Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Iacob Pustnicul

0
404
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

sfantul-iacob-pustniculIacob Pustnicul a devenit, in lumea crestina, cunoscut datorita smereniei sale.

Smerenia se face oamenilor ce iubesc pe Dumnezeu pricinuitoare de multe bunătăţi folositoare de suflet, adică a celor ce-şi îndreptează viaţa după poruncile Mântuitorului. Pe această smerenie, dacă va câştigat-o cineva desăvârşit, acela nu se teme că va cădea în păcat. Acela nu se înalţă şi nu nădăjduieşte în sine, ci în Dumnezeu. Iar cât de multă vătămare netămăduită şi mare pagubă aduc mândria şi trufia celor ce nu se păzesc…

Deci să se înveţe din ea cei ce petrec viaţa cerească pe pământ. In ce chip să fie viata cu îngrijire şi să se păzească să nu cadă cei cărora li se pare că stau bine.

În această povestire vom afla o prea frumoasă povăţuire de viaţă şi deprindere de smerită cugetare.

Vom vedea chipul ridicării grabnice şi fără de lenevire din căderea păcatului şi vom cunoaşte puterea pocăinţei, care atât de mult poate la Milostivul Dumnezeu, încât răpeşte pe om nu numai din porţile iadului şi din durerile gheenei, ci îl şi îndreptează la mai bună viaţă decât cea dintâi, şi la mai înalte fapte bune decât cele dintâi, ajutându-i darul Domnului. Deci, se cade să începem această povestire folositoare de suflet.

Era un bărbat sihastru în ţara Feniciei, vieţuind aproape de cetatea ce se numea Porfirion, cu numele Iacob. Acela, lepădându-se de deşertăciunile acestei vieţi vremelnice şi primind călugăria, a petrecut cincisprezece ani într-o peşteră. Şi atât de mult a sporit în pustniceştile nevoinţe şi atât de mare s-a făcut în faptele bune şi de Dumnezeu iubit, încât s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu putere asupra diavolilor. Astfel, multe vindecări dăruia oamenilor, în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, încât toţi se minunau de acea viaţă plină de fapte bune, alergând la el nu numai credincioşii, ci şi necredincioşii samarineni, pe care, cu proorocească vedere cunoscându-i dumnezeiescul bărbat, îi învăţa mult din dumnezeieştile Scripturi şi-i întorcea la adevărata credinţă creştinească.

Diavolul, care de la început urăşte neamul omenesc.

Diavolul mai vârtos pizmuieşte asupra celor ce cu osârdie slujesc lui Hristos, văzându-se ruşinat prin faptele cele bune şi multe ale acelui sfânt bărbat şi prin viaţa cea desăvârşită, s-a sculat asupra lui cu meşteşugirile sale, vrând să-l izgonească din locurile acelea. Deci, intrând într-unul din necredincioşii samarineni care vieţuiau în cetatea Porfiron, ca altă dată în Iuda, l-a îndemnat să uneltească pentru izgonirea lui Iacob.

Acela, adunând samarineni de un gând cu păgânătatea sa, rudenii şi prieteni, vecini şi slugi, a venit cu ei în casa necuratului lor popă şi s-au sfătuit toţi împreună, cum l-ar izgoni pe Iacob din hotarele acelea, căci din credinţa lor pe mulţi îi întoarce la Hristos. Sfătuindu-se mult, s-au învoit la o meşteşugire ca aceasta: au chemat la dânşii pe o femeie desfrânată şi i-au dat ei douăzeci de galbeni şi încă tot atâta i-au făgăduit a-i da, numai să meargă şi să înşele pe Iacob sihastrul spre păcat, ca să poată ei află asupra lui pricină şi să-l izgonească din hotarele lor cu necinste, ca pe un desfrânat.

“Miluieşte-mă, tu, cel ce eşti adevărat rob al Dumnezeului celui viu!

Deci femeia aceea, fiind momită, s-a dus la dânsul seara, foarte târziu, şi, bătând în uşă, îl rugă ca să-i deschidă şi s-o lase înăuntru. Dar fericitul, redeschizându-i, ea mai tare bătea fără de ruşine, supărându-l cu multele rugăminţi. Deschizând sfântul uşa şi văzând pe femeie, socotea că este o nălucă. Deci, îngrădindu-se cu semnul Crucii, îndată a închis iarăşi uşa şi, întorcându-se în chilie, stătea cu faţa spre răsărit; apoi s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul ca să izgonească de la dânsul drăceasca nălucire. Fiind la miezul nopţii, femeia bătând neîncetat, a strigat cu mare glas, zicând: “Miluieşte-mă, tu, cel ce eşti adevărat rob al Dumnezeului celui viu! Deschide-mi uşa, ca să nu fiu înaintea chiliei tale mâncare fiarelor!”

