Loreta Popa
Născută în comuna Brad, judeţul Hunedoara, Ileana Stana Ionescu a terminat liceul teoretic din oraşul în care a crescut, Drobeta Turnu Severin, şi a debutat ca actriţă în 1955, la 19 ani, la Teatrul de Stat din Reşiţa, în „Şcoala femeilor” de Molière. Visul său a fost să devină ziaristă. Pe vremea aceea, ca să ajungi în presă, aveai nevoie de un dosar perfect. Din păcate, mama Ilenei Stana Ionescu era italiancă, iar tatăl, ofiţer în armata lui Antonescu, aşa că visul de a fi ziaristă a fost omorât din faşă.
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”][fblike url=”http://bit.ly/19OC7kI” style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”] În anul 1959 se transferă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Din anul 1965 a devenit actriţă la Teatrul Naţional Bucureşti. De altfel, din 2002 este şi societar de onoare al acestui aşezământ cultural. Creaţiile sale scenice, dar şi frecventele apariţii la televiziune şi radio, au făcut-o repede cunoscută pe Ileana Stana Ionescu. Vervă, aplomb, expresivitate, toate acestea sunt câteva dintre atributele personalităţii sale extraordinare cu care şi-a cucerit definitiv spectatorii, telespectatorii şi ascultătorii.
Încă de la primele apariţii în filmele lui Geo Saizescu, prieten şi concetăţean în acelaşi timp, deoarece au crescut împreună în oraşul de lângă Dunăre, Drobeta Turnu Severin, Ileana Stana Ionescu şi-a dus până la capăt fiecare rol primit. Unul dintre rolurile la care actriţa ţine foarte tare este cel al Minervei Tutovan, născocit de Rodica Ojog Braşoveanu, binecunoscuta scriitoare de romane poliţiste de la noi din ţară; personaj plin de farmec, un amestec de feminitate cu asprime profesională, umor şi inteligenţă.
Ileana Stana Ionescu este o actriţă cu resurse excepţionale, pregătită să dea viaţă cu mijloace variate şi atrăgătoare unei game întinse de roluri. O prezenţă spirituală şi cuceritoare, o forţă a improvizaţiei, o spontaneitate a expresiei şi o mobilitate a chipului imposibil de neglijat sau uitat. Ileana Stana Ionescu duce o viață liniștită alături de soțul său, actor la rândul său, în centrul Capitalei, într-un apartament în care aerul de scenă este impregnat în mobilă și pereți, iar timpul pare că s-a oprit pe loc.
Simpla apariţie a actriţei tonifică, fortifică. „De la o vârstă înainte, fiecare clipă devine un dar de la Dumnezeu”, spune actriţa, care pentru merite deosebite în dezvoltarea artei şi culturii cinematografice, în 2001 a obţinut Clacheta de aur U.A.R.F., are o stea pe Aleea Celebrităților și Grad de Cavaler al Ordinului Național Serviciul Credincios (2002).
Ştiu că sunteţi născută de Ziua Crucii. Are o semnificaţie aparte pentru dumneavoastră, aşa este?
Da. Am venit pe lume de Ziua Crucii. Poate de aici crezul deplin într-un Dumnezeu al tuturor oamenilor. Am avut parte de o familie care mi-a înţeles pasiunea pentru teatru, iar soarta a fost îngăduitoare cu mine, mi-a scos în cale la momentul oportun omul potrivit, alături de care am evoluat. Ne-am susţinut de mai mult de cinci decenii în profesie şi mai ales acasă. Am devenit cu timpul o singură fiinţă. Împărtăşim aceleaşi vise, aceleaşi bucurii şi emoţii. Dacă ai bucurii în viaţă, dar n-ai cu cine să le împarţi, degeaba. Aşa că da, ziua mea de naştere are o semnificaţie aparte. Una extraordinară.
Ce vă motivează de fiecare dată, pentru că este greu să nu remarci zâmbetul şugubăţ de pe chipul dumneavoastră?
Fiecare întâlnire cu publicul îmi dă curaj şi convingerea că există mereu motive de optimism. Ştiu din experienţă cum şi mai ales când un spectator gustă spectacolul.
Ştiu că nu aţi avut o copilărie fericită, pentru că vremurile au fost tulburi. Ce vă amintiţi din acea perioadă?
Copilăria nu a fost prea fericită, pentru că l-am pierdut pe tatăl meu la o vârstă fragedă, aveam 6 ani. A murit pe front. Mama s-a chinuit pe vremurile acelea grele, cu bani puţini. Dar m-a crescut în aşa fel încât n-am simţit toate neajunsurile şi criza de după război.
