Hristos este bucuria, lumina cea adevărată, fericirea. Hristos este totul

0
661

bucurieDe ce oare nu Îl iubim pe Bunul Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată inima noastră, din toată vârtutea, puterea şi cugetul nostru? Oare de ce ce nu vrem să ne unim cu El, oare de ce nu vrem să aflăm taina iubirii dumnezeieşti, oare de ce nu-I dăruim întreaga noastră inimă, ci I-o dăruim fărâmitură cu fărâmitură, sau uneori suntem aşa de zgârciţi şi de împietriţi în suflet, încât nici măcar o fărâmitură din inima noastră nu I-o dăruim? Îl răstignim în fiecare clipă cu păcatele noastre, în fiecare clipă uităm binefacerile Sale, uităm de purtarea Sa de grijă, uităm de milostivirea Sa, uităm de iubirea Sa. Mântuitorul Iisus Hristos, bătând la uşa sufletului nostru, ne cere permisiunea, şi doreşte să intre înlăuntrul inimii noastre, în fiecare clipă, dar nu ne forţează uşa inimii noastre. Avem libertatea, avem liberul arbitru cu care Bunul Dumnezeu ne-a înzestrat cu bunătatea Sa nemărginită, de noi depinde dacă decidem să-I deschidem şi să-L poftim să intre în casa sufletului şi a inimii noastre. Bunul Dumnezeu ne face zilnic această ofertă. „Iată, stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. (Apoc. 3, 20)

Ştim noi oare, de ce ne lipsim, când Îl alungăm pe Hristos din inima noastră, când nu-I deschidem uşa sufletului nostru, când refuzăm să luăm cina cu Bunul Dumnezeu? Ştim oare de ce ne lipsim? Ne lipsim de viaţă, de putere, de sănătatea trupului şi a sufletului nostru, de lumină, de linişte, pace, bucurie, fericire, bunătate, blândeţe, înţelepciune, smerenie, nădejde, credinţă, milă. Ne lipsim de dulceaţa Harului Sfânt, ne lipsim de dragostea nepătimitoare, dar care este cea mai aprinsă, cea mai tare, cea mai adevărată, nepieritoare şi cu neputinţă de a fi stinsă, ne lipsim de plăcerea fără de saţiu, ne lipsim de adevărata bogăţie, ne lipsim de curajul de a lupta cu patimile noastre, fiindcă unde e Hristos, nu mai este ură, nu mai este minciună, nu mai este mândrie, nu mai este lenevire, nu mai este nedreptate, nu mai este invidie, egoism, iubire de argint, nu mai este mânie, nu mai este desfrânare, nu mai este răzbunare, nu mai este împietrirea inimii, nu mai este întristare şi deznădejde, nu mai este îndoială şi necredinţă, toate patimile se mistuie în focul iubirii dumnezeieşti, toţi diavolii cu care ne-am împrietenit se împrăştie alungaţi de lumina cea neînserată, alungaţi de soarele dreptăţii, alungaţi de puterea smereniei şi a iubirii infinite a Celui care a creat întreaga lume, fiindcă aşa cum a spus Sfântul Nectarie: ,,cu adevărat iubirea duhovnicească este o cetate întărită şi apărată, pe care diavolul n-o poate nici birui, nici asedia, nici săpând galerii pe sub ea, nici urcându-se pe zidurile ei, pentru că nu se dă bătută în faţa maşinilor de război ale satanei, păzită fiind de stăpânul ei Hristos.’’

