Hristos Domnul este suprema valoare ca Persoană divino-umană

0
317

OLYMPUS DIGITAL CAMERADeoarece Hristos Domnul este suprema valoare ca Persoană divino-umană, El, fiind o astfel de persoană, este, în acelaşi timp, supremul criteriu al tuturor valorilor adevărate. în această lume nici o fiinţă inferioară Dumnezeului-Om nu poate fi cu adevărat o măsură infailibilă a valorilor, suprema valoare fiind Persoana Dumnezeului-Om. Omul nu poate fi măsura, fiindcă el este de o valoare mult mai mică decât Dumnezeul-Om. Prin faptul că El este valoare supremă, Dumnezeul-Om este cel mai bun criteriu cu putinţă, adică al lui Dumnezeu şi al omului, atât în lumea aceasta, cât şi în cealaltă. Istoria acestei planete nu cunoaşte un om mai bun decât Hristos. Dumnezeul-Om este în acelaşi timp Dumnezeu desăvârşit revelat şi om pe deplin revelat. De aceea nu există nici un Dumnezeu în afara Dumnezeului-Om, nici nu există vreun om în afara Dumnezeului-Om.

„Ce este adevărul?” l-a întrebat Pilat pe Adevărul întrupat, voind să audă cu urechile sale ceea ce ochii n-au putut vedea, de parcă unul şi acelaşi suflet n-ar fi auzit cu urechile sale şi n-ar fi văzut cu ochii săi. De fapt, Dumnezeul-Om Hristos este Adevărul, nu în calitate de cuvânt, nu ca dascăl, ci ca Persoană divino-umană veşnic vie şi atotdesăvârşită. Numai că o astfel de Persoană este, de asemenea, criteriul infailibil al Adevărului. De aceea Dumnezeul-Om spune despre Sine nu numai „Eu sunt Adevărul” (Ioan 14: 6), ci ş1 „Eu sunt Calea” (Ioan 14: 6), calea spre Adevărul însuşi -criteriul Adevărului însuşi, ci esenţa Adevărului însuşi. Criteriul Adevărului este Adevărul însuşi; iar Adevărul este Dumnezeul-Om Hristos. De aceea, tot ceea ce nu este al Lui nu este Adevărul.

În afara Persoanei Sale divino-umane, Adevărul este imposibil din punct de vedere ontologic.

În creştinism Adevărul nu este un concept haotic, sau o teorie, sau o învăţătură, sau o colecţie de învăţături, ci o Persoană divino-umană vie: Iisus Hristos cel istoric (v. Ioan 14: 6). Până la Hristos, oamenii au avut presentimentul Adevărului, dar nu au avut Adevărul însuşi; odată cu Hristos, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, Veşnicul Adevăr dumnezeiesc a intrat în lumea aceasta. Aşadar, se spune în cea mai sfântă Evanghelie „Adevărul a venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1: 17).

Ce este viaţa – viaţa adevărată, reală şi măsura vieţii? Din nou, Persoana Dumnezeului-Om Hristos, şi nu învăţătura Sa, s-au despărţit de Persoana Sa Cea de viaţă dătătoare şi făcătoare de minuni. Nici unul dintre oameni n-a îndrăznit vreodată Să spună: „Eu sunt viaţa” – deoarece orice om este muritor.

Dar Dumnezeul-Om a spus hotărât: „Eu sunt Viaţa” (Ioan 14: 6). Pe drept cuvânt a spus El aceasta, căci El a biruit moartea prin înviere şi S-a arătat pe Sine a fi veşnic viu prin înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui.

De aceea Dumnezeul-Om este Viaţa şi criteriul Vieţii. Tot ceea ce nu este al Lui este muritor. într-însul Viaţa îşi are „Cuvântul” şi logica sa, deoarece ea îşi are propria sa veşnicie divină. în calitate de veşnic Logos Divin, El este viaţa şi lumina oamenilor (v. Ioan 1:4), deoarece viaţa – este viaţă prin El. Acolo unde nu se află El, viaţa se transformă în moarte, căci El este singurul care face ca viaţa să fie viaţă. Căderea de la Cel Ce este viaţa,, sfârşeşte pururea în moarte. Ca atare, întrâ-însul, Logosul şi Logica vieţii îşi află singura justificare logică cu putinţă a vieţii omeneşti în categoria timpului şi a spaţiului.