Am crescut în aceeaşi casă, cu bunicul meu, italian, care în ’48, când s-a făcut repatrierea, a plecat în Italia. A plecat împreună cu ceilalţi copii ai lui, fraţii mamei. Ea a rămas aici pentru că-şi pierduse cetăţenia italiană, prin căsătorie. A rămas singură aici, de asta spun că a fost o martiră…
Ce căuta un italian în România?
Era din Mantova şi pot spune că a fost un adevărat aventurier. Nu pot să-mi dau seama ce l-a motivat să rămână aici, în România. Bunica nu era româncă, era austriacă. Au avut şase copii împreună. Însă atunci când el a plecat în Italia, ea n-a vrut să-l urmeze, a zis că nu se desprinde de acest pământ. Eu n-am să înţeleg niciodată o asemenea alegere. Ce să te determine să te desparţi de copiii şi de bărbatul tău, după o viaţă împreună? Astăzi nu mai trăieşte niciunul dintre ei. Mai am în Italia doar nişte verişoare şi nişte nepoţi…
Se făcea şcoală înainte vreme, aşa este, spre deosebire de ce se întâmplă astăzi?
Tot ce am învățat mai frumos, mai bun, mai corect, mai demn am învățat la școală. Am făcut școala primară şi liceul la Turnu Severin, un liceu de reputație națională, tot ce am învățat atunci îmi amintesc și acum cu fidelitate. N-am pierdut din vedere nimic. Am avut profesori foarte buni, ceea ce este extrem de important, să fii format solid. Le sunt îndatorată peste ființă profesorilor și profesoarelor mele frumoase și iubite și dragi.
Am vrut să fiu ziaristă. A fost visul meu, după ce am terminat liceul. În 1954 erau ani ciudați. Am origine socială ciudată, pentru că sunt pe jumătate italiancă, tatăl meu a fost ofițer de stat major în armata lui Antonescu și tot așa. La examen am cârmit-o. A fost un joc al întâmplării intrarea mea în teatru. Un joc fericit.
A rămas permanent un joc, fiindcă mereu au intervenit surprize și lucruri la care nu m-am așteptat și care au însemnat foarte mult pentru mine. Au contribuit la încrederea mea, la convingerea că trebuie să fac tot ce se poate ca să depășesc orice fel de dificultate. Am avut noroc să fac o profesie care înseamnă viața mea și care înseamnă foarte mult.
Nu știu dacă aș fi făcut ziaristică cu la fel de multă pasiune cu care fac teatru. Cu toată cenzura, când te strecurai printre toate găseai o mică ocazie să explodezi era foarte frumos. La vârsta pe care o aveam atunci nici nu era greu să faci asta. Speranțele ne erau fără limite. În etapa asta actuală e mai complicat.
Jucaţi în mai multe piese acum. În „Gaiţele” de Kiriţescu, la Metropolis, în „Idolul şi Ion Anapoda” de George Mihail Zamfirescu, în „Micul infern” de Mircea Ştefănescu la Naţional, asta ca să spunem la repezeală, fără să ne gândim. Cu siguranţă sunt mai multe. Care dintre roluri vă este mai aproape de suflet?
Nu pot să aleg. Nimeni nu poate. Nimeni dintre actori, bineînţeles. Nu poţi alege la care dintre copii ţii mai mult. Propunerea lui Dan Tudor, de exemplu, cea cu „Gaiţele”, a fost pentru Teatrul Național, dar nu știu de ce acesta n-a agreat propunerea. Important e că s-a făcut. La un teatru care este de perspectivă, bine condus și bine organizat. Am avut o surpriză mare că Dan Tudor mi-a dat rolul Lena. Am jucat Fraila. Într-o variantă de televiziune am jucat Zoia.
Mi s-a întâmplat și cu o altă piesă de-a lungul carierei mele, „Titanic Vals”, unde mărturiseam și altă dată, în afară de Spirache am jucat tot ce se putea. Puțin aveam urechea deprinsă cu germana, pentru că bunica mea era austriacă și mai vorbeau germana în casă, dar mi-a făcut mare plăcere că am avut posibilitatea de a-i da câte o idee Olgăi Delia Mateescu, care are talent și bunăvoință. Am jucat enorm la Teatrul Național, și cu Florina Cercel, care a jucat Vanda. „Titanic Vals” şi „Gaițele” sunt două dintre capodoperele interbelice ale dramaturgiei noastre. Extraordinar de bine scrise.
Aţi mers pentru prima dată după multă vreme şi prin ţară, atât cu „Idolul şi Ion Anapoda”, cât şi cu „Gaiţele”. Ce sentimente v-au încercat?
Toată viața mea artistică a fost alcătuită din aceste turnee datorită cărora am cunoscut frumoasa noastră țară, fără nici o îndoială. Sunt obișnuită să trec de la un spațiu la altul, trebuie să te adaptezi, n-ai încotro. Cu Gaițele, colegele mele, mă cunosc de-o viață și am jucat mult împreună. A fost minunat.
Faptul că Dan Tudor este un tip maleabil și deschis la orice propunere cu care vii e mare lucru. E înarmat bine, totul este să-l țină această armătură până la adânci bătrâneți, mi-ar face mare plăcere să-i meargă bine și să aibă succes. Este special, cu o coloană vertebrală fermă, este important în zilele noastre când avem de-a face cu atâtea și atâtea experiențe nu foarte plăcute, surprize multe care ne strică starea de spirit. Pentru mine este cu atât mai inconfortabil cu cât, toată tinerețea, în ciuda faptului că au fost multe greutăți, am avut o viață profesională superbă, densă, interesantă la maximum.
Vă pare rău de ceva anume?
Da. Că nu mai există grilă de teatru la radio, de televiziune nu mai spun. Înainte se făcea cu seriozitate și cu temei tot ce se propunea. Când am venit la Teatrul Național director era Zaharia Stancu. Era extraordinar, se gândea la toată echipa pe care a angajat-o, mai ales la cei tineri, prin 1964 era tot timpul în sală să vadă cum sunt, dacă își fac datoria bine.
Era extraordinar, ceva îmbărbătător, aveai credința că poți mai mult, că tot ce faci contează. Mă gândesc cu un regret nemăsurat la tinerii mei colegi, colege. Mulți sunt foarte buni, dar dacă nu au ocazia să-și exercite profesia cu intensitate și continuu nu au cum să salte, să câștige experiență. Sper să se îndrepte vremurile chiar dacă eu n-am să mai apuc victoria.
Cum croiţi hainele unui personaj?
E un mecanism, cel al croirii hainelor personajului pe care un actor le îmbracă, pe care nu știu foarte bine să-l explic. Această profesie te obligă să fii foarte atent la tot ce e în jurul tău, la tot ce ți se pare că ar trebui să interpretezi. O ființă care crezi că e aproape de personajul tău. Așa se naște, îți vin ideile.
Iei seama la lucruri care poate nu-ți trebuie azi, dar cine știe, peste cât timp vei avea nevoie. Încerci să-ți imaginezi cum ar fi mai convenabil, mai savuros, cum să cucerești spectatorii mai ușor, mai repede, mai bine. De exemplu, personajul din „Gaiţele”, Lena, e o păcătoasă, nu e chiar sinceritatea întruchipată, are două fețe așa, mă distrează pentru că este mereu pe alături de ceea ce spune. Are haz, iar plăcerea mea este dublă, pentru că în acest rol la Teatrul Național a jucat prietena mea bună Raluca Zamfirescu și o am în fața ochilor.
Fiecare replică pe care o rostesc îmi amintește de ea. Este un personaj actual, o piesă ancorată în contemporaneitate, parcă e scrisă pentru azi. Toată piesa îmi place, la nebunie. Este o legătură incredibilă între aceste trei surori și sunt practic destul de diferite. Fiecare cu ale ei. Aș fi nedreaptă să spun că-mi place una mai mult decât cealaltă.
La Reşiţa, acum peste cincizeci şi ceva de ani, aţi jucat primul rol al vieţii, în spectacolul „Şcoala femeilor”. Din distribuţie făcea parte şi Andrei Ionescu, norocul şi şansa dumneavoastră, aşa spuneaţi într-un interviu. Chiar a fost dragoste la prima vedere? Care este acel liant care ţine o familie strâns unită?
Chiar a fost la prima vedere. M-a impresionat înţelepciunea lui. M-am îndrăgostit de soţul meu de la început. Eu sunt pătimaşă, pun suflet în tot ce fac, explozivă, agitată, în timp ce el este foarte liniştit, calm. Liantul decare spuneţi se numeşte prietenie profundă, admiraţie, iubire necondiţionată. Avem un băiat, Andrei Manuel, care e medic, e căsătorit şi locuieşte în America. El ne-a dăruit un nepot, Alexandru Luca. Distanţa care ne desparte este compensată de legătura sufletească aparte existentă între noi, suntem mereu pe skype şi la calculator.
Ce vă doriţi cel mai tare?
Sunt în conflict cu firea, cu natura. De ce trebuie omul ca atunci când îmbătrânește să sufere, să nu mai poată merge, să nu mai vadă, să nu mai audă? Evident, mă gândesc la unii dintre noi. S-a terminat firul vieții, cred că e mai bine să oprești totul. Gata! Îmi doresc sănătate pentru mine şi familia mea. Atât.