Când inima ţi-e atinsă de iubirea dumnezeiască nu mai tânjeşti după bogăţiile lumii acesteia, nu mai tânjeşti după slava deşartă, după mărire şi stăpânire, nesocoteşti toată cinstirea venită de la oameni, fugi de toate plăcerile lumeşti, nu mai doreşti avuţii pământeşti, nu mai vrei să te îmbraci în aur şi porfiră, nu mai doreşti nimic din cele pământeşti şi stricăcioase, ci, cea mai mare dorinţă pe care o ai,  e să păstrezi Harul Sfânt înlăuntrul tău, să nu îl pierzi şi să te lipseşti de bucuria şi dulceaţa mult dorită, să nu pierzi încredinţarea că Dumnezeu te iubeşte, să nu pierzi acea frumoasă şi minunată relaţie de comuniune cu El, să nu pierzi acea iubire dumnezeiască care ,,învăluie sufletul ca un nour uşor şi-l poartă spre izvorul nesecat al iubirii, spre iubirea cea în veci nepieritoare, umplându-l de lumina cea veşnică. Sufletul rănit de iubirea dumnezeiască pururea se bucură, se veseleşte, tresaltă de bucurie şi joacă, fiindcă şi-a aflat odihna în iubirea Domnului, ce i se pare a fi o odihnă pe ape. Nici unul din lucrurile întristătoare ale lumii nu-i mai poate tulbura liniştea şi pacea şi nici unul din cele pline de durere nu-i poate răpi bucuria şi desfătarea. Iubirea Lui Dumnezeu este înţelepciunea slăvită pe care o dăruieşte tuturor celor ce Îl iubesc. Cel ce Îl iubeşte pe Dumnezeu, cuvântul Lui îl păzeşte, iar Dumnezeu îl iubeşte şi i se înfăţişează…. Toate conlucrează spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu. Dacă cineva Îl iubeşte pe Dumnezeu, acesta va fi cunoscut de El. Dumnezeu îi face părtaşi Sieşi pe cei ce rămân prietenii Săi. Iar comuniunea cu Dumnezeu este viaţa şi lumina şi desfătarea de toate bunătăţile dăruite de El. (Monahul Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Eghina. Făcătorul de minuni, pp. 212-213).

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu se mai teme de boală, nu se mai teme de sărăcie, nu se mai teme de răutatea şi nedreptatea oamenilor, nu se mai teme că are crucea spirituală prea grea, nu mai cârteşte în necazuri şi ispite, nu mai este deznădăjduit oricât de greu i-ar fi în viaţa de zi cu zi. Cine Îl iubeşte pe Bunul Dumnezeu ştie că Acesta îi este alături în orice clipă a vieţii, ştie că nu îl va părăsi la greu, ştie că îl va purta în braţe atunci când va fi căzut şi ingenucheat de probleme, fără puterea de a păşi singur, fără puterea de a se ridica singur şi a înfrunta cu curaj greutăţile vieţii. Avem obiceiul să cârtim în necazuri şi nevoi, spunem că Dumnezeu ne-a uitat şi că nu-I pasă de noi, dar dacă L-am iubi pe Dumnezeu din toată inima şi cu toată fiinţa noastră, ne-am da seama că ne întinde mereu o mână de ajutor, un colac de salvare, ne trimite ,,îngeri pazitori’’ (un prieten, un vecin, un frate, mama, tata, fratele, sora, duhovnicul, un străin cu inima iubiroare şi caldă, ca să ne poarte şi ei în braţe atunci când am obosit de atâta mers pe drumul greu al vieţii) Dumnezeu e peste tot în jurul nostru, dar noi nu conştientizăm acest lucru, aşteptăm semne şi minuni, aşteptăm să ni se înfăţişeze în vise, aşteptăm să visăm îngeri, dar nu pricepem că îngerii Lui Dumnezeu ne apar mereu sub înfăţişarea unui binefăcător, a unui om obişnuit care ne este alături în încercări şi greutăţi.