Viaţă veşnică uneşte şi se întreţine cu binele veşnic, dreptatea, adevărul, înţelepciunea şi lumina veşnică. Atunci când Mântuitorul a declarat: „Eu sunt Viaţa”, El a exprimat şi aceasta despre Sine: Eu sunt Binele, Dreptatea, Adevărul, înţelepciunea şi Lumina. Deoarece El îngemănează într-însul toate acestea. El este, de asemenea, şi criteriul suprem al tuturor acestora. Prin Persoana Sa atotdesăvârşită, Dumnezeul-Om Cel fără de păcat reprezintă în Geamul omenesc unicul criteriu – infailibil al vieţii, binelui, dreptăţii, adevărului, înţelepciunii şi luminii. în ansamblu, Dumnezeul-Om este valoarea supremă cea mai desăvârşită, unica valoare veşnică şi prin urmare – criteriul desăvârşit şi suprem al adevărului, vieţii, dreptăţii, lumii, binelui şi înţelepciunii.

Hristos Domnul cuprinde întreaga Sa învăţătură şi lucrările în Persoana Sa divino-umană şi le explică printr-însa. Ca atare, Biserica Ortodoxă, apostolică a lui Hristos rezumă, de asemenea, tot ceea ce aflăm în creştinism în Persoana de viaţă dătătoare a Dumnezeului-Om: doctrina, adevărul, dreptatea, binele şi viaţa. Persoana Dumnezeului-Om Hristos este valoarea ei supremă şi cea mai mare valoare a sa. Ea îşi obţine toate celelalte valori din El, aşa precum razele vin de la soare.

Să nu faceţi vreo greşeală: creştinismul este creştinism datorită Dumnezeului-Om; întru aceasta se află excepţionala sa semnificaţie, valoare şi putere. Hristos Domnul S-a întemeiat singur pe Sine, Persoana Sa divino-umană ca Biserică; deci, Biserica este Biserică datorită Dumnezeului-Om şi în Dumnezeul-Om. Tot ceea ce se află în Noul Testament se uneşte într-un singur adevăr imens şi atotcuprinzător. Dumnezeul-Om este esenţa, scopul, sensul şi valoarea cea mai de preţ a Bisericii; El este sufletul ei, inima ei şi viaţa ei. El este – Biserica însăşi „pleroma” (plinătatea) ei divino-umană, căci Biserica nu este nimic altceva decât Dumnezeul-Om Hristos extins în toate veacurile: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28: 20).

Dumnezeul-Om este Capul trupului Bisericii (Colos. 1: 18; Efes. 1: 22), singurul Cap.

Ca atare El este Mântuitorul trupului Bisericii (Efes. 5: 23), unicul Mântuitor.

Datorită Lui – Dumnezeului-Om Cel de nedespărţit, unit şi unic -Biserica este pururea una, unită şi de nedespărţit. Căci El, în calitate de Dumnezeu-Om, deţine întregul trup al Bisericii în unitatea de nedespărţit a harului, adevărului şi vieţii.

Datorită Lui, trupul Bisericii creşte în toate nemărginirile vieţii dumnezeieşti, ea creşte cu ajutorul lui Dumnezeu la măsura creşterii plinătăţii divino-umane, căci totul este creat prin El (Efes. 4: 15-16, 4: 13; Col. 1: 10, 1: 16).

Prin puterea Sa plină de har, El îi conduce în chip tainic pe toţi membrii Bisericii către o plinătate divino-umană, căci totul este creat prin El (Efes. 4: 15-16, 4: 13, Col. 1: 19, 1: 16). Prin puterea Sa plină de har, El îi conduce în chip tainic pe toţi membrii Bisericii către o transfigurare divino-umană, căci sensul şi scopul existenţei Bisericii este de a aduce totul cu ajutorul credinţei divino-umane la măsura creşterii plinătăţii lui Hristos, spre a-i transfigura pe toţi „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4: 13).

