”Ia aminte la tine însuți”

Omul se ghidează după ce i se cuvine

0
227
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Omul se ghidează după ce i se cuvine

”Omul cu judecată, luând aminte la sine, cumpănește cele ce i se cuvin și-i sunt spre folos. Acela cugetă care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului său și care nu. Așa se ferește el de cele nepotrivite, care i-ar vătăma sufletul și l-ar despărți de nemurire.” (Sf. Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, în 170 de capete, 5.)

Omul
Omul

Judecata se referă în limbajul sfinților

La capacitatea persoanei umane de a deosebi, discrimina, distinge, separa, grupa, face corelații. Ori acestea nu se folosesc în duhul ”grijii de multe”, iubirii de stăpânire sau plăceri, ci luând aminte, îndreptând atenția spre propria persoană. Nu se risipește în afară, nu devine pătimașă în cele dinăuntru, ci se ghidează după ce i se cuvine. I se potrivește și îi este de folos, potrivit pentru menținerea integrității și sănătății sufletești și pentru scopul major și integrator. O viață deschisă și pregătită pentru nemurire, viața cea veșnică și fericită întru slava lui Dumnezeu (I Timotei 1: 11).

Omul contemporan consideră că totul i se cuvine

Poate avea așteptări nemărginite, neîngrădite și nu are nimeni dreptul să-i afecteze stima de sine cu vreun șablon prestabilit. Creștinismul pornește de la premisa că Dumnezeu a creat totul după rațiunile Sale. Iar pe om după chipul Lui, oferindu-i și posibilitatea de a progresa până la o asemănare cu El. În aceste condiții, lumea în general și omul în particular va poseda legi și legități. Regularități, pe care omul nu le poate ignora fără consecințe vătămătoare, pentru el și cei din jur.

Trebuie să respectăm legile naturii

Dacă prima ispită este aceea de a forța legile naturale pentru a se conforma unor idei ale noastre, a doua este de a le respecta, dar a folosi prea puține sau prea multe față de cât a primit fiecare om la zămislire, concepție, precum și față de darul Duhului primit de creștin la unirea cu Hristos, în Biserică (Efeseni 4: 7). Nu se pune problema unor limitări care să afecteze aspirațiile omului, este vorba de măsura bună și generoasă. În care s-a pus și tot harul pe care cineva l-ar primi de-a lungul vieții, și pe care nimeni dintre sfinți nu a contestat-o.

Sau denunțato ca opresivă și opritoare, nici măcar neobosiți nevoitori ca Sf. Ioan Botezătorul sau Sf. Simeon din Muntele Minunat. Adică sfinți care nu au avut căderi și ridicări în viață, ci urcuș neîntrerupt, din copilărie. Anumite limitări ne producem singuri prin păcatele noastre, ca și urmașilor noștri, prin fondul genetic pe care îl transmitem și prin abilitățile modeste de a crește și educa sfinți.

Pe măsură ce creștinul se despătimește, se curățește și se vindecă

Dumnezeu îi poate împărtăși mai mult har, și simțurile duhovnicești ale credinciosului devin și ele mai exacte și acute. Pe această primă treaptă, el se obișnuiește să judece drept, nepătimaș, subiectiv în sensul originar al cuvântului. Nu cel actual, negativ în conotații. Așteptările sale încep să se suprapună cu cele ale Părintelui ceresc, Căruia Îi lasă inițiativa conținutului și ritmului creșterii duhovnicești (Coloseni 1: 29). Trezvia și iubirea nepătimașă de sine îl fac ”bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Timotei 3: 17), demn de a se înfățișa mereu înaintea lui Dumnezeu.

 Lumea este teocentrică și teonomă

La modul ideal pe traseul energiilor Sale lucrătoare în ea, credinciosul nu găsește inițiativă și proiect mai măreț decât cele dumnezeiești. Punându-și doar problema unde se poate integra mai bine. Nu-i este de folos omului să aștepte, să ceară sau să primească mai mult decât ce ie se cuvine. De aceea trebuie să cumpănească, să pună în balanță imperfecțiunile sale, gradul de implicare în lume și în Biserică. Așteptările sale și a celor din jur, ce îl ajută să aibă un ritm mai bun și mai de folos sieși și semenilor. Dacă Dumnezeu vrea ceva, spune un alt părinte filocalic, toată făptura concură să împlinească. De aceea a nimeri sau a lăsa pe Dumnezeu să hotărască măsura noastră echivalează cu accesarea acelei rodiri în progresie geometrică de care vorbește pilda semănătorului (Marcu 4: 20).

Procesul de autocunoaștere se îndreaptă către firea omului

Natura lui, esența sa, așa cum a fost creată și mântuită apoi de bunul Dumnezeu. Joncțiunea cu dumnezeiasca fire (I Corinteni 6: 17; II Petru 1: 4) și împreună-lucrarea cu El (I Corinteni 3: 9; II Corinteni 6: 1) nu este o potriveală. Ci o fericită potrivire, armonizare, unire neîmpărțită și nedespărțită în Duhul Sfânt.

Sensul literal al cuvântului păcat este acela de abatere de la țintă

De aici strădania sfinților spre o potrivire cât mai aproape de perfecțiune cu voia lui Dumnezeu. Omul se înfățișează Domnului ca jertfă vie și bineplăcută dacă nu are prihană sau lipsă. u atât mai mult vătămare, boală, care echivalează cu păcatul, moartea în cele din urmă (Romani 12: 1; 6: 23). Mai mult, întreaga Biserică se înfățișează astfel și se găsește într-un efort solidar și frățesc în acest sens, unită cu capul ei și conlucrând cu Domnul Hristos (Efeseni 4: 13-16; 5: 27). Deci, în calitate de ”mădulare unii altora” (Romani 12: 5), nu putem ignora în strădaniile noastre pe tărâm spiritual pe cel din jur, nici vătămarea, nici slujirea lui (I Corinteni 12: 14-27), ci ne pregătim să ne înfățișăm împreună înaintea Judecătorului, pentru a primi viață veșnică.

Pr. George Chirița

Jurnal Spiritual

Mai multe articole scrise de acest autor puteţi citi aici:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here