iubireaFericiţi sunt oamenii care au reuşit să îşi ostoiască dorul de Dumnezeu, fericiţi sunt cei care au conştientizat că acel dor, de acel ceva pe care îl căutau, acel dor nedefinit, era dorul de Dumnezeu, era dorul de a-şi simţi inima invadată de iubirea Sa, De Harul Duhului Sfânt. Un mare isihast athonit, Gheron Iosif a spus, că atunci: „când harul te umbreşte şi suflarea Lui Dumnezeu, care este sufletul nostru, se înalţă aprinsă de dragoste, atunci se realizează unirea dumnezeiească. Şi atât de mult se afundă sufletul în Dumnezeu, încât nu se mai cunoaşte şi nu se mai distinge unul de celălalt, ca soarele şi lumina sau ca focul şi fierul înroşit care se unesc cu adevărat”. Fericiţi sunt oamenii care au înţeles în sfârşit ce înseamnă să îţi alini dorul de Dumnezeu, au simţit fericirea regăsirii cu ,,Persoana” pe care o iubesc cel mai mult pe lume, au înţeles că: ,,Hristos este cel mai înalt lucru care poate fi dorit. Ceva mai înalt nu există. Toate cele simţite duc la o săturare, numai Dumnezeu nu. El este totul. Dumnezeu este cel mai înalt lucru care poate fi dorit. Nici o altă bucurie, nici o altă frumuseţe nu se poate compara cu El. Ce altceva ar putea sta alături de lucrul cel mai înalt? Dragostea pentru Hristos este altceva. Ea nu are sfârşit, este nesăturată. Dă viaţă, dă putere, dă sănătate, dă, dă… Şi cu cât dă, cu atât mai mult omul vrea să se îndrăgostească. În vreme ce dragostea omenească îl poate strica pe om, îl poate înnebuni. Când Îl iubim pe Hristos, toate celelalte iubiri rămân în umbră. Celelalte iubiri au o săturare, numai iubirea lui Hristos nu are..’’ Fericiţi sunt oamenii care au înţeles că: ,,Hristos este bucuria, lumina cea adevărată, fericirea. Hristos este nădejdea noastră. Legătura cu Hristos este iubire, este dragoste, este înflăcărare, este dorinţa arzătoare după cele dumnezeieşti. Hristos este totul. El este iubirea noastră. El este dragostea noastră. Dragoastea Lui Hristos este o dragoste ce nu se poate pierde. De acolo izvorăşte bucuria.  Bucuria este Hristos Însuşi. Este o bucurie ce te face alt om. Este o nebunie duhovnicească, dar în Hristos. Acest vin duhovnicesc te îmbată precum vinul curat…. Această beţie dumnezeiască este darul Lui Dumnezeu ce se dă celor curaţi cu inima’’(Părintele Porfirie, Ne vorbeşte părintele Porfirie).

Iubind pe Dumnezeu şi aproapele tău din toată inima ta, te învredniceşti de toate virtuţile creştine. Devii un om smerit, un om înţelept, un om care are nădejde tare în mila şi purtarea de grijă ale Bunului Dumnezeu, devii un om cu pace şi linişte în suflet, devii un om în care mereu cântă rugăciunea în inima şi pe buzele tale. Devii un om care slujeşte cu dragoste aproapelui şi Lui Dumnezeu, devii un om care nu cunoaşte egoismul, care nu cunoaşte pizma care nu cunoaşte ura.Devii un om cu inima curată şi smerită, devii un om care împlineşte poruncile Lui Dumnezeu, un om care şi-a stabilit drept scop principal al vieţii sale, dobândirea Duhului Sfânt în inima sa. Şi atunci cu siguranţă omul care este capabil de o asemenea iubire, este un om iubit de Dumnezeu, este un om care poate nădăjdui la mântuirea sa, e omul care are cheia care deschide cerul, e un om care deschide poarta Raiului cu această cheie, e omul care se va învrednici de viaţa veşnică în Împărăţia Cerurilor.

