Pătimirea Sfântului Mucenic Haralambie, episcopul cetăţii Magnezia

0
226

haralambiePe vremea păgânului împărat Sever al Romei, în cetatea Magnezia vieţuia sfântul episcop Haralambie. Învăţând pe popoare, le spunea: „Împăratul meu Iisus Christos a trimis pe proroci şi pe apostoli cu Duh Sfânt să propovăduiască oamenilor să se înţelepţească şi să meargă pe calea dreptăţii, dându-ne, aşadar, cuvintele vieţii cereşti. Iar împăratul Sever ne supunea la grele munci, ca să jertfim idolilor şi să dăm morţii astfel sufletele noastre. Cui, oare, se cuvine ascultare?”

Grăind astfel, necredincioşii au sărit asupra lui şi l-au târât la judecată în faţa mai-marilor Lucian şi Luchie, care, întrebându-l, au primit de la el acelaşi răspuns: „Nimic nu vreau să ştiu de idolii voştri… Ci eu care acum bătrân mă aflu nu vreau să depărtez de la mine bunătăţile cele care atât de aproape sunt de ele.”

Atunci cei ce-l judecau au turbat de furie şi-au strigat către el:

— Rupeţi de pe el veşmintele şi sfâşiaţi-i pielea. Călăii i-au dezbrăcat şi l-au. Spânzurat, după care cu nişte căngi de oţel i-au sfâşiat pielea peste tot.

Răbdând chinuirea, bătrânul episcop grăia către cei ce-i munceau:

—    Vă mulţumesc, fraţilor, că voi, jupuindu-mi trupul cel vechi, îmi înviaţi duhul, care are mare pornire să se îmbrace în viaţa cea nouă şi veşnică.

Văzând liniştea şi blândeţea episcopului, călăii s-au spăimântat şi-au zis către judecători:

—    Necinstea ce faceţi acestui om se preface în cinste, iar muncile nimica sunt pentru el. Nu e acesta, oare, chiar Christos, întrupat în el, ca să vină să cerceteze locurile noastre şi să ne mustre?

Scrâşnind din dinţi de grea mânie, judecătorul le-a răspuns:

—    Slujitori răi şi leneşi, faceţi ce vi s-a poruncit, iar n-o să luaţi apărarea celui osândit…

Spre uimirea celor de faţă, slujitorii nu numai că n-au mai dat urmare poruncii, ci au început şi ei să mărturisească şi să preamărească pe Iisus Christos.

Pe dată li s-a şi tăiat capul.

Ei se chemau Porjirie şi Vaptos.

Tot asemenea, s-a întâmplat şi cu trei femei care văzând caznele episcopului au mărturisit şi ele pe Christos.

După aceea, însuşi Luchie a luat uneltele de chinuire şi a început a jupui pe sfânt. Că tăiate de-o sabie nevăzută, i s-au rupt atunci mâinile din coate…

Luchie a strigat: „E vrăjitor!…

Cei de faţă s-au înspăimântat şi-au rugat pe sfânt:

—    Nu te întoarce cu răutate asupra noastră! — la care sfântul Haralambie le-a răspuns cu blândeţe:

—    Nu este răutate în inima mea, dar vă spun că Christos Dumnezeu a pedepsit pe cei fără de lege. El ne dă viaţă veşnică, iar pe păgâni îi va pierde.

O mare mulţime de oameni a crezut atunci în Christos. Cuprins de-o amară mâhnire, Luchie a zis către Haralambie:

—    Omule al lui Dumnezeu, înger al Domnului, miluieşte-mă, că mare durere şi grea mâhnire s-a răspândit peste mine. Dă-mi îndărăt mâinile şi izbăveşte-mă de durere, că aşa voi crede şi eu în Dumnezeul tău…

Sfântul a ridicat rugăciune către Dumnezeu, zicând:

—    Stăpâne Doamne, cată către noi şi dezleagă cu bunătatea ta, din legăturile pedepselor, pe judecătorii aceștia şi mă vindecă pe mine cel ce sunt rănit întru totul.