Cuviosul bărbat Iacob, gândindu-se la vremea cea de noapte şi la mulţimea fiarelor, a deschis uşa nevrând, şi a zis către dânsa: “De unde ai venit şi ce cauţi aici?” Femeia a răspuns: “Sunt din mănăstirea fecioarelor, trimisă în cetate de egumenă pentru o trebuinţă şi iată, întorcându-mă, m-a cuprins noaptea întunecată şi am rătăcit din cale şi am venit aici. Deci mă rog ţie, omule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă şi nu mă lăsa înaintea uşii tale, ca să mă mănânce fiarele, ci-mi porunceşte ca să rămân la tine în noaptea aceasta, până ce se va face ziuă; şi voi merge apoi în calea ce-mi este înainte”.

Cuviosul, milostivindu-se spre dânsa, a lăsat-o înăuntru, punându-i înainte pâine şi apă. Iar el, închizându-se singur în chilia cea mai dinăuntru, a lăsat-o pe ea în cea mai dinafară. Deci ea, mâncând pâinea, s-a odihnit puţin. După aceea, prefăcându-se că este bolnavă, a început a striga cu amar, tăvălindu-se la uşa chiliei celei mai dinăuntru şi rugând pe cuviosul ca să-i ajute.

Iacob era nevinovat cu inima şi fără de răutate

Sfântul, uitându-se pe o ferestruică şi văzând-o bolind, nu se pricepea ce să-i facă. Iar ea a zis: “Rogu-mă ţie, părinte, caută spre mine şi mă îngrădeşte cu semnul Crucii, de vreme ce mă doare inima foarte rău”. Iar el, auzind aceasta, a venit la dânsa şi îndată, aprinzând foc aproape de femeie şi aducând untdelemnul sfânt pe care îl avea, a şezut lângă ea. Punând la foc mâna cea stângă, iar pe cea dreaptă muind-o în sfântul untdelemn, se atingea de pieptul acelei femei, pe de o parte făcând semnul Crucii, iar pe alta, ungându-i şi încălzindu-i inima ei cu mâna, căci spunea că foarte rău boleşte.

Însă ea, de necurată poftă fiind pornită spre dânsul, voind a-l vâna, îi zicea: “Mă rog ţie, părinte, unge-mă mai mult cu untdelemn şi cu mâna încălzeşte-mi inima, ca să înceteze durerea care m-a cuprins”.

Iacob, fiind nevinovat cu inima şi fără de răutate, credea cuvintele femeii şi a făcut aceea. Însă, văzând şi înşelăciunea diavolească ce îi ridica război trupului şi temându-se că nu cumva din milostivirea şi îndurarea cea de prisos faţă de dânsa, să-şi aducă asupra sufletului său veşnică durere, două sau trei ceasuri şi-a ţinut mâna stângă în foc, suferind tare, încât şi încheieturile degetelor lui arzându-se, au căzut. Aceasta o făcea fericitul, oştindu-se împotriva războiului diavolesc; ca, pentru nesuferita durere ce i se făcea prin arderea focului, să nu-i vie un gând necurat în minte.

Poporul creştinesc şi clerul său, a izgonit din cetate şi din părţile acelea pe toţi samarinenii

Femeia, văzând aceasta, s-a înspăimântat, pentru că vedea toată mâna sfântului acum arsă, şi, umilindu-se, s-a sculat îndată şi s-a aruncat la picioarele sfântului cu lacrimi, bătându-şi pieptul său şi strigând: “Vai mie, ticăloasa şi orbita, vai mie, că m-am făcut locaş al diavolului”! Iar sfântul, văzând şi auzind aceea, se minuna foarte, şi a zis: “Scoală-te, femeie”, şi a ridicat-o de la pământ degrabă. Apoi, făcând rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a zis femeii: “Spune-mi, ce este aceasta? Pentru ce ai venit la mine?”

Deci, abia venindu-şi în fire, femeia i-a spus lui toate cu de-amănuntul, cum au îndemnat-o pe ea paginii samarineni asupra lui. Dar mai ales singur diavolul a făcut un meşteşug ca acesta, ca să poată vâna cu păcatul trupesc pe dreptul bărbat, care în viaţă urma celor fără de trup.

