Harul lui Dumnezeu vindecă rănile sufleteşti.
Un preot cunoscut mi-a povestit următoarele: “Am fost poftit să sfinţesc casa unei perechi în vârstă. S-a dovedit că acestora le pierise fiul nu demult, într-o catastrofă automobilistică. Moartea a fost instantanee. El a fost practic omorât cu premeditare. În locul lui putea fi oricine. Pentru şoferul beat, sălbăticit, nu mai conta cine e înaintea sa. Veselia satanică ajunsese prea departe. Viaţa omenească devenise o jucărică.
Părinţii victimei plângeau mereu, îndureraţi de cele întâmplate. Deosebit de greu îndura amărăciunea pierderii mama. Cunoscuţii nutreau mari temeri pentru sănătatea ei. Credeau că nu va putea suporta această amărăciune. Începuse să-şi piardă în mod catastrofal memoria. În afara soţului şi a unei cunoscute nu mai recunoştea pe nimeni. Avea probleme mari de somn.
Pe scurt, se observă o deplină pierdere a forţelor vitale.
S-a slujit panahidă la mormântul fiului, iar slujba a încălzit mult inimile părinţilor mâhniţi. După aceea am stat mult timp de vorbă. Discuţia a ajutat să iasă la iveală lacrimile şi suferinţele adunate în suflet. După aceea s-a făcut sfinţirea casei şi, după ce ne-am rugat împreună pentru veşnica odihnă a fiului lor şi l-am binecuvântat, eu am plecat, căzând de acord să ne întâlnim iarăşi.
Mai apoi i-am văzut pe aceşti oameni nu o dată la biserică, am comunicat cu ei. Precum s-a arătat pe urmă, în dimineaţa de după sfinţire, stăpâna casei a rostit: “Sunt acasă”. S-au întors la ea simţământul confortului casnic, familial.
Sufletul i s-a încălzit, a început să se simtă mai bine.
În curând şi-a recăpătat memoria şi i s-a normalizat somnul. Tatăl răposatului a început, de asemenea, să se simtă cu mult mai bine.
Acest exemplu este grăitor în foarte multe privinţe, mai ales în aceea că în sufletul oamenilor vin bucuria şi liniştea prin harul lui Dumnezeu. Prin mila Sa, Domnul i-a dat mamei îndurerate simţământul apropierii, prezenţei fiului, al comuniunii prin rugăciune cu el, şi ca urmare a dispărut ucigătorul simţământ al pustietăţii, al pierderii ireparabile şi al lipsei de ieşire.
La un moment dat a spus singură: “Simt că el este viu”. Era vorbă nu de o amintire, ci de o realitate simţită. Harul lui Dumnezeu s-a atins nu doar de sufletul, ci şi de sănătatea ei trupească”.
Voi adăuga numai că, potrivit terminologiei psihiatrice, în cazul dat s-a instalat o stare de depresie reactivă.
Acesta ar fi fost diagnosticul pus de către un medic, care ar fi prescris tratamentul corespunzător.
Totuşi, esenţa duhovnicească a stării acesteia s-a manifestat vădit după întoarcerea lor la Dumnezeu, după săvârşirea slujbei sfinţirii casei şi după îndrumarea pastorală a celor îndureraţi.
Sursa: orthomihail.wordpress.com
V-ar putea interesa și aceste articole