Glas dumnezeiesc s-a auzit atunci din cer, grăind: Bucură-te Haralambie, părtaş al îngerilor şi ostaş al mucenicilor, cuvîntul tău, vindecare bolnavilor să fie. Iar pe dată Lucian şi Luchie s-au tămăduit în duhul lor, Luchie şi-a căpătat mâinile.

Căzând în genunchi, Luchie a cerut sfântului să-i boteze, ceea ce sfântul de îndată a făcut.

Mulţi au venit atunci la sfântul Haralambie şi se botezau, mărturisindu-şi păcatele, iar cei bolnavi căpătau vindecare.

După aceea dregătorul Lucian a mers la împăratul Sever şi i-a zis:

— S-a arătat între noi un om, care întoarce pe toţi de la zei, iar pe bolnavi îi vindecă. Luchie şi toată Magnezia au primit credinţa lui…

Auzind acestea, Sever s-a umplut de mânie şi a făcut strigare la zei, cerându-le ajutor. După aceea, a trimis trei sute de ostaşi, aspri şi neînduplecaţi, să prindă pe sfântul Haralambie — şi, în cazne grele, să-l aducă în Antiohia.

Ajungând la el şi prinzându-l, ostaşii i-au bătut cuie în trup şi, împletindu-i. Barba cu o funie, îl trăgeau pe cale, ducându-l la împăratul.

Când au ajuns acolo, diavolul, luând chip de om bătrân, a ieşit înainte şi a grăit împăratului:

—    Vai mie, cinstite împărate, că eu însumi sunt împărat al Sciţilor şi iată că a venit în ţinuturile mele un om zis Haralambie, vrăjitor mare, care întorcând, prin vrăjile lui, toată oastea de la mine, m-a gonit. Viind să-ţi fiu de ajutor, mă înfăţişez ţie şi-ţi spun acestea, ca să nu pătimeşti ca şi mine.

Atunci împăratul însuşi, păşind spre Haralambie, i-a înfipt trei ţepuşe lungi în piept, şi-a dat poruncă să aducă lemne şi să le dea foc, ca să ardă cu încetul pe sfânt.

Pe când ardea, o femeie care sta acolo ca să linguşească pe împărat a luat spuză fierbinte şi a turnat peste capul sfântului, precum şi pe faţă şi pe barbă, zicând:

—  Mori bătrânule, mori, — că mai bine-i să mori decât să ne sminteşti cu înşelătoriile tale.

Sora acelei femei, văzând aceasta, i-a zis:

— Tu oare nu te temi de Dumnezeu, ticăloaso, că facând voia împăratului, pe Dumnezeu mânii?

—    Omule al lui Dumnezeu, cinstite sunt vorbele tale, şi Dumnezeu este cu tine. Vreau să cred şi eu să mă izbăvesc de păcatele mele.

Iar sfântul stătea nevătămat şi sănătos la arderea focului, lăsând în grea mirare pe trufaşul împărat.

Stingându-se focul, împăratul a chemat la sine pe Haralambie, şi aceasta a fost vorbirea dintre ei:

Zis-a împăratul:

—    Câţi ani ai?

—    Am trăit până acum mai mult de-o sută de ani.

—    Dacă ai trăit aşa de mult, cum de n-ai venit la înţelegerea dumnezeilor, cei fără de moarte?

—    Ba vieţuind atât, o, împărate, am câştigat multă înţelegere, căci am cunoscut pe Christos, adevăratul Dumnezeu şi am crezut în El.

—    Ai avut femeie?

—    Eu de totdeauna am însoţit pe cereasca fecioară, adică împărăţia Christosului meu, iar pe pâmânt, n-am cunoscut femeie.

—  Ştii să înviezi morţii?