,,Vrei să deprinzi iubirea dumnezeiască? Depărtează-te de orice faptă, cuvânt, cuget, simţire oprită de Evanghelie. Prin vrăjmăşia ta faţă de păcat, care e atât de urât Atotsfântului Dumnezeu, arată-ţi şi dovedeşteţi dragostea către El. Vindecă neîntârziat prin pocăinţă păcatele în care ţi s-ar întâmpla să cazi din neputinţă; cel mai bine e însă ca printr-o neslăbită luare-aminte la sine să nu-ţi îngădui nici aceste greşeli. Vrei să deprinzi iubirea dumnezeiască? Cercetează cu osârdie în Evanghelie poruncile Domnului, sileşte-te a le plini cu fapta, sileşte-te să prefaci virtuţile evanghelice în deprinderi, în însuşiri ale tale. Se cuvine celui ce iubeşte să plinească întocmai voia Celui Iubit.’’ (Sfântul Ignatie Briancianinov)

,,Dacă vrei să cunoşti pe Domnul, smereşte-te până la sfârşit, fii ascultător şi înfrânat în toate, iubeşte adevărul şi negreşit Domnul îţi va da să-L cunoşti prin Duhul Sfânt; şi atunci vei şti din experienţă ce este iubirea lui Dumnezeu şi ce este iubirea de oameni. Şi cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai desăvârşită e şi cunoştinţa. Iubirea este mică, este mijlocie şi este şi mare. Cine se teme de păcat acela iubeşte pe Dumnezeu; cine are străpungerea inimii acela iubeşte mai mult; cine are în suflet lumină şi bucurie, acela iubeşte încă şi mai mult; dar cine are harul în suflet şi în trup, acela are iubirea desăvârşită. Un astfel de har a dat Duhul Sfânt mucenicilor, şi el îi ajută să îndure cu bărbăţie toate suferinţele.’’ (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei)

Să ne rugăm aşadar Bunului Dumnezeu, să Îl avem mereu pe Hristos în mintea, în inima, în întreaga noastră fiinţă, să Îl rugăm să ne ajute să ne potolim setea de iubire, de la izvorul bucuriei, de la izvorul luminii celei adevărate, de la izvorul de viaţă dătător, de la izvorul cu apă vie a credinţei, să ne ajute să cunostem Raiul de aici, de pe pământ, fiindcă dacă Îl iubim şi ne unim cu Hristos prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei ne învrednicim de Rai, fiindcă dacă Îl trăim aici pe pământ pe Hristos, trăim Raiul. Să ne rugăm, aşa cum spunea Părintele Porfirie, ca lucrarea noastră să fie strădania de a afla chipul în care să intrăm în lumina Lui Hristos. ,,Să se deştepte sufletul şi să-L iubească pe Hristos, să devină sfânt. Să se predea dragostei dumnezeieşti. Astfel şi El ne va iubi, şi atunci nimeni nu ne va mai putea răpi această bucurie. Aceasta voieşte cel mai mult Hristos, să ne umple de bucurie, fiindcă El este izvorul bucuriei’’.

White Flower near Christian CrossSă ne rugăm ca scopul nostru pe acest pământ, să fie iubirea Lui Hristos, a Bisericii, a aproapelui, fiindcă iubirea, slujirea Lui Dumnezeu, dorul fierbinte, unirea cu Hristos şi cu Biserica este Raiul Pământesc  Să ne rugăm să  avem o inimă curată ca să dobândim Împărăţia Lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, să ne rugăm ca viaţa noastră să devină bucurie deplină, bucurie plină de tot Harul,  linişte fericită, lumină, înălţare.

Să conştientizăm aşa cum spunea părintele Porfirie, pe care îl citez din nou, că: ”Viaţa fără Hristos este moarte, este iad nu este viaţă. Acesta este iadul – neiubirea. Viaţa este Hristos. Iubirea este viaţa Lui Hristos. Fie vei fi în viaţă, fie în moarte. De tine atârnă alegerea.’’

Voi ce alegeţi? Viaţa, sau moartea? Raiul sau iadul? Pe Hristos sau pe cel rău?

Cristina Toma

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here