Datorită tuturor acestor lucruri, Biserica – prin Apostolii ei, martirii, mărturisitorii, sfinţii şi credincioşii săi – a mărturisit şi a apărat fără teamă mai mult decât orice şi deasupra oricărui lucru Dumnezeirea-omenitatea a lui Iisus Hristos, minunata şi neînlocuita Sa Persoană. îngăduitoare şi plină de milă faţă de păcăoşi, Biserica a fost pururea necruţătoar şi hotărâtă în condamnarea şi respingerea tuturor celor care au negat în vreun fel, au respins sau au deformat Dumnezeirea şi omenitatea lui Hristos Domnul. Biserica este pururea pregătită să se supună cu bucurie tuturor muceniciilor apocaliptice, tocmai pentru a apăra şi proteja această Dumnezeire-omenitate.

Care este esenţa Ortodoxiei? Dumnezeul-Om Hristos. De aici, tot ceea ce este ortodox îşi are caracterul său divino-uman: cunoaşterea, simţirea, voinţa, gândirea, etica, dogmatica, filosofia şi viaţa. Dumnezeu-omenitatea este singura categorie în care toate manifestările Ortodoxiei se mişcă şi apar. între toate Dumnezeu ocupă locul cel dintâi, omul fiind al doilea. Dumnezeu călăuzeşte, omul este călăuzit; Dumnezeu operează, omul cooperează. Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu transcedental, abstract, deistic, ci Dumnezeul celei mai directe realităţi istorice, Dumnezeul Care S-a făcut Om, Care a vieţuit în realitatea vieţii noastre omeneşti şi Care S-a arătat pe Sine în chip clar şi întru totul a fi cu totul sfânt, bun, înţelept, drept şi adevărat.

Fiind Dumnezeul-Om desăvârşit, nimic omenesc nu I-a rămas necunoscut (Ioan 2: 15, Evrrei 2: 14, 17-18). El S-a făcut om, rămânând Dumnezeu, aşa încât în calitate de Dumnezeu El să-i poată conferi firii omeneşti putere dumnezeiască, care să-i conducă pe oameni la o unire foarte intimă, divino-umană cu Dumnezeu. Această putere divină a lucrărilor Sale neîncetate dinlăuntrul trupului Şău divino-uman, Biserica, este cea care îi uneşte pe oameni cu Dumnezeu Printr-o viaţă sfântă, plină de har.

Căci Biserica nu este altceva decât un minunat organism divino-uman, în care, cu ajutorul conlucrării cu harul lui Dumnezeu şi libera activitate a omului, tot ceea ce este omenesc devine nemuritor şi divino-uman – totul, în afară de păcat.

În organismul divino-uman al Bisericii, orice credincios este ca o celulă vie care devine parte integrantă şi vieţuieşte cu o putere divino-umană, făcătoare de minuni. Căci a fi membru al Bisericii înseamnă: „a fi mădular al aceluiaşi trup şi împreună-părtaş al făgăduinţei în Hristos Iisus” (Efes. 3: 6), a deveni mădular al trupului Său divino-uman (Efes. 5: 30; 1 Cor. 12: 12-13), într-un cuvânt a deveni divino-uman în întreaga realitate a personalităţii tale umane. Dacă ajungi aici, ai ajuns la monismul divino-uman al vieţii, şi ai simţământul viu şi nemuritor că ai trecut de la moarte la viaţă (v. Ioan 5: 24; 3: 36; 11: 25-26). în plus, simţi neîncetat, cu toată fiinţa, că Biserica, în calitate de organism divino-uman, este Dumnezeul-Om extins asupra tuturor veacurilor. Ca Persoană divino-umană – Hristos Domnul nu poate fi repetat, dar cu putere şi viaţă divino-umană, El se repetă neîncetat în fiecare creştin, întrucât acesta este parte organică a trupului Său divino-uman, Biserica.

Numind Biserica trupul lui Hristos (Efes. 1: 23; Col. 1: 24), Sf. Apostol Pavel face o legătură între existenţa ei şi taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul şi arată că temelia vie şi de neclintit a Bisericii se sprijină pe faptul că „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1: 14) .

