Ierarhiile politice, militare și sociale ale Evului Mediu

0
25

Ierarhiile politice, militare și sociale ale Evului Mediu

S-au îngrăşatu, Doamne, berbecii, buni sunt de giunghiat.
Călăul ţigan despre boieri, către domnul Moldovei Ştefan al II-lea, Tomşa, în Miron Costin, „Letopiseţul Ţării Moldovei”

Istoricii români sunt cvasiunanimi în a aprecia sistemul ereditar- electiv ce a funcţionat în Ţara Românească şi Moldova drept o mare nenorocire, deoarece a generat numeroase şi sângeroase lupte pentru domnie, o păguboasă instabilitate politică, dar mai ales un frecvent regres economic.

În timp ce în Franţa anului 987, noul rege Hugo Capet instituise drept regulă succesorală la tron (adoptată apoi şi în Anglia şi alte state occidentale) dreptul primogeniturii de sex masculin, românii au pus drept singură condiţie pentru pretendentul la scaunul ţării ca acesta să fie „os de domn”.

Astfel, nu doar oricare dintre fiii legitimi ai unui domn valah sau moldav, dar şi bastarzii acestuia puteau pretinde scaunul domnesc.

O Adunare de stări (constituită în momentul vacanţei tronului din marii boieri, înaltul cler şi reprezentanţii marilor oraşe) îl alegea pe viitorul voievod al Ţării Româneşti sau al Moldovei. Regula primogeniturii masculine impusă de Hugo Capet nu a eliminat complet intrigile, trădările şi comploturile de la curţile regilor Europei, dar a scutit ţările occidentale de multe şi pustiitoare războaie succesorale. Pe de altă parte, aplicată în ţările române, o astfel de regulă ar fi interzis domnia unor mari şi străluciţi voievozi, care au fost bastarzi, precum Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Neagoe Basarab sau Petru Rareş.

Aşa se face că voievozii ţărilor române „îşi întretaie unii altora domniile, îndepărtându-se reciproc din scaun, mai întâi, îndeosebi până la mijlocul secolului al XVI-lea, cu ajutorul puterilor vecine: Ungaria, Polonia, Lituania şi Imperiul Otoman, apoi prin numiri de la Poartă, domnind uneori paralel în câte un colţ de ţară, etc.”, punctează reputatul medievist Constantin Rezachievici.

Astfel, Mircea cel Bătrân a domnit vreme de aproape doi ani, după bătălia de la Rovine, simultan cu Vlad Uzurpatorul (Vlad în nord, Dan în sud), iar Radu de la Afumaţi a avut nu mai puţin de cinci perioade de domnie, Basarab cel Tânăr Ţepeluş, Petru Şchiopul şi Radu cel Frumos – patru, iar Vlad Ţepeş şi mulţi alţii – trei. Sistemul electiv-ereditar asigura o putere considerabilă marilor boieri de care domnul trebuia să ţină mereu seama în politicile sale interne şi externe.

Istoricul Florin Constantiniu a argumentat asupra atitudinii duale a marii boierimi din Ţara Românească şi Moldova.

Boierii l-au sprijinit pe voievod în lupta armată împotriva otomanilor atunci când pericolul exterminării elitelor conducătoare şi convertirii forţate a acestora la islam era iminent, privilegiile lor fiind ameninţate direct. Aceiaşi boieri au început a complota împotriva domnului lor odată ce ameninţarea otomană trecea, de regulă după o victorie militară românească, ei preferând să recunoască suzeranitatea Porţii, să-i plătească tribut, dar să-şi păstreze averile şi statutul.

Altfel spus, marea boierime a acţionat, uneori, drept un factor de echilibru şi de ponderare a posibilelor excese politice externe, dar şi interne, ale domnului. Acesta era oricum dependent de marii boieri pentru orice acţiune militară de anvergură.

După Mihai Viteazul, în secolul al XVII-lea, atunci când regimul domnesc a fost înlocuit în ţările române cu un regim boieresc (puterea în ţară aparţinea, de fapt, marilor boieri), domnul fie era numit de Poartă, fie trebuia confirmat de padişah. Această numire nu era posibilă decât contra unor mari sume de bani plătite sultanului sau dregătorilor turci (o dată la un an sau la trei ani), banii urmând a fi recuperaţi apoi printr-un regim sporit de biruri aplicate populaţiei.

Practica va deveni curentă în secolul următor, sub regimul fanarioţilor.

Urmări ale acestei mentalităţi se resimt şi în zilele noastre, când cei mai mulţi politicieni îşi recuperează prin diverse forme de corupţie banii „investiţi” în campania electorală pentru alegerea lor sau în şpaga pentru numirea într-o funcţie publică.

