Helen Keller – Exemplul viu că oricine poate învinge dificultăţile

0
2141
Helen KellerÎn ciuda handicapului de a nu vedea şi a nu auzi, Helen Keller, profesoara americană, este una dintre cele mai importante filantropiste ale secolului 20 precum şi co-fondator al ACLU (American Civil Liberties Union) – Uniunea pentru drepturile fundamentale ale omului.

Helen Adams Keller s-a născut pe 27 iunie 1880 în Tuscumbia, Alabama. În 1882 este lovită de o boală care o lasă oarbă, mută şi surdă. Începând cu 1887, face progrese majore în modul de a comunica cu ajutorul profesoarei ei, Anne Sullivan şi devine absolventă a colegiului în 1904. În 1920, Helen contribuie la înfiinţarea ACLU. Pe tot parcursul vieţii ei a primit multe onoruri în semn de recunoaştere pentru realizările ei.

Începuturile Vieţii

Helen Keller este prima dintre cele două fiice al lui Arthur H.Keller şi Katherine Adams Keller. A avut doi fraţi vitregi. În timpul Războiului Civil, tatăl său a servit ca ofiţer în Armata Confederaţie. Familia sa nu era deosebit de bogată şi realiza venituri din plantaţia de bumbac ce o deţineau. Mai târziu, Arthur devine redactorul şef al unui ziar local săptămânal numit « North Alabamian ».

Pierderea Văzului şi Auzului

Cu toate acestea, în 1882, Keller se îmbolnăveşte – de « febra creierului », denumire dată de doctorul familiei – ceea ce a cauzat o febră anormală a corpului. Adevărata natură a acestei boli rămâne un mister până în zilele noastre deşi unii experţi cred că a fost scarlatină sau meningită. La câteva zile după erupţia febrei, mama sa observă că fiica nu mai are nici o reacţie la sunetul clopoţelului pentru cină sau când i se face semn cu mâna. Keller a pierdut simţul văzului şi al auzului. Avea doar 18 luni.

Pe măsură ce avansa în vârstă, Keller a dezvoltat o metodă limitată de comunicare cu prietena ei Martha Keller, fiica cea mică a bucătarului familiei. Cele două inventează un fel de limbaj al semnelor şi până la vârsta de 7 ani acest număr se ridică la mai mult de 60 de semne. În tot acest timp, Keller devine sălbatică şi indisciplinată. Lovea cu picioarele şi ţipă când era furioasă şi râdea incontrolabil când era fericită. A chinuit-o pe Martha şi şi-a descărcat nervii pe părinţii ei. Multe rude erau de părere că ar trebui instituţionalizată.

Profesoara Anne Sullivan

În 1886, în căutarea sa de răspunsuri şi inspiraţie, mama lui Keller descoperă jurnalul de călătorii al lui Charles Dickens, American Notes. În el citeşte despre educarea cu succes al unui alt copil orb şi surd, Laura Bridgman. La scurt timp după asta o trimite pe Keller şi tatăl ei la Baltimore, Maryland să îl consulte pe specialistul Dr. J Julian Chisolm. După vizită medicală, Chisolm le recomandă să se adreseze lui Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului, care la acel moment lucra cu copiii surzi. Bell se întâlneşte cu Keller şi părinţii ei şi le sugerează să meargă la Institutul Perkins pentru Orbi în Boston, Massachusetts. Acolo familia se adresează directorului şcolii, Michael Anaganos. Acesta îi sfătuieşte ca Helen să lucreze cu Anne Sullivan, una dintre proaspetele absolvente ale şcolii. Şi astfel începe o relaţie de 49 de ani între profesor şi elev.

În martie 1887, Sullivan merge acasă la Helen în Alabama şi se apucă imediat de lucru.

Ea începe prin predarea scrisului în palmă. « Păpuşă » este primul cuvânt pentru a o ajuta pe Keller să înţeleagă cadoul ce l-a adus cu ea, şi anume o păpuşă. Alte cuvinte urmează acestuia. La început, Keller era curioasă, apoi ostilă, refuzând să colaboreze cu Sullivan. Când Keller acceptă să colaboreze, Sullivan realizează că ea nu făcea legătura între obiecte şi literele care îi erau scrise în palmă. Sullivan continuă să lucreze la asta şi o forţează pe Helen să urmeze programul.