În plus, el arată faptul că Biserica, deoarece ea este a lui Hristos, neîncetat şi direct, depinde de întruparea lui Dumnezeu Cuvântul în tot ceea ce o face pe ea Biserică.

Ea primeşte plinătatea de nemăsurat a darurilor divino-umane şi a puterilor de la El „Cel ce plineşte toate întru toţi” (v. Efes. 1: 23; Colos. 2: 9).

Deoarece întreaga ei fiinţă şi activitate depind cu totul de întruparea lui Dumnezeu, Biserica este în întregime întemeiată pe realitatea istorică a bunelor vestiri ale Evangheliei: „Cuvântul S-a întrupat”, adică a devenit Dumnezeul-Om.

Acest adevăr este adevărul fundamental al Bisericii, temelia Bisericii. De aici, Biserica este sub toate aspectele un organism divino-uman mai întâi şi, mai apoi, o organizaţie divino-umană.

Întreaga natură a Bisericii, în toate manifestările ei are un caracter divino-uman. Aşadar, urmează în chip logic şi lucrarea ei divino-umană în lume: aceea de a întrupa tot ceea ce este al Dumnezeului-Om în om şi omenire.

Misiunea Bisericii stă în chiar natura Bisericii: aceea de a face reale toate valorile divino-umane în lumea omului. întruparea lui Dumnezeu ca fiinţă precum este omul a fost cea din urmă revelaţie deplină a lui Dumnezeu. Căci, devenind om în loc de orice altă fiinţă Dumnezeu a arătat că El este Dumnezeul-Om; natura firii umane, logica sa, bunătatea bunătăţii lui, adevărul adevărului omului; într-un cuvânt: esenţa, sensul şi scopul sufletului celui asemena lui Dumnezeu al omului. Atunci când Biserica îl mărturiseşte pe Dumnezeul-Om, prin aceasta ea îl mărturiseşte pe omul adevărat, veritabil, deplin, asemena lui Dumnezeu. Deoarece în afara Dumnezeului-Om nu există om adevărat.

Cum îşi pregăteşte Biserica Ortodoxă cea mai de preţ valoare a sa, cea mai sfântă persoană a Dumnezeului-Om Hristos? Ea îl păzeşte cu credinţa ei unică, sfântă, sobornicească şi apostolică. Cu unitatea credinţei Biserica Ortodoxă şi-a păzit de-a lungul veacurilor unitatea şi unicitatea vieţii şi adevărului divino-uman în trupul ei divino-uman; cu apostolicitatea ei, ea păzeşte continuitatea neîntreruptă a realităţii istorice şi a puterii de viaţă dătătoare a trupului divino-uman şi a lucrării lui Hristos; cu sobornicitatea ea apără integritatea vieţii şi adevărului divino-uman. Doar „împreună cu toţi sfinţii* după cuvintele Sf. Apostol Pavel (Efes. 3: 18), se poate recunoaşte minunata taină a Persoanei lui Hristos; cu alte cuvinte, se poate crede cu adevărat şi corect în Dumnezeul-Om Hristos. Doar prin vieţuirea cu toţi sfinţii în unitatea sobornicească a credinţei poţi fi un adevărat creştin, un adevărat următor al Dumnezeului-Om Hristos. De fapt, viaţa în Biserică este pururea sobornicească, pururea în comuniune cu toţi sfinţii. Prin urmare, un mădular adevărat al Bisericii simte viu că acesta este de o credinţă cu Apostolii, Mucenicii şi cu toţi sfinţii din toate veacurile; că ei sunt pururea vii şi că ei toţi sunt în acelaşi timp plini de una şi

Aceeaşi putere divino-umană, una şi aceeaşi viaţă divino-umană, unul şi acelaşi adevăr divino-uman. Nu există sobornicitate înafara Bisericii, căci doar vieţuind, de fapt, înlăuntrul Bisericii se creează în om simţământul sobornicităţii de credinţă, adevăr şi viaţă cu toţi membrii Bisericii din toate timpurile.