*

Ecoul sistemului juridic „după lege şi dreptate”, aplicat secole la rând în judecăţile domnilor şi ale marilor boieri (drept un obicei cutumiar care a permis o mult prea largă interpretare a legii şi a dreptăţii potrivit bunului plac şi interesului celui aflat în poziţia de judecător), se face auzit şi în contemporaneitate, prin modul de aplicare a legilor sau în justificările unor hotărâri judecătoreşti.

Spre exemplu, potrivit lui George D. Nedelcu (jurist şi istoric prolific de la începutul secolului XX), domnii puteau ierta de pedeapsă (inclusiv cea capitală) după bunul plac, fără ca acest drept să fie consacrat nicăieri, doar în virtutea unor obiceiuri şi a autorităţii voievodului în cauză. Mai mult decât atât, voievodul putea cruţa viaţa unui boier vinovat contra cost („plata sângelui” fiind stabilită tot de domn), rudele criminalului având posibilitatea de a-i răscumpăra viaţa cu preţul unei moşii sau alte valori.

Tot voievodul putea stabili o pedeapsă cu moartea mai crudă – tragerea în ţeapă – pentru un ţăran criminal, sau una mai puţin dureroasă – decapitarea – pentru un boier.

Dar nicăieri nu erau reglementate legi sau reguli scrise în acest sens. Peste secole, aceste obiceiuri stămoşeşti ale pământului s-au regăsit în ignorarea sau în interpretarea speculativ-necinstită a legilor. Altfel spus, în corupţie.
Dacă nobilii englezi reuşiseră să-i impună regelui Ioan fără de Ţară la 1215 celebra Magna Carta Libertatum, document scris şi semnat, prin care li se recunoşteau baronilor anumite privilegii, iar monarhului i se impuneau unele restricţii ale autorităţii sale, în ţările române voievozii au domnit după legi nescrise.

Voievodul era judecătorul cel mai înalt „după lege şi dreptate” – legi româneşti nescrise, în timp ce vizigoţii germanici din Spania au avut prima lege scrisă – Codul lui Euric – în anii 470-480.

Domnul deţinea comanda supremă a oştirii, bucurându-se, totodată, de un dominium eminens asupra pământului rămas vacant, nelucrat (pustiu) sau fără moştenitori. Acest drept era folosit deopotrivă ca armă şi ca stimulent politic, deoarece domnitorul putea confisca pământul boierilor „hicleni” (trădători) sau care nu-şi plătiseră dările şi îl putea da celor credincioşi lui sau drept răsplată.

Chiar dacă datina şi tradiţia dreptăţii erau transmise prin viu grai, lipsa unor înscrisuri lăsa loc la multe interpretări şi liberului-arbitru al celui mai puternic, obicei păstrat şi în mentalitatea clasei politice postdecembriste.

Biserica evanghelică fortificată din secolul al Xlll-lea din comuna Valea Viilor
(Worumloch), judeţul Sibiu

În Transilvania, provincie în cadrul Regatului Ungar ce îşi păstrase forma de organizare voievodală, voievodul conducea în calitate de reprezentant al regelui, fiind asistat de o Dietă. Voievodul Transilvaniei nu putea fi „domn”, deoarece puterea supremă în stat o avea regele Ungariei, cel puţin până la transformarea regatului în paşalâc (în 1541), după înfrângerea zdrobitoare de la Mohacs din 1526.

Spre deosebire de Occidentul catolic medieval, unde Vaticanul s-a implicat masiv în politica regatelor (mergând până la război) în baza autorităţii supreme reclamate de Biserica Catolică în a certifica, prin ungere cu mir, sorgintea divină a suveranului, în răsăritul ortodox, puterea laică (domnitorul, voievodul, împăratul) a avut mai întotdeauna întâietate.

Biserica Ortodoxă, prin înalţii săi prelaţi (mitropoliţi, episcopi), s-a aliniat puterii şi politicii voievodului, căruia îi dădea, fără obiecţii, binecuvântarea la înscăunare („prin mila lui Dumnezeu”) şi înainte de plecarea la luptă cu necredincioşii sau cu „hainii”.

În felul acesta au fost evitate sângeroasele conflicte între biserică şi puterea laică, aşa cum s-a întâmplat în Occident.