Pe măsură ce creştea frustrarea lui Keller, crizele de nervi se multiplicau. Pentru ca Keller să se concentreze doar pe îndrumările ei, Sullivan cere într-un final să se izoleze de restul familiei pentru o perioadă de timp. Amândouă se mută într-o cabană de pe plantaţie.

Printr-o luptă dramatică, Sullivan o învăţă pe Keller cuvântul “apă”; ea o ajută să facă legătura între obiect şi litere ducând-o lângă pompa de apă şi punându-i mâna sub robinet. În timp ce Sullivan mişca mânerul pentru a face să curgă apă rece pe mâna lui Keller, scria cuvântul a-p-a în cealaltă mână. Keller a înţeles şi a repetat cuvântul în mâna lui Sullivan. Apoi a bătut în pământ vrând să ştie literele numelui său. Sullivan îi făcu pe plac şi îi scrise numele în palmă. Supravegheată de Sullivan, Keller se îndreptă spre alte obiecte. Până seara ea învăţase 30 de cuvinte.

O Educaţie Formală

În 1890, Kellar începe să ia lecţii de vorbire la Şcoala Horace Mann pentru Surzi din Boston. Timp de 25 de ani ea se chinuie să înveţe să vorbească pentru ca alţii să o înţeleagă. Din 1894 până în 1896 urmează Şcoala Wright-Humason pentru Surzi din New York. Acolo, ea lucrează la îmbunătăţirea tehnicilor de comunicare şi studiază subiecte academice obişnuite.

Tot în această perioadă, Keller se hotărăşte să meargă la colegiu. În 1896, ea urmează cursurile şcolii preparatorii pentru femei, The Cambridge School for Young Ladies. Pe măsură ce povestea ei devine cunoscută, Keller începe să cunoască persoane faimoase şi cu influenţă. Una dintre ele este scriitorul Mark Twain care era foarte impresionat de ea. Cei doi devin prieteni. Twain o prezintă amicului său Henry H. Rogers, director la Standard Oil. Rogers a fost atât de impresionat de talentul, energia şi determinarea lui Keller încât acceptă să îi plătească cursurile la Colegiul Radcliff. Mereu însoţită de Sullivan, aceasta stătea alături pentru a interpreta conferinţele şi cursurile.

Până la această dată, Keller ajunge să stăpânească mai multe metode de comunicare cum ar fi cititul buzelor prin atingere, Braille, dactilografierea şi scrisul în mână. Cu ajutorul lui Sullivan şi al viitorului ei soţ, John Macy, Keller scrie prima sa carte, Povestea Vieţii Mele. Cartea cuprinde transformarea ei de la copilărie la studentă de 21 de ani. Keller absolveşte Radcliffe cum laude în 1904 la vârsta de 24 de ani.

În 1905, Sullivan se căsătoreşte cu John Macy, asistent la Harvard University, critic şi socialist remarcabil.

După nuntă, Sullivan continuă a fi ghidul şi mentorul lui Keller. Când Keller se mută cu nouă familie Macys, ea primeşte toată atenţia lor. Treptat însă, Anne şi John devin distanţi deoarece devotamentul Annei faţă de Keller rămâne neschimbat. După câţiva ani se separă deşi nu divorţează niciodată.

Implicarea Socială

După colegiu, Keller doreşte să cunoască mai multe despre lume şi despre cum îi poate ajuta pe ceilalţi. Povestea ei devine cunoscută dincolo de Massachusetts şi New England. Prin împărtăşirea experienţei cu publicul şi munca în folosul celor cu dizabilităţi, ea devine un lector şi o personalitate foarte cunoscută. De-a lungul primei jumătăţi al secolului 20, Keller abordează probleme sociale şi politice cum ar fi dreptul la vot al femeilor, pacifismul şi contracepţia. Depune mărturie în faţa Congresului  militând cu tărie pentru mărirea ajutorului social acordat orbilor. Împreună cu renumitul arhitect Georges Kessler, devine co-fondatoarea asociaţie Helen Keller Internaţional ce luptă împotriva cauzelor şi consecinţelor orbirii şi malnutriţiei. În 1920, ajută la înfiinţarea Uniunii pentru drepturile fundamentale ale omului.