Unele ca acestea auzindu-le cuviosul, a suspinat cu greu şi, vărsând multe lacrimi, a dat mulţumire lui Dumnezeu. După aceea, învăţând-o pe ea şi binecuvântând-o, a trimis-o la Preasfinţitul Alexandru episcopul. Iar femeia, venind la biserică, şi-a mărturisit lui Dumnezeu şi episcopului toate păcatele sale. Învăţând-o episcopul din destul şi văzând-o că se pocăieşte cu adevărat, a luminat-o cu Sfântul Botez şi a trimis-o în mănăstirea de fecioare, făcând-o mireasă lui Hristos. După aceea, adunând tot poporul creştinesc şi clerul său, a izgonit din cetate şi din părţile acelea pe toţi samarinenii. Apoi venind la fericitul Iacob, l-a întărit într-o viaţă ca aceea, cu părinteşti cuvinte. Iar femeia cea mai înainte pomenită, care fusese păcătoasă, s-a făcut sfânta, cu ajutorul darului Domnului, căci a plăcut lui Dumnezeu şi s-a învrednicit a lua stăpânire asupra diavolilor.

Nu se cuvine a cumpăra dumnezeieştile daruri, nici a le vinde

Nu după multă vreme, o fiică a unui slăvit boier, muncindu-se de duh necurat, a început a chema pe nume pe Sfântul Iacob. Şi-au dus-o părinţii ei la sfântul, rugându-l ca, fiindu-i milă de acea tânără, să izgonească duhul cel necurat dintr-însa. Iar sfântul bărbat, rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsa şi punându-şi mâna pe ea, cu puterea lui Dumnezeu îndată a gonit dintr-însa diavolul şi s-a făcut sănătoasă fecioară. Aceasta văzând-o părinţii ei, mulţumind lui Dumnezeu şi vrând să mulţumească şi omului lui Dumnezeu, i-au trimis lui trei sute de galbeni. Iar dreptul bărbat, nu numai că n-a voit a-i lua, ci nici n-a privit la aur, zicând:

“Nu se cuvine a cumpăra dumnezeieştile daruri, nici a le vinde, căci zice Scriptura: În dar aţi luat, în dar să daţi. Iar aurul acela se cade să-l daţi la săraci, căci eu, vieţuind în pustie, nu am trebuinţă de el”. Şi aşa a trimis înapoi pe oamenii cei trimişi, împreună cu aurul.

După aceea, prin lucrarea diavolească, un tânăr oarecare fiind slăbănogit de amândouă picioarele, a fost adus de rudenii la Sfântul Iacob, pe care îl pofteau să se roage lui Dumnezeu pentru bolnav. Iar cuviosul, postind şi rugându-se trei zile, a vindecat pe slăbănog şi, binecuvântându-l, i-a poruncit să se întoarcă cu picioarele lui la casa sa. Mulţi din cei cuprinşi de felurite neputinţe veneau la acest făcător de minuni şi toţi cu rugăciunile lui se tămăduiau şi se întorceau de la dânsul sănătoşi. Deci, văzându-se omul lui Dumnezeu foarte mult cinstit de toţi şi temându-se că nu cumva să se vatăme cu deşarta slavă, a lăsat acel loc şi a fugit, depărtându-se de slava omenească.

A iesit din cetate ca la patruzeci de stadii si a găsit lângă un pârâu o crăpătură mare în piatră

El, sălăşluindu-se într-însa, a vieţuit treizeci de ani în rugăciuni şi lacrimi, iar ca hrană a avut multă vreme verdeţurile ce creşteau pe lângă pârâu. După aceea, făcându-şi o mică grădină şi lucrând într-însa o parte din zi, se hrănea din rodurile ei. O viaţă ca aceea a lui, până într-atâta se preamărise, încât monahii şi clericii de la douăzeci de mănăstiri veneau la dânsul pentru folos. Şi nu numai cei duhovniceşti, ci şi oamenii mireni, fără de număr alergau la el şi se povăţuiau de dânsul spre fapta bună, învrednicindu-se binecuvântării şi rugăciunii lui, şi cu mult folos se întorceau de la dânsul.

Unui bărbat ca acesta, care se învrednicise de atâta dar dumnezeiesc, i s-a întâmplat o cădere preacumplită. Şi această ispită grea i-a fost fiindcă se înălţa cu gândul, socotind a sa sfinţenie şi viaţă plăcută lui Dumnezeu, biruindu-se de duhul mândriei. Iar începutul căderii lui a fost într-acest fel:

Diavolul, vrăjmaşul cel din început al oamenilor, care urăşte pe cei ce au viaţă plăcută lui Dumnezeu şi neîncetat le sapă groapă, a intrat într-o fecioară, care era fiica unui om bogat; şi, muncind-o pe ea, chema cu gura ei numele lui Iacob şi zicea: “Nu voi ieşi, dacă nu mă veţi duce la Iacob, pustnicul”.

“Miluieşte pe fiica noastră, că rău pătimeşte de duhul cel necurat!”

