Harul lui Dumnezeu şi activitatea medicului în vindecarea celor bolnavi

0
179

exemplu ingrijireCu medicii am stat mai puţin de vorbă. Cunosc unul şi bun care lucrează cu har: doctorul Chirilă pe care l-am tot „uzurpat”, i-am luat locul de câte ori trebuia să vină aici la dumneavoastră la conferinţe. Când îi intră un bolnav în cabinet el zice: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul, şi dacă l-ai trimis pe omul acesta la mine, ajută-mă să-i fiu de folos”. Apoi face ce se pricepe şi ce îi spune Dumnezeu.

În îngrijirea bolnavilor, eu am stat la pândă într-un fel, am fost acolo lângă ei. Sigur, asistenţa spirituală înseamnă să fii de faţă în spirit. Eu mă duc acolo şi strig la Dumnezeu: „Doamne, dă-mi Duhul Tău că mie îmi miroase urât, că ăsta a făcut pipi şi mie nu-mi place mirosul”. Sau: „Doamne, dă-mi putere că mie mi-e milă”; „Doamne, fii cu mine, că mi-e silă”; „Doamne, fii cu mine că uite, în loc să se bucure că am venit, îmi zice: ce cauţi la mine?”. Dacă strigăm la Dumnezeu, după aceea nu suntem decât martorii lucrării Lui.

Am intrat odată la un pacient: un domn deosebit şi ca intelectual şi ca lucrare în lume. A avut un accident cerebral şi era o bucăţică de om care trăia o regresie puternică, de nemărturisit în cuvinte cât de jalnică era. Când m-am uitat la el şi am zis această rugăciune a mea, pe care o zic de obicei, am simţit cât îl iubeşte Dumnezeu şi m-am speriat. Am simţit iubire către el, îmi venea să mă aşez în locul lui ca să profit de asemenea iubire. Am zis: „Păi, dacă Dumnezeu îl iubeşte aşa, o fi vrând ceva de la mine, să lucreze Prin mine ceva”. Când stăteam lângă el – mă învăţase părintele Sofian ce să fac – citeam din Psaltire, în gând, iar el striga la mine: taci din gură! Dar eu ziceam în gând. Intr-o zi mi-a zis: ia zi tare! Acesta e un fel de a lucra. Nu există reguli, Duhul Sfânt nu are reguli, Dumnezeu nu are reguli. Ce zice Mântuitorul? ”Am fost bolnav şi nu m-aţi vindecat?” Nu!, ti zice: şi nu m-aţi cercetat” Simt trimisă să-l cercetez. Cum? Cu puterea pe care mi-o dă Dumnezeu, altfel mai bine nu mă duc, căci aşa mă duc, îi dau o portocală şi plec. În această cercetare e mereu ceva nou, sunt lucruri care nici nu pot fi vorbite. Fiecare bolnav e altfel, fiecare caz e altfel. Eu sunt altfel lângă altcineva.

Mă întreba astăzi o doamnă – acum mi-a venit gândul – ce cred despre deasa împărtăşanie? De fapt, nu ne împărtăşim des sau rar. Niciodată nu ne împărtăşim de două ori, pentru că nu mai sunt aceeaşi de la ultima împărtăşanie: s-au întâmplat atâtea cu mine, s-au schimbat atâtea! Sentimentul meu e că nu m-am mai împărtăşit niciodată, atât de mare e nevoia. Şi cu omul la fel, şi cu bolnavul la fel. Dacă am avea ochi vii, ne-am da seama că nu e acelaşi. Acel bolnav din patul doi nu mai e acelaşi, nici azi, nici mâine.

La Christiana, când veniţi la Sfânta Liturghie, se simte iubirea pentru bolnavi, altfel e Sfânta Liturghie acolo. Când omul e în suferinţă, Dumnezeu e mai prezent, se face mai prezent. Se întâmplă minuni, dar uneori minunile sunt ascunse, nu le vedem. Sunt oameni care nu te primesc, te dau afară. Îi laşi o iconiţă cu o rugăciune pe spate, îi laşi o carte de rugăciuni acolo, şi el nu are putere, nici chef să arunce cu ea după tine; te întorci după o săptămână şi zice: nu mai aveţi una? Acelaşi om! Altul poate rămâne împietrit până în clipa morţii, dar până moare trebuie încercat. Despre secunda aceea a morţii, spun Sfinţii Părinţi că e lungă; atunci ne vedem întreaga viaţă, tot păcatul. Ce ştiu eu despre ce o să facă chipul Mântuitorului pus pe o carte, pe care bolnavul a refuzat să o citească? Ce, asta e poză? Asta e icoană, şi Dumnezeu e prezent şi lucrează prin ea.

Mi-a zis cineva că aceasta e profanare, că bolnavul pune paharul pe ea, că pune oala pe ea. Dar până a pus oala I-a văzut chipul, nu? Ce ştiu eu, poate când o să-i ardă casa o să zică: Unde am văzut eu privirea asta blândă? Unde eşti, Tu, Cel din icoana aceea, că parcă m-ai săgetat? Omul e mai adânc decât se vede la prima vedere. Aşa să ne ajute Dumnezeu să fie lucrarea!

Nu vreau să mă întind prea mult, că o ştiţi pe aceea cu predica. Era un tată cu un copil în braţe la predică şi copilul a adormit. Când se scoală, părintele încă mai predica. Copilul l-a întrebat pe tatăl său: Tată, da’, n-a terminat? Ei, a terminat demult, dar nu ştie să se oprească.

Meşteşugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Monahia Siluana Vlad

 [twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here