Cuminţenia şi supunerea capilor Bisericii Ortodoxe Române faţă de autorităţile laice aflate în funcţie, pe care nu au îndrăznit nici măcar să le dojenească părinteşte, chiar şi atunci când ar fi fost cazul, s-a transmis de-a lungul secolelor şi după instituirea Patriarhiei Române, până în zilele noastre. Astfel am avut un patriarh (Miron Cristea) prim-ministru vreme de un an, numit de regele Carol al II-lea şi supus total acestuia, un patriarh „roşu”, Justinian, prieten cu dictatorul comunist ateu Gheorghe Gheorghiu- Dej, şi un patriarh, Teoctist, confirmat prin înalt decret prezidenţial, tocmai de cel care îi dărâma bisericile, Nicolae Ceauşescu.

Domnitorul era ajutat în actul domniei de un Sfat Domnesc, compus din boieri dregători, numiţi de el după bunul plac.

În Ţara Românească cea mai mare dregătorie a fost, începând din secolul al XV-lea, aceea de ban al Craiovei, demnitate netransmisibilă ereditar; în Moldova secolului al XVI-lea s-a împământenit dregătoria marelui hatman, drept comandant al oştirii, şi cea de mare logofăt.

Principalele dregătorii au fost următoarele: marele vornic – judecător al curţii şi al întregii ţări, responsabil cu problemele interne, marele logofăt – şef al cancelariei domneşti, instituţie esenţială în administrarea centrală a ţării şi care emitea hrisoave scrise de stăpânire a pământurilor, marele postelnic – ce răspundea de activităţile diplomatice ale ţării şi de protocolul pentru oaspeţii străini, vistiernicul – cel care gestiona veniturile domniei (biruri şi taxe vamale) şi făcea plăţile, spătarul – purtătorul spadei domneşti şi comandant al oştii călare, pârcălabul – comandant al unor cetăţi de graniţă, paharnicul – gustătorul vinurilor domneşti spre a nu fi otrăvite, stolnicul – gustătorul bucatelor domneşti spre a nu fi otrăvite, postelnicul – responsabil de odăile domneşti şi cel care-i introducea la domn pe străini, comisul – îngrijitorul grajdurilor domneşti.

Dregătoriile boiereşti nu erau transmisibile ereditar.

Şerban Papacostea consideră, cu temei, că boierii români au provenit din vechii juzi şi cneji care erau „căpeteniile comunităţilor rurale, iniţial aleşi, dar care ulterior şi-au permanentizat funcţia de conducere”.După întemeierea statelor „stăpânirea ereditară a cnejilor şi juzilor a început să fie confirmată de domnie. Titularii confirmărilor domneşti au intrat în categoria boierilor, pătură privilegiată de stat”. Constantin C. Giurescu afirmă că boierii erau stăpânitori ai pământurilor înainte de întemeiere (fiind numiţi majores terrae în Diploma loaniţilor din 1247), iar Neagu Djuvara, el însuşi de viţă boierească, spune că iniţial „nu dregătoria îl făcea pe boier, ci invers, adică dintre boieri îşi alegea domnul dregătorii”. În voievodatul Transilvaniei, după 1366, atunci când regele Ludovic I a condiţionat recunoaşterea privilegiilor nobiliare de apartenenţa la confesiunea catolică, masa românilor nu a putut avea cadrul propice unei organizări politice şi ierarhizări nobiliare proprii.

În Occident, împăraţii romani au început să acorde începând din secolul al IlI-lea loturi de pământ ca răsplată pentru merite deosebite dovedite în război sau faţă de domnie ale respectivilor soldaţi sau ofiţeri, ceea ce a dus la formarea unei categorii înstărite, un fel de meritocraţie militară.

Stema Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare pe o carte poştală maximă
Ulterior, deşi nobilimea francă se formase începând din secolul al VII-lea, Carol cel Mare a încredinţat în secolul al IX-lea unui conte funcţia (devenită titlu nobiliar prin transmitere ereditară) conducerii (apoi posesiei) administraţiei unui comitat din interiorul imperiului, marchizului i-a revenit responsabilitatea unei mărci de graniţă, în timp ce ducele se afla în fruntea unui ducat, în fapt o regiune autonomă. Alţi nobili mai mici au fost fidelizaţi de împărat prin acordarea de moşii, practică întâlnită frecvent şi la domnitorii români („din mila domnului”).

„Cea mai veche alcătuire obştească a românilor se razimă pe datoria de a lupta a tuturora”, afirmă Nicolae Iorga. Boierii aveau obligaţia nu doar de a-l consilia pe domnitor, ci mai ales de a se prezenta negreşit în caz de război cu cete alcătuite din soldaţi recrutaţi de pe moşiile lor sau angajaţi, pedeştri sau călăreţi, gata echipaţi pentru luptă, formând „oastea cea mică”.