—    Nu este aceasta în puterea omului, ci numai într-a lui Christos.

Atunci împăratul a poruncit să fie adus acolo un om care era îndrăcit de mai bine de treizeci şi cinci de ani. Diavolul îl gonea prin pustietăţi şi prin munţi, îl alunga prin păduri şi prin bălţi.

Ajungând în faţa sfântului şi simţind buna mireasmă ce se prefira dinspre el, îndrăcitul a strigat:

—    Rogu-mă ţie, robul lui Dumnezeu, nu mă mai munci, ci porunceşte-mi cuvântul şi voi ieşi. Şi de vei vrea, îţi voi spune cum am intrat în omul acesta.

Sfântul a poruncit, diavolului să grăiască.

Şi diavolul a zis: Omul acesta a vrut să fure pe aproapele său. Şi şi-a spus în mintea sa, de nu voi ucide mai întâi pe moştenitor, nu voi putea să-i iau moştenirea. A ucis apoi pe aproapele său și a mers să-i răpească bunătăţile. Pentru un lucru ca acesta intrând în el, mă sălăşluiesc într-însul de treizeci şi cinci de ani.

Sfârşind, Haralambie a poruncit diavolului:
–   Ieşi din omul acesta şi să nu te mai întorci în el.

Diavolul a ieşit, şi omul s-a făcut sănătos.

În altă zi, murind un tânăr, împăratul a poruncit să fíe adus în faţa lui Haralambie şi i-a spus să-l învieze. Sfântul cerând ajutorul Domnului, a înviat pe tânăr, dându-l părinţilor săi.

Împăratul era în mare mirare, dar tot nu credea.

Aflându-se la curtea lui un eparh necredincios, zis Crisp, i-a spus că Haralambie e un vrăjitor, ceea ce împăratul crezând, şi-a schimbat gândul cel bun ce-i intrase în minte, şi chemând pe Haralambie, i-a cerut să jertfească zeilor.

Haralambie i-a răspuns:

—    De mare folos îmi sunt caznele, căci cu cât trupul mi se zdrobeşte cu bătăile, cu atât se bucură duhul în mine.

Împăratul s-a mâniat şi a pus să bată pe sfânt cu pietre peste gură. Pe urmă a poruncit:

—    Ardeţi-i cu făclie aprinsă faţă şi barbă!

Când au apropiat făclia aprinsă de barba sfântului, un foc mare s-a făcut, şi şaptezeci de păgâni, ce erau de faţă, au ars.

Dar şi mai tare s-a umplut de mânie împăratul şi a strigat:

—    Adevărat este ce mi-a spus împăratul sciţilor. Vrăjitorul acesta vrea să întoarcă de la mine pe ostaşi…

Şi întorcându-se spre cei din jur, i-a întrebat:

— Cine este acest Christos în care crede Haralambie? Iar Crisp, care era de faţă, a răspuns:

—    Fiul Măriei, născut din desfrânare.

Un oarecare Aristarh, din cei de acolo, i-a zis:

—    Bârfeşti, Crisp!… De unde ai cunoscut taina aceasta? De unde ştii cine e Măria şi cine e Christos?

Crisp, cu mânie, i-a răspuns:

—    Diavole, eşti, oare, mai înţelept ca mine? Aristarh, cu stăpânire asupră-şi, i-a zis:

—    Înţeleg mai bine ca tine.

Împăratul s-a întors către Aristarh şi l-a dojenit:

—    Grăieşti împotriva mea?

—    Nicidecum, împărate, a răspuns acela, ci numai grăiesc pentru Christos.