Iar părinţii luând-o pe ea, înconjurară mănăstirile şi pustiile, căutând mult pe acel sfânt părinte Iacob. Abia putând a-l afla, au căzut la picioarele lui, strigând: “Miluieşte pe fiica noastră, că rău pătimeşte de duhul cel necurat! Şi iată sunt acum douăzeci de zile, de când nici hrană, nici băutură n-a luat ci, strigând, singură pe dânsa se sfâşie şi cheamă numele tău”.

Iar el, stând la rugăciune, atât de mult se rugă pentru dânsa lui Dumnezeu, încât şi locul acela pe care stătea s-a cutremurat. Iar după sfârşitul rugăciunii, a suflat spre ea, zicând necuratului duh: “În numele Domnului nostru Iisus Hristos, ieşi din fecioara aceasta!” Şi îndată diavolul, fiind ars ca de un foc, a fugit dintr-însa, iar fecioară, căzând la pământ, a rămas mult timp fără glas.

Sfântul Iacob, rugându-se lui Dumnezeu, a luat-o de mină şi, ridicând-o de la pământ, a dat-o părinţilor ei; iar ei, văzând o astfel de minune, au preamărit pe Dumnezeu. Şi, temându-se să nu se întoarcă iarăşi într-însa duhul necurat, l-au rugat pe sfântul ca să mai şadă la dânsul fiica lor până a treia zi, până ce desăvârşit se va însănătoşi. Şi a rămas fecioară la bătrân, iar părinţii ei s-au dus.

Si-a ars mina în foc, ca întreaga înţelepciune şi curăţenie să-şi păzească.

Însă se cuvine – precum şi la început am zis, spre folosul multora şi spre paza cu dinadinsul a celor ce călătoresc spre cereasca viaţă -, ca, povestind viaţa oamenilor celor desăvârşiţi, să spunem nu numai faptele cele bune ale lor, ci şi ispitele ce li s-au făcut de la vrăjmaşul cel întru tot rău, prin care, oarecând împiedicându-se, au căzut un timp şi iarăşi s-au sculat.

Deci, precum faptele bune cele mari şi adevărate ale acestui minunat bătrân le-am spus, aşa şi furtuna ce se sculase asupra lui şi acea cumplită cădere o vom mărturisi. Apoi vom spune şi minunile cele mari ale cuviosului. Dar pe cât de frumoasă viaţă avea înainte fericitul Iacob, pe atât de mare a fost căderea lui; şi pe cât de greu a căzut, cu atât mai bine, sculându-se după cădere, s-a îndreptat. Deci să auzim ce i s-a întâmplat.

Rămânând la dânsul acea fecioară, diavolul, văzându-l singur într-un loc ca acela pustiu şi găsind timp bun pentru meşteşugul său, a ridicat asupra lui război de necurate gânduri şi poftă trupească. Şi atât de mult s-a aprins cu pofta, el, care mai înainte nu s-a biruit prin înşelarea desfrânatei ce era îndemnată de samarineni asupra lui, precum mai înainte am zis, încât şi-a ars mina în foc, ca întreaga înţelepciune şi curăţenie să-şi păzească. Deci, el care a făcut minuni şi a izgonit diavolii, acela, aprinzându-se cumplit de poftă desfrânată, a uitat frica lui Dumnezeu şi pustniceştile sale osteneli de mulţi ani, cum şi darul vindecării ce primise de la Dumnezeu. Şi, cu toate că era la adânci bătrâneţi, însă, biruindu-se de diavol, a căzut şi a siluit-o pe fecioară, răpindu-i fecioria ei, cum şi pe a sa, şi astfel şi-a prihănit şi trupul şi sufletul.

Rodul mandriei

Apoi şi-a pierdut toate cele mai dinainte ale sale osteneli pustniceşti. Şi nu i-a fost de ajuns a face acel păcat, ci încă a făcut şi mai rău. Că precum cineva, alunecând din deal, se prăvăleşte la vale şi, din piatră în piatră alunecând, se sfărâma, astfel i s-a întâmplat şi lui. Într-un păcat mare alunecând, a căzut şi într-altul mai mare şi mai cumplit, adăugind fărădelege peste fărădelege. Pentru că punându-i vrăjmaşul un gând fricos, cugeta în sine, zicând: “Poate fata va spune părinţilor săi că am siluit-o, şi-mi va fi ruşine şi ocară, apoi voi fi pentru ea în primejdie mare”.