În 1921, rezultatele eforturilor sale triumfă la nivel naţional prin înfiinţarea Federaţiei Americane pentru Orbi.

În 1924 devine membru şi participă la numeroase campanii de sensibilizare, strângere de fonduri şi ajutor pentru cei orbi. Ea se alătură altor organizaţii menite să îi ajute pe cei nevoiaşi, incluzând Fondul de Alinare al celor Orbiţi de Război (denumit mai târziu Presa americană Braille).

Cel mai probabil datorită prieteniei ei cu John Macy, Keller devine membru al Partidului Socialist la scurt timp după absolvirea liceului. Între 1909 şi 1921 scrie articole despre socialism şi îl susţine pe Eugene Debs, candidat al Partidului Socialist la prezidenţiale. Seria de eseuri « Evadare din întuneric » descrie viziunea ei despre socialism şi afaceri mondiale.

Tot în această perioadă Keller este pentru prima oară judecată public pentru dizabilităţile sale. Cea mai mare parte a vieţii ei presa i-a fost alături, lăudându-i curajul şi inteligenţa. După exprimarea viziunii sale politice, a fost criticată de persoane ce au atras atenţia asupra dizabilităţilor ei. Ziarul « Brooklyn Eagle » a scris că « greşelile reies din limitarea evidentă a dezvoltării ei ».

Munca şi Influenţa

Anne Sullivan, mult îndrăgita profesoară şi devotată însoţitoare moare în 1936. Bolnavă ani la rând, în 1932 îşi pierde complet văzul. O tânără doamnă pe numele de Polly Thompson, secretara lui Keller şi Sullivan încă din 1914, devine însoţitoarea sa permanentă după moartea lui Sullivan.

În 1964, Helen Keller este numită consilier relaţii internaţionale al Fundaţiei Americane pentru Orbii de peste Hotare. Între 1946 şi 1957, ea călătoreşte în 35 de ţări şi 5 continente. În 1955, la vârsta de 75 de ani, Keller porneşte în cea mai lungă şi extenuantă călătorie a vieţii ei: un periplu de 40,000 de mile/ 5 luni prin Asia. Prin numeroasele sale discursuri apariţii publice ea aduce inspiraţie şi încurajare la milioane de oameni.

Autobiografia lui Keller, “Povestea Vieţii Mele” a reprezentat în 1957 baza dramei de televiziune  « The Miracle Worker ». În 1959 povestea a fost transformată într-o piesă de teatru jucata pe Broadway, purtând acelaşi titlu şi având în rolurile principale Patty Duke (Keller) şi Anne Bancroft (Sullivan). În 1962, cele două actriţe au jucat în varianta televizată şi premiată a piesei.

Moartea şi Moştenirea

În 1961 Keller suferă de o serie de atacuri şi îşi petrece ultimii ani ai vieţii la casa sa din Conneticut. De-a lungul vieţii primeşte multe onoruri ca recunoaştere pentru realizările ei. În 1936 primeşte Medalia de Onoare Theodore Roosevelt, în 1964 Medalia Prezidenţială pentru Libertate iar în 1965 a fost aleasă printre reprezentantele feminine ale Muzeului Celebrităţilor. Ea primeşte grade doctorale onorifice de la Temple University şi Harvard University şi de la universităţile din Glasgow, Scoţia; Berlin, Germania; Delhi, India; şi Witwatersrand din Johannesburg, Africa de Sud. Mai mult, este numită Membru Onorific al Institutului Educaţional din Scoţia.

Keller moare în somn pe 1 iunie 1968, cu câteva săptămâni înainte de aniversarea vârstei de 88 de ani. Pe parcursul remarcabilei sale vieţi, Keller este exemplul viu al faptului că prin determinare, muncă şi imaginaţie oricine poate învinge dificultăţile. Perseverenţa neclintită cu care surmontează greutăţile o face cunoscută ca o activistă respectată şi renumită mondial ce militează pentru binele celorlalţi.

Sursa: biography.com

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here