la Aristotel, la reţeaua Hermann sau Op-Art

0
992
Translate in
Iluziile optice: De la Aristotel, la reţeaua Hermann sau Op-Art
Iluziile optice: De la Aristotel, la reţeaua Hermann sau Op-Art

Iluziile optice: De la Aristotel, la reţeaua Hermann sau Op-Art

Iluziile optice ne demonstrează că mintea noastră “se grăbeşte” să interpreteze lumea înconjurătoare. E în fapt o expunere inconștientă la erori. Interesant este că aceste erori induse de iluzii pot dezvălui modul în care o persoană percepe conştient timpul şi spaţiul.

Potrivit Agerpres, iluziile au o lungă istorie. În anul 350 î.Hr. Aristotel nota că “simţurile noastre pot fi de încredere dar pot fi şi uşor păcălite”. El a observat că dacă îţi concentrezi privirea asupra unei căderi de apă şi apoi o muţi asupra pietrelor din albie, acestea par să se mişte. Mișcarea pare a fi în direcţia opusă a fluxului de apă. Este aşa numita iluzie a cascadei.

Urmărirea cursului de apă pare să “obosească” anumiţi neuroni din creier. Asta pe măsură ce aceştia se adaptează să perceapă curgerea apei. Atunci când ne mutăm privirea asupra pietrelor, alţi neuroni au tendinţa de a supra-compensa lipsa mişcării acestora. De aici vine iluzia că de fapt s-ar deplasa în direcţia opusă.

Studierea dedicată a iluziilor

Abia în secolul al XIX-lea însă a început studierea dedicată a iluziilor. Învăţaţii care studiau percepţia au început să creeze simple iluzii. Au încercat astfel să observe modul în care creierul percepe anumite forme şi modele.

Iluzia Ebbinghaus demonstrează că apreciem dimensiunea unui obiect într-un sistem de referinţă în funcţie de obiectele din jurul său. Acest mod de a funcţiona al creierului poate fi foarte uşor manipulat.

Iluzia Ponzo demonstrează că acelaşi principiu al contextului se aplică şi în percepţia profunzimii. Ne arată că două linii paralele par să aibă dimensiuni diferite dacă sunt încadrate de alte două linii tangente.

Iluziile optice: De la Aristotel, la reţeaua Hermann sau Op-Art
Iluziile optice: De la Aristotel, la reţeaua Hermann sau Op-Art
Modul în care percepem lumea

Fiecare astfel de iluzie a părut, la vremea ei, extrem de importantă pentru studiul percepţiei. Nicholas Wade, istoric al iluziilor optice de la Universitatea din Dundee, Scoţia., explică și din ce cauză.

“Din punct de vedere teoretic erau interesante pentru că se plasau împotriva curentului. Acesta care susţinea că putem înţelege vederea dacă înţelegem modul în care o imagine se formează pe retină. Aceste iluzii erau excepţii ce putea fi analizate experimental”, susţine Wade.

Secolul al XX-lea a adus puţine lucruri în plus în acest domeniu. Însă misiunea de a înţelege modul în care percepem lumea înconjurătoare a continuat. Au fost unele rezultate notabile în ceea ce priveşte explicarea percepţiilor.

Cercetătorii David Hubel şi Torsten Wiesel au câştigat un premiu Nobel, în 1981, pentru descoperirea că anumiţi neuroni din cortexul vizual al creierului se activează doar atunci când privim obiecte din anumite unghiuri. Dispunem de neuroni specifici care transmit informaţia atunci când privim un pătrat sau un triunghi.

Curentul artistic “Op-Art”

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, în anii ’60 – ’70 a apărut chiar şi un curent artistic care exploata iluziile optice. Este denumit “Op-Art”. Victor Vasarely a desfăşurat activitatea de pionierat în cadrul acestui curent artistic. Unele dintre iluziile sale sunt în continuare studiate de oamenii de ştiinţă.

Odată cu intrarea în secolul al XXI-lea activitatea de cercetare în domeniu s-a reorientat spre modul “bizar”. Este modul în care creierul nostru percepe timpul. Accentul s-a pus pe iluzii care evidenţiază modul în care creierul ignoră golurile de informaţii. Mintea încearcă să prezică ce se va întâmpla, completând informaţiile lipsă din experienţă. Se face astfel apel la memorie.

Multe iluzii demonstrează că încercăm involuntar să prevedem viitorul. Facem acest lucru pentru a compensa scurta întârziere dintre producerea unui eveniment şi modul conştient în care îl percepem.

Mecanismele cerebrale

Lumina provenită de la cuvintele pe care o persoană le citeşte trebuie să ajungă la ochi iar apoi informaţia conţinută este transmisă la creier. Creierul o proceseaă, iar acest algoritm necesită timp. Asta înseamnă că un cuvânt perceput acum se află, de fapt, puţin în trecut.

Potrivit neurologului Mark Changizi, creierul face predicţii despre mediu pentru a putea “percepe prezentul”.

În prezent progresul tehnologic le permite oamenilor de ştiinţă să observe direct creierul celor care privesc iluzii. Se încearcă descifrarea mecanismul cerebral care ne facem să le percepem. Aparatele de rezonanţă magnetică funcţională (RMN) le permit cercetătorilor analize aprofundate. Se poate observa modul în care neuronii reacţionează atunci când sunt expuşi la iluzii.

Nu toate iluziile optice pot fi explicate

Deşi pot explica unele iluzii, aşa cum este cubul Necker sau reţeaua Hermann, știința nu poate încă explica toate iluziile optice. Știm acum că diferite regiuni ale creierului decodifică informaţiile legate de culoare, formă, mişcare şi textură. Însă rămâne o necunoscută modul în care aceste informaţii sunt reconfigurate. Este la fel ca piesele unui puzzle, care sunt așezate de minte pentru a forma imagini coerente.

Creierul nostru este prea limitat pentru a decripta şi analiza toate informaţiile vizuale, confirmă cercetările cu privire la iluzii.

“Pentru a reuşi acest lucru ar fi nevoie să avem creierul mai mare decât un bloc şi poate tot nu ar fi de ajuns”, a explicat Susana Martinez-Conde. Ea este neurolog la Barrow Neurological Institute din Arizona.

Din acest motiv creierul alege de fiecare dată cea mai probabilă interpretare a ceea ce vedem. Așadar, trebuie să fim conştienţi că uneori, “a vedea cu proprii ochi” nu este suficient.

Ana Grama

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here