„Oastea cea mare”, la care domnitorul din ţările române apela în caz de mare pericol (Ştefan cel Mare a apelat la ea doar de două ori – în bătăliile de la Podul Înalt şi din Codrii Cosminului), era formată din toţi bărbaţii capabili de luptă din ţară, în majoritate ţărani liberi şi mici boieri interesaţi să apere pământul pe care-l stăpâneau. Era vorba despre echivalentul unei mobilizări generale din zilele noastre sau al conceptului de „război al întregului popor pentru apărarea patriei”, promovat de doctrina militară a lui Nicolae Ceauşescu în anii ’70 şi menţinut în Strategia militară românească până în anul 2000.

Mulţi domnitori au întreţinut un eficace sistem de informaţii format din observatori, soli, trimişi în ţările vecine, pentru a fi astfel preveniţi asupra unor eventuale politici sau acţiuni agresive.

Luptătorii oştii celei mari aveau o mare mobilitate şi dispuneau de un armament individual uşor, cei mai redutabili fiind arcaşii călare. În Transilvania, armata era formată, pe de o parte, din cetele sau steagurile nobililor, care răspundeau la chemarea principelui, dar şi din oastea permanentă a acestuia, la care se adăugau trupele de mercenari pentru care voievodul avea (sau nu) resursele financiare necesare. Mai puţin a fost amintită (nefiind prea onorabilă, conform normelor de moralitate actuale, dar compatibilă cu mentalităţile timpului) aşa-numita „oaste în dobândă”, compusă din gloate de ţărani şi lefegii, cărora voievodul le promitea drept răsplată, în caz de izbândă, prada luată de la duşman.

Începând din secolul al XVI-lea, lefegii, sau ostaşii profesionişti cu plată, s-au impus în armatele principilor şi regilor europeni, datorită dezvoltării şi utilizării pe scară largă a unui armament de foc din ce în ce mai perfecţionat (puşti, muschete, pistoale, tunuri) a cărui utilizare necesita cunoştinţe specializate din partea luptătorilor.

Lefegiii utilizaţi în ţările române erau îndeobşte străini: seimeni, sârbi, bulgari sud-dunăreni, unguri, nemţi, poloni, lipcani, tătari, turci). Aceştia primeau de la domnie, pe lângă leafă şi tain, îmbrăcăminte şi arme. Sistemul lefegiilor a început să fie dezvoltat în ţările române de Vlad Ţepeş, care şi-a format o gardă permanentă din circa 2000 de luptători.

Cetatea Hotin, pe malul Nistrului, în anii ’90

Armamentul oşteanului român medieval a fost, timp de multe secole, acelaşi: arcul, suliţa şi sabia, dar şi bâta sau măciuca şi ghioaga ghintuită, în timp ce ţăranii din oastea cea mare luptau cu uneltele agricole disponibile: topoare, coase, seceri.

Neexistând în ţările române meşteşugari şi armurieri care să fabrice arme mai bune, armuri, zale şi mai târziu arme de foc (sâneţe sau puşti, bombarde sau tunuri), toate acestea au trebuit a fi importate, la preţuri mari, din Occident, cea mai la îndemână sursă pentru Ţara Românească fiind Braşovul/ Kronstadt (meşterii saşi) şi Sibiul/ Hermannstadt, iar pentru Moldova, Lembergul (meşterii polonezi). Aidoma zilelor noastre, când tehnica de luptă mai sofisticată este importată din Occident sau SUA.

Nu a existat o uniformă militară specifică, fiecare luptător venind la luptă îmbrăcat potrivit statutului şi posibilităţilor sale: boierii în zale, coifuri de oţel şi cizme, iar oştenii de rând, în lorice din vergele de fier, cuşme şi opinci.

Prima menţiune a folosirii bombardelor de către români datează din 1445, atunci când o flotă occidentală a pătruns pe Dunăre şi, în coordonare cu oştile voievodului Vlad Dracul şi ale lui Iancu de Hunedoara (pe vremea când încă erau aliaţi), a atacat cetăţile dunărene ocupate de otomani: atunci românii au folosit bombarde la asediul cetăţii Giurgiu, pe care au şi cucerit-o. Dimitrie Cantemir oferă în Descrierea Moldovei (publicată la Leipzig, în 1771) detalii semnificative asupra armelor şi stilului de luptă al moldovenilor în Evul Mediu: „Arcul îl întind ei foarte bine, şi se pricep a purta şi suliţa, iar cu sabia totdeauna fac ei mai multă izbândă, iar puște poartă numai vânătorii, pentru că zic că este lucru cu ruşine, să se lupte la oaste cu acest fel de arme, cu care nu poate să se cunoască nici meşteşugul războiului, nici vitejia.