Deci sculându-se – fiind îndemnat de diavol -, a omorât pe acea fată nevinovată, socotind că astfel îşi va ascunde de oameni întâiul său păcat şi va scăpa de ruşine. Dar n-a rămas numai până aici, ci şi mai mult s-a întins spre păcat; căci trupul fetei, pe care l-a întinat cu a sa necurăţie şi cu mâna sa fără milostivire l-a ucis, nu l-a dat obişnuitei îngropări în pământ, ci, luându-l, l-a aruncat în răpejunea pârâului, fără de nici o milă. Un astfel de rod are mândria; căci dacă monahul acela nu s-ar fi socotit a fi sfânt şi mare, n-ar fi căzut aşa de cumplit şi nici nu i-ar fi batjocorit bătrâneţile lui vrăjmaşul, care era batjocorit şi călcat de el, altă dată, pe când era tânăr.

Iacob a spus: “Amar mie ticălosul, cum voi putea să-mi ridic ochii la cer, cum voi mai îndrăzni să chem numele lui Hristos (…)?

După astfel de grele păcate ce făcuse, a început a-l supăra diavolul, ca pe un rob al său, legat în cea mai de pe urmă groapă a pierzării, şi l-a aruncat în prea greul păcat, mai mult decât toate păcatele, adică în deznădejdea lui Cain şi a lui Iuda. Şi, şezând el în chilie, nu ştia ce vă mai face, decât numai se mustră de conştiinţă, suspinând şi deznădăjduindu-se, neîndrăznind a-şi deschide nici gura la rugăciune, nici a-şi întoarce mintea spre Dumnezeu. După aceea, s-a gândit să fugă de acolo, într-o altă ţară mai depărtată, să se ducă în lume, lepădându-şi călugăria, ca să slujească la bătrâneţe lumii şi diavolului. Deci, a ieşit din peşteră şi s-a apucat de calea cea gândită şi alerga repede, fiind alungat de deznădejde, ca de o furtună mare.

Cu negrăitele Sale judecăţi, i-a pregătit ridicarea şi îndreptarea.

Însă darul cel mare şi fără măsură al iubirii de oameni a lui Hristos, Cel nebiruit de păcatele a toată lumea, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să nu piară nici unul, nu l-a trecut cu vederea nici pe acest bătrân căzut, nici nu l-a lăsat până la sfârşit să fie de batjocură diavolilor. Ci, cu negrăitele Sale judecăţi, i-a pregătit ridicarea şi îndreptarea.

Căci, ducându-se pe calea pe care o apucase, i s-a întâmplat în cale o mănăstire şi, intrând într-însa, s-a închinat egumenului şi fraţilor. Iar ei, spălându-i picioarele, i-au pus înainte pâine, ca să mănânce. Dar Iacob nici nu voia să audă de aceea, decât numai suspina cu greu adeseori şi rugându-l fraţii să primească hrană, le-a zis: “Amar mie ticălosul, cum voi putea să-mi ridic ochii la cer, cum voi mai îndrăzni să chem numele lui Hristos, pe Care L-am supărat şi cum voi îndrăzni a mă atinge de bunătăţile Lui, fiind desfrânat şi ucigaş!” Şi a mărturisit tuturor pe rând, toate cele ce făcuse.

Iacob era  mustrat de vinovăţia sa

Auzind toate acelea, egumenul şi fraţii s-au tulburat şi, fiindu-le milă de dânsul, îl mângâiau să nu se deznădăjduiască, ci să facă canon de pocăinţă pentru păcatele sale cele făcute. Şi l-au rugat mult să rămână la dânşii, dar n-a voit să-i asculte nicidecum, ci s-a dus în lume.

Mergând el nu puţină depărtare de cale prin pustie, l-a întâmpinat un frate oarecare insuflat de Dumnezeu – după purtarea Lui de grijă -, şi, închinându-se bătrânului Iacob, l-a rugat să se abată din cale şi să meargă la dânsul în pustniceasca sa chilie, care era acolo aproape. Deci, silindu-l prin rugăminte, l-a dus la el şi, spălându-i picioarele, îi arăta toate cele ce se cădeau iubirii de străini, punându-i înainte hrana ce-o avea şi-l rugă să guste. Dar Iacob, fiind mustrat de vinovăţia sa, suspina adeseori din adâncul inimii şi se bătea în piept, iar de hrană nici nu voia a se atinge.

Atunci, fratele acela a căzut la picioarele bătrânului, mângâindu-l şi cu jurământ adeverindu-l că nu se va scula de la pământ, până ce nu-i va făgădui că va gusta din cele puse înainte. Deci făgăduindu-i, fratele s-a sculat de la pământ şi a gustat din hrană, aşa cum putea să fie, ca în pustie. Apoi, după gustarea hranei, sculându-se amândoi, au mulţumit lui Dumnezeu şi iarăşi au stat. Atunci fratele vieţuitor în pustie a zis către bătrânul Iacob: “Părinte, spune-mi ceva de folos, învaţă-mă pe mine fiul tău în Hristos şi-mi întăreşte inima, căci sunt foarte tulburat de multe şi felurite gânduri”.