Este cu neputinţă să dobândeşti o educaţie sobornicească a spiritului alta decât aceea dobândită prin intrarea şi vieţuirea în Biserică. întregul sens al suveranităţii (autorităţii) ortodoxe în timp şi al legăturii vii cu epoca patristică constă direct în identitatea numerică a Bisericii, una şi unită în fiinţa ei universală, sobornicească, atemporală, în continuitatea neîntreruptă a succesiunii apostolice, a săvârşirii Tainelor, a comuniunii de credinţă şi a unui Duh şi al unui har lucrător în ei. Aceasta este unitatea Trupului lui Hristos, unitatea casei lui Dumnezeu – în care cei ce au murit în cucernicie şi credinţă – sfinţii asceţi şi Părinţi ai Bisericii -nu numai că au trăit odată, ci trăiesc chiar şi acum şi rămân pururea vii. Şi astăzi, fiecare preot care săvârşeşte Sf. Liturghie nu numai că repetă chiar acele cuvinte pe care Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ioan Hrisostom le-au hotărât mai înainte în faţa altarului, dar şi slujesc lui Dumnezeu împreună cu ei într-o comuniune reală (deşi neatinsă în sens literal). La fiecare dumnezeiască slujbă întreaga Biserică este de faţă în chip nevăzut, ca adevărata „unica turmă”, aducând rugăciuni şi mulţumiri într-un singur suflet Domnului Iisus Hristos şi Părintelui Său. Aceasta nu este o legătură subiectivă, psihologică cu trecutul, ci o unitate ontologică de viaţă. în Biserică timpul se opreşte, fiindcă aici nu există moarte, iar încetarea existenţei pământeşti nu întrerupe legătura vie dintre generaţii .

În Biserică trecutul este pururea prezent, prezentul în Biserică este pururea prezentul cu ajutorul trecutului viu, căci Dumnezeul-Om Hristos, Care este acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13: 8), vieţuieşte neîncetat în trupul Său divino-uman cu ajutorul aceluiaşi adevăr, aceluiaşi bine şi aceleiaşi vieţi, pururea făcând tot trecutul să fie prezent. Drept urmare, prin simţământul şi cunoaşterea ortodoxă vie, toate mădularele Bisericii, începând cu Sf. Apostoli şi continuând cu cei ce s-au mutat la cele veşnice ieri, sunt pururea contemporane, căci ele sunt pururea vii în Hristos. Chiar şi astăzi toţi Sf. Apostoli Mucenici şi Sfinţi Părinţi sunt contemporani cu fiecare om care este cu adevărat ortodox. în plus, pentru unul ca acesta, ei sunt mult mai reali decât mulţi dintre contemporanii săi în trup.

Acest simţământ al deplinei unităţi de credinţă, viaţă şi cunoaştere face adevărul limpede ca lumina zilei: Dumnezeul-Om este putere neîncetată, făcătoare de minuni, care neîncetat se arată în viaţa divino-umană a Bisericii prin unitate, sfinţenie, sobornicitate şi apostolicitate de credinţă, viaţă şi adevăr. Căci ce anume înseamnă să fii ortodox? Aceasta înseamnă să lupţi mereu pentru a te apropia de Dumnezeul-Om, pentru a te face pururea divino-uman prin nevoinţe. Intru aceasta omul nu este niciodată singur: fiecare simţământ al său, fiecare faptă şi cuget este personal-universală: niciodată doar personală, niciodată doar universală.

Atunci când un creştin ortodox cugetă un gând, el îl gândeşte cu teamă şi rugăciune, că el ştie că participând la acesta, în chip tainic el se află în comuniune cu întregul ansamblu al sfinţilor, cu întreaga adunare a tuturor membrilor Bisericii.

El nu este niciodată numai al său, el nu-şi aparţine, ci aparţine mai degrabă tuturor sfinţilor, şi prin ei – Prea Sfântului Domn Iisus. Atunci când îşi cercetează duhul, creştinul ortodox îşi spune sieşi: duhul meu este nimic dacă nu îl umplu şi nu-l desăvârşesc cu Sf. Duh. în creştinul ortodox nimic nu se întâmplă prin om, ci totul prin Dumnezeul-Om; prin permanente lupte evanghelice el se adună în Dumnezeu: duhul său se adună (reculege) cu ajutorul Sf. Duh, aşa cum se întâmplă şi cu sufletul şi voinţa sa; el se adună şi se reculege în întregimea sa în Dumnezeul-Om. Şi el simte cu toată fiinţa sa că eclesiologia ortodoxă este pururea sfântă şi sobornicească şi că imaginea (categoria) Dumnezeu-omenitate este categoria de neschimbat a Bisericii, a Ortodoxiei.