Ieşindu-şi din fire, împăratul a prins în mâinile sale un arc, şi încordându-l peste măsură, a trimis săgeata în înalt, după care a strigat:

—    Pogoară,   Christoase,   aici   pe   pământ, aşază corturile şi oastea, că vreau să mă războiesc cu tine. Am puteri să te răpun. Iar de nu vei vrea, voi surpa cerul, voi stinge soarele şi te voi zgâlţâi cu mâinile mele!…

Atunci s-a făcut un cutremur mare şi-o frică năpraznică s-a lăsat peste păgâni. Se clătina pământul ca o frunză, iar de sus se auzeau glasuri înfricoşate şi se frământau fulgere şi tunete spăimântătoare.

Împăratul şi eparhul s-au trezit legaţi cu nevăzute lanţuri, atârnând în văzduhuri.

De acolo, a slobozit spre Haralambie glas rugător:

— Izbăveşte-mă, Haralambie, din muncile acestea, că voi slăvi, dimpreună cu toată cetatea, pe Dumnezeul tău, Christos.

Tot atunci, fiica împăratului, zisă Galini, a zis către tatăl ei:

—    Crede în Dumnezeu şi te vei izbăvi din legăturile în care te afli strins, căci Dumnezeu, cel ce te-a legat, este veşnic şi bun.

După aceea, căzând în faţa sfântului, Galini i-a zis:

—    Rogu-mă ţie, rob al lui Dumnezeu, înalţă rugăciunea ta spre Christos Dumnezeu, ca să dezlege pe tatăl meu din legăturile cele nevăzute…

Sfântul s-a rugat, şi Dumnezeu a stătut îngrozirea cea mare. Atunci, împăratul şi eparhul au picat în genunchi şi s-au rugat:

—  Stăpâne al cerurilor şi ziditorule al pământului, miluieşte-ne pre noi..

Pe urmă s-au strins în cămările palatului şi-au stat trei zile acolo, zdrobiţi de groaznica certare a lui Dumnezeu.

În vremea aceasta fiica împăratului a avut o vedenie, pe care de îndată a povestit-o sfântului, astfel:

—    Se părea că stau lângă o apă. Împrejur era o livadă mare, îngrădită, având mulţi copaci înfloriţi. În mijloc era o vie frumoasă, iar în vie un cedru înalt, de la rădăcina ţâşnea un izvor. Paznicul acelui loc era un om înfricoşat, care nu lăsa pe nimeni să se apropie. Alături băteau tatăl meu şi Crisp eparhul. Dar când i-a văzut paznicul, a întins spre ei un toiag de foc şi i-a gonit. Pe urmă m-a lăsat şi mi-a zis: „Te voi duce pe umerele mele cu cinste, şi-ţi voi da locul acesta ţie şi celor ce sunt asemenea  ţie”,  şi  acum,  am  venit  la  tine, sfinte Haralambie, să-mi spui tâlcul acestei vedenii…

Şi sfântul i-a tălmăcit-o astfel:

— Apa cea mare este darul Sfântului Duh, livada îngrădită este raiul, via este locuinţa drepţilor, copacii înfloriţi şi bine mirositori sunt cetele sfinţilor îngeri, cedrul înalt este slava crucii, izvorul de la rădăcina lui însemnează viaţa veşnică, dăruită neamului omenesc prin sfânta cruce, iar paznicul locului, ce te-a luat pe umeri, este Christos Domnul, care a dus pe sfinţii săi umeri, oaia cea pierdută. Tatăl tău şi Crisp vor fi alungaţi din raiul lui Dumnezeu, pentru că se abat de la El prin diavoleşti amăgiri.

Împăratul, părăsind iarăşi pe Dumnezeu, s-a întors la idoli şi chemând pe mucenic la sine i-a zis:

—  Jertfeşte idolilor şi te voi cinsti.

— Acestea-s cuvinte nesocotite şi nebune, o, împărate, i-a răspuns statornic şi cu îndrăzneală Haralambie.

A pus atunci împăratul să-l lege de gât şi aşa, ca pe o vită, să-l poarte prin mijlocul cetăţii.

Fiica împăratului, apropiindu-se de tatăl său, i-a zis:

—    Ce faci, tată?… De ce asupreşti pe