Mina mea am ars-o în foc pentru curăţie

Iacob, tânguindu-se foarte, plângea nemângâiat şi, bătându-şi pieptul, grăia: “Lasă-mă, frate, să plâng pentru grelele mele păcate, cu care am mâniat pe Dumnezeu. Căci în aceste deşarte şi necinstite bătrâneţi ale mele, ca un oarecare copil, fiind împins de diavol, am căzut în pierzare şi am pierit. Pentru că patimile pe care le-am biruit în tinereţile mele, de acelea am fost biruit la bătrâneţe; căci m-am aruncat în necuratul noroi al desfrânării şi am îndrăznit a face fapte cu mult mai rele decât aceea”.

Auzind acestea fratele acela, s-a umplut de mare mâhnire şi întristare şi rugă pe bătrân să-i spună de-amănuntul toată acea ispitire diavolească. Îl ruga pentru două pricini: întâi, ca mărturisindu-şi păcatele, să se deştepte spre pocăinţă, iar al doilea, ca şi el auzind de căderea bătrânului să-şi fie păzitor, ferindu-se de asemenea căderi.

Deci, Iacob a început a povesti astfel: “Eu am slujit Domnului cincizeci de ani şi mai bine în post şi în viaţa pustnicească, împotrivindu-mă tare patimilor, de care lucru sunt şi semne pe trupul meu; căci mina mea am ars-o în foc pentru curăţie, şi mare dar mă învrednicisem a avea eu nevrednicul, de la Preabunul Dumnezeu şi multe minuni a făcut Dumnezeu prin mine, omul cel fărădelege.

“Rogu-mă ţie, părinte, nu slăbi cu sufletul”

Dar pe urmă satana a intrat în oarecare fată, ai cărei părinţi auzind de darul lui Hristos care era în mine, au adus-o, ca să mă rog pentru dânsa şi cu ajutorul lui Dumnezeu, am izgonit pe diavol dintr-însa. Atunci, părinţii ei m-au rugat să stea faţa lor la mine încă trei zile, până ce se va însănătoşi desăvârşit; şi lăsând-o la mine, s-au dus. Iar eu, aprinzându-mă de poftă trupească şi orbindu-mă cu mintea, nepomenind nici pe Dumnezeu în ceasul acela, nici de gheenă temându-mă, nici gândind că-mi pierd ostenelile cele de mulţi ani, am siluit-o pe fată şi am prihănit-o cu desfrânarea.

Dar nu mi-a fost destul acel păcat. Ci, îndemnându-mă diavolul, am îndrăznit a face şi altul mai grozav decât cel dintâi. Căci am omorât pe fata aceea şi i-am aruncat trupul în pârâu. Deci, deznădăjduindu-mă de mântuire, am ieşit din locul meu şi mă duc în lume; căci, cum voi putea să ridic ochii spre înălţimea cerului? Şi de voi îndrăzni a chema numele lui Hristos, El, pogorându-se din cer, mă va arde”.

Mărturisind el acestea cu multe lacrimi şi cu amară tânguire, fratele acela s-a umilit cu inima, şi, căzând pe grumajii bătrânului, îl săruta, grăind: “Rogu-mă ţie, părinte, nu slăbi cu sufletul, nici te deznădăjdui de mântuirea ta, ci crede că este loc de pocăinţă la Dumnezeu. Mărturiseşte Lui păcatele tale, pentru că Domnul este multmilostiv şi milostivirea Lui asupra noastră este negrăită. Căci, dacă n-ar fi fost chip de pocăinţă la Dumnezeu, apoi cum David, după primirea proorocescului dar, căzând în groapa desfrânării şi a uciderii, ar fi putut câştiga iertarea păcatelor sale celor mari?

Deci, să ne pocăim până ce avem vreme

Dacă n-ar fi fost loc de pocăinţă, apoi nici Sfântul Petru, bătrânul între apostoli – căruia i-a încredinţat Domnul cheile Împărăţiei cerului, după lepădarea de trei ori de Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea patimii celei de voie şi după plângerea cu amar -, n-ar fi luat iertare de greşelile sale şi mai mare cinste; căci a fost pus păstor oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos. Deci, să ne pocăim până ce avem vreme”.

Cu nişte cuvinte ca acestea, fratele acela, întărind sufletul lui Iacob, îl rugă ca să rămână împreună cu dânsul, dar acela nu voia. Atunci a căzut fratele la picioarele bătrânului, şi, sărutându-le, îl ruga să nu se despartă de dânsul; căci se temea ca bătrânul să nu-şi piardă sufletul, căzând în deznădejde. Neputând a-l îndupleca, s-a întristat foarte şi plângea. Şi, rugându-se lui Dumnezeu pentru el, cu osârdie, l-a slobozit, dându-i hrană trebuincioasă pentru cale şi l-a petrecut până la cincisprezece stadii, îndemnându-l spre pocăinţă. După aceea, cuprinzându-l şi sărutându-l cu lacrimi, s-a întors la chilia sa.