Ortodocşii sunt ortodocşi deoarece ei au mereu acest simţământ al sobornicităţii divino-umane, încălzindu-l şi păzindu-l cu rugăciune şi seninătate. Ei niciodată nu se mândresc, nu se fălesc cu omul, nu idolatrizează umanitatea şi umanismul gol. Sfinţii Apostoli, purtători de Hristos, au oferit odată pentru totdeauna formula eclesiologiei divino -umane: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15: 28). Mai

Întâi Duhul Sfânt şi apoi noi; în acest chip îi îngăduim Duhului Sfânt să lucreze prin noi.

In această formulă apostolică, dumnezeieşte revelată, constă întreaga metodă a activităţii divino-umane a Bisericii în lume. Aceasta este metoda acceptată de către Mucenici şi Mărturisitori, de către Sf. Părinţi şi Sinoadele Ecumenice.

Dacă cineva se depărtează de aceasta, el se depărtează de Sf. Apostoli şi Mucenici, de Sf. Părinţi şi de Sinoadele Ecumenice, de unitatea, sfinţenia, sobornicitatea şi apostolicitatea credinţei divino-umane a lui Hristos, într-un cuvânt: unul ca acesta s-a îndepărtat de Hristos Domnul. Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească şi apostolică deoarece ea nu se depărtează de la această metodă sfinţită. Ea este ortodoxă deoarece ea necontenit mărturiseşte, păstrează şi apără nu numai ideologia divino-umană, apostolică-sobornicească şi plină de comuniune a creştinătăţii, ci şi metodologia divino-umană, apostolică-sobornicească şi în duhul comuniunii creştinătăţii. Ideologia divino-umană a creştinătăţii poate fi apărată doar de către metodologia divino-umană a creştinătăţii.

Domnul Iisus este Adevărul şi Calea. Dacă te îndepărtezi de la metodologia divino-umană, inevitabil te îndepărtezi de ideologia divino-umană, precum şi de Dumnezeul-Om Hristos.

Biserica Ortodoxă posedă ideologia Dumnezeului-Om Hristos, căci fără abatere ea stă ferm pe poziţia metodologiei divino-umane a Sf. Apostoli şi a Sinoadelor Ecumenice. O persoană de credinţă ortodoxă, apostolică, patristică simte şi ştie că ortodocşii sunt doar împreună lucrători cu Duhul Sfânt, împreună lucrători care cu rugăciune ascultă neîncetat, îndeaproape ceea ce le spune El, care neîncetat săvârşesc ceea ce voieşte El, care neîncetat caută aprobarea Sa la cugetele, cuvintele şi faptele lor. Deoarece unitatea deplină a Adevărului divino-uman este pururea prezentă în cunoaşterea sobornicească a Bisericii Ortodoxe, Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii participă neîncetat la viaţa divino-umană a Bisericii prin activitatea plină de har a Duhului Sfânt. De aceea, în vremurile mai apropiate de noi, patriarhii ortodocşi au clarificat lucrurile în Epistolele lor: Duhul Sfânt învaţă Biserica prin Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii soborniceşti ortodoxe… Biserica este învăţată de către Duhul de viaţă dătător, dar nu altfel decât [a fost învăţată] prin

Sf. Părinţi şi Dascăli… Biserica [Ortodoxă] sobornicească nu poate păcătui, ori greşi, ori exprima neadevărul în locul adevărului, căci este Duhul Sfânt Cel Care pururea lucrează prin Părinţii şi Dascălii care cu credinţă o slujesc şi o apără de greşeală.”

Lupta pentru credinţă, Episcop Nicolae Velimirovici, Arhim. Justin Popovici

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here