Ei la începutul războiului totdeauna sunt foarte vitezi şi de al doilea mai slabi de inimă. Iar dacă îi înfrâng potrivnicii înapoi, atuncea prea rar au bărbăţie să înceapă de a treia oară.”

În secolul al XV-lea, Ştefan cel Mare a fost cel care a dezvoltat (prin construire, consolidare, extindere) un amplu sistem de cetăţi de apărare (Chilia, Soroca, Orhei, Hotin, Cetatea Albă), dotate cu tunuri. Aceste fortificaţii strategice au fost amplasate atât la frontierele Moldovei, cât şi în interior, dovedindu-şi din plin valoarea în războaiele cu turcii şi polonii. Cetăţile, la fel ca şi numeroasele biserici ridicate de Ştefan, nu s-au făcut cu bani alocaţi de domnitor din vistierie, explică istoricul Bogdan Murgescu, ci prin munca prestată de moldoveni în contul obligaţiilor faţă de domnie şi cu materialele disponibile pe plan local.

La aceştia se adăugau, desigur, anumiţi meşteri, precum şi materii prime speciale ce trebuiau cumpărate şi aduse din altă parte.

Ulterior, începând cu secolul al XVI-lea, turcii au cucerit cetăţile de la frontierele ţărilor române pe cursul Dunării şi au impus demolarea celor din interior. Au supravieţuit însă cetăţile şi castelele de la frontierele Transilvaniei. Tot Ştefan cel Mare a pus la punct un sistem de anunţare – mobilizare la chemarea domnului a ţăranilor la oastea cea mare: curieri domneşti – olăcarii – străbăteau ţara în goana calului pe trasee dinainte stabilite, ducând vestea; chemarea era propagată apoi prin focuri aprinse pe dealuri şi prin trasul clopotelor în biserici. Bărbaţii apţi de luptă, echipaţi corespunzător cu arme, se strângeau călare sau pedestru, în puncte de concentrare prestabilite, şi apoi, sub comanda pârcălabilor, se îndreptau spre locul de adunare a oştii hotărât de domn.

Privind în jos pe scara socială medievală, după marii boieri şi micii boieri urmau proprietarii unor terenuri mai modeste ca suprafaţă, lucrate în devălmăşie, de către ţăranii liberi, numiţi „moşneni” în Tara Românească şi „răzeşi” în Moldova.

Ţăranii aveau obligaţia de a plăti o serie de dijme către stăpânii domeniilor, precum şi biruri către domnitor. Aceste obligaţii – oarecum echivalente impozitelor de astăzi – erau justificate prin acoperirea cheltuielilor de apărare a ţării şi de plată a tributului către turci, dar în timp ele au crescut doar prin lăcomia domnilor. Ţăranii dependenţi juridic şi economic de boier/ nobil, adică cei care nu aveau nici pământ, nici alte proprietăţi şi nici libertate de mişcare, trebuind să muncească pe moşiile nobiliare sau boiereşti, erau „rumânii” în Ţara Românească şi „vecinii” în Moldova, sau „şerbi”/„iobagi” în Transilvania.

Iobăgia a fost introdusă în Transilvania prin lege în 1517, după înfrângerea răscoalei conduse de Gheorghe Doja, şi a fost mai severă decât în ţările extracarpatice (legarea de glie, obligaţiile în zile – muncă, robota, dări).

Începând din secolul al XVI-lea, în Ţara Românească este atestată prezenţa unor sălaşe de ţigani care, la fel precum tătarii luaţi prizonieri, aveau statutul de robi, fiind ultimii pe scara socială a ţărilor române. Robii se aflau în proprietatea stăpânului feudal, care-i putea exploata, vinde sau cumpăra după voie.

Robia ţiganilor de pe moşiile domneşti, mănăstireşti şi boiereşti a fost desfiinţată în Ţara Românească şi Moldova, pe etape, abia la mijlocul secolului al XlX-lea, între 1844 şi 1856.

Aşadar, cu circa două decenii înainte de abolirea sclaviei în Statele Unite, cu preţul unui război de secesiune. O imagine bine documentată (de cercetătorul istoric Constanţa Vintilă Ghiţulescu) şi convingător ilustrată (de regizorul Radu Jude, premiat la festivalul filmului de la Berlin) asupra situaţiei ţiganilor, a comportamentului zapciilor şi al boierilor, sau a mentalităţilor ortodoxe antisemite în Ţara Românească a anului 1835 o oferă filmul „Aferim!”, ce a avut premiera în anul 2015.

Mereu nerostita istorie a luptelor românilor din antichitate până în zilele noastre, Călin Hentea

Alte articole le puteți găsi aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here