Cum voi privi la Tine, Dumnezeul meu?

Mergând Iacob multă cale spre a se duce în lume, s-a abătut puţin şi a aflat un mormânt vechi, făcut în chip de peşteră, în care erau o mulţime de oase, care se prefăcuseră în praf, de vechimea vremii. Deci, intrând în mormântul acela şi toate oasele adunându-le într-un colţ, s-a închis acolo. Apoi, plecându-şi genunchii la pământ, cu strigare şi cu mare tânguire, bătându-se în piept, se mărturisea lui Dumnezeu.

“Cum voi privi la Tine, Dumnezeul meu? Ce începătură voi pune mărturisirii mele? Cu ce îndrăzneală voi mişca spre rugăciune necurată mea limbă şi gură şi de care păcat mai întâi voi începe a cere iertare? Pentru desfrânare sau pentru ucidere? Dă-mi iertare greşelilor mele cumplite, Preabunule Stăpân! Fii milostiv mie, nevrednicul, Preamilostive Dumnezeule şi nu mă pierde pentru lucrurile mele cele urâte, căci nu sunt mici fărădelegile mele. Am făcut desfrânare şi ucidere, am vărsat sânge nevinovat, încă şi trupul l-am dat apelor, fiarelor şi păsărilor spre mâncare. Şi acum, Doamne, Ţie, Atotştiutorule, pe acestea le mărturisesc, cerând iertare. Nu mă trece cu vederea, Stăpâne, ci, după negrăita Ta iubire de oameni, miluieşte-mă pe mine necuratul, arată-mi bunătatea Ta cea preamare şi curăţeşte toate fărădelegile mele, ca să nu mă înece vrăjmaşul, pe mine cel afundat în adâncul păcatului şi balaurul cel mai de jos să nu mă înghită”.

Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului

Într-o mărturisire ca aceasta a greşelilor sale şi într-o pocăinţă ca aceasta fericitul Iacob a petrecut zece ani, îngropând în mormânt viaţa sa; şi s-a făcut el ca un mort, sălăşluindu-se cu oasele morţilor, iar spre cei vii neîntorcându-se deloc. Căci, deşi se întâmpla cândva a veni cineva acolo, el către nimeni nu vorbea şi celor ce-l întrebau nu le răspundea, şi nici nu vorbea nimic. Numai spre Dumnezeu îşi deschidea gura la rugăciune şi spre mărturisirea greşelilor sale, în mormântul cel închis.

Iar hrana lui erau nişte verdeţuri de mâncare ce creşteau pe acolo, în locurile cele pustii; şi din acelea numai atât gustă, cât să nu moară de foame. Toată acea vreme, de zece ani, a petrecut-o în neîncetate lacrimi, în suspinuri şi în rugăciuni. Ziua şi noaptea striga cu tânguire către Dumnezeu, mărturisind şi bătându-şi pieptul fără cruţare. Iar întru tot Înduratul şi Multmilostivul Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului. El doreste intoarcerea spre viaţă, n-a trecut cu vederea o pocăinţă ca aceea a lui atât de lungă. Ci, auzind suspinul şi mărturisirea lui, i-a iertat greşelile şi i-a dăruit iarăşi darul facerii de minuni. Şi după pocăinţă, minunea lui cea dintâi a fost aceasta ce urmează.

Secetă şi arşiţă cumplită cuprinzând toată latura aceea şi tot poporul rugându-se lui Dumnezeu cu post şi cerând ploaie, s-a făcut descoperire episcopului acelei cetăţi, ca unui bărbat îmbunătăţit şi sfânt. El a zis: “Este un sfânt părinte care locuieşte într-un mormânt în latura voastră. Acela dacă se va ruga lui Dumnezeu pentru voi, toate răutăţile vor înceta şi ploaie aducătoare de roade se va pogorî”.

“Milostiv fii, Hristoase, pentru multele şi cumplitele mele fărădelegi”.

Episcopul, adunând dimineaţa clerul său şi tot poporul, le-a spus descoperirea ce i se făcuse de la Dumnezeu. Şi au mers cu cruci şi cu cântări de rugăciuni la mormântul Cuviosului Iacob. Bătând în uşa cea închisă, episcopul rugă, împreună cu tot poporul, pe plăcutul lui Dumnezeu, ca să aibă milă  şi să se roage lui Dumnezeu, ca să întoarcă de la ei dreaptă mânie şi certare; să înceteze secetă şi să trimită ploaie pe pământ. Dar el nimic nu le răspundea din mormântul acela, căci nici ochii nu îndrăznea a-i ridica în sus. Ci, numai îşi bătea pieptul, grăind în sine: “Milostiv fii, Hristoase, pentru multele şi cumplitele mele fărădelegi”.

Iar episcopul multă vreme a stat bătând şi rugându-se cu dinadinsul. Şi, neputând nici măcar să audă un răspuns de la dânsul, s-a întors împreună cu toţi cei ce veniseră, tânguindu-se şi plângând; şi intrând în biserică, iarăşi săvârşeau cântări şi rugăciune cu lacrimi. Apoi, mărindu-se arşiţa şi mai mult şi supărându-i secetă mare şi foamete, striga tot poporul, mai cu osârdie, către Dumnezeu, îndoind postul şi rugăciunea.

Apoi iarăşi s-a făcut episcopului descoperire, şi glas se auzea, grăindu-i astfel: “Mergi la robul Meu Iacob, despre care ţi-am descoperit. Acela de se va ruga către Mine pentru voi, îndată vă veţi izbăvi de răutăţile ce a cuprins latura voastră!” Deci, episcopul a mers iarăşi cu tot clerul şi cu poporul la mormântul acela şi năvăleau cu osârdnice rugăciuni, supărând pe robul lui Dumnezeu ca să facă pentru ei rugăciune.

“…şi, în puţină vreme, a făcut mai mari minuni, după a sa pocăinţă, decât mai înainte.”

Deschizând uşcioara, l-au scos pe Sfântul Iacob de acolo cu sila. Iar fericitul, chiar nevrând, ridicându-şi ochii la cer şi înălţând mâinile în sus, s-a rugat pentru poporul acela multă vreme. Şi încă rugăciunea fiindu-i în gură, îndată s-a vărsat ploaie mare pe pământ şi arşiţa a încetat; pentru că Domnul a făcut voia celui ce se temea de El şi rugăciunea aceluia a auzit-o, cu însuşi lucrul împlinind aceasta, şi s-a împlinit ceea ce zice proorocul: Atunci vei striga şi Dumnezeu te va auzi. Şi încă tu grăind, îţi va zice: Iată am venit.

Episcopul şi tot poporul înspăimântându-se de acea slăvită minune şi totodată bucurându-se, înălţa lui Dumnezeu cântări de mulţumită, cu veselie şi cu prăznuire şi pe plăcutul Lui, pe Sfântul Iacob, preamult îl cinsteau. Iar ziua aceea, în care s-au izbăvit de nişte răutăţi ca acelea, cu rugăciunile Sfântului Iacob, şi au câştigat mila lui Dumnezeu, au hotărât ca s-o prăznuiască în toţi anii.

Cuviosul Iacob, de atunci luând încredinţare că Dumnezeu i-a primit pocăinţa şi i-a iertat greşelile, a început a face multe minuni cu darul lui Hristos; bolnavi erau aduşi la el, din toată latura aceea, cuprinşi de orice fel de boală, toţi dobândeau îndată vindecare; iar diavolii, cu cuvântul sfântului, erau izgoniţi; şi, în puţină vreme, a făcut mai mari minuni, după a sa pocăinţă, decât mai înainte.

Moartea Sfântului Iacob

Într-acelaşi an în care a cerut de la Dumnezeu ploaie, s-a apropiat de sfârşitul său. Deci, chemându-l pe episcop, a făcut învoială cu el că, după moartea lui, să-i îngroape trupul într-acelaş mormânt. Şi, după câteva zile, s-a odihnit întru Domnul. Si s-a sălăşluit sfântul lui suflet întru bunătăţile Domnului său, împreună cu sfinţii cei ce, prin pocăinţă, au bineplăcut lui Dumnezeu. El a trăit, de la naşterea sa, şaptezeci şi cinci de ani.

Îndată ce s-a vestit despre mutarea Sfântului Iacob în toată latura aceea. S-a adunat de pretutindeni mulţime de popor la îngroparea lui, cu lumânări, tămâie şi aromate. Episcopul a venit cu tot clerul, cântând cele cuviincioase şi, cu aromate de mult preţ ungând sfântul lui trup, l-au îngropat cu cinste într-acelaşi mormânt, precum vorbiseră mai înainte de sfârşitul său. Iar după puţină vreme, episcopul a zidit o biserică în numele acestui sfânt Iacob, aproape de mormântul lui.

Apoi luând de acolo cinstitele lui moaşte, le-a adus în biserică şi a aşezat a se prăznui sfânta lui pomenire în toţi anii, întru cinstea plăcutului lui Dumnezeu, Preacuviosului Părintele nostru Iacob şi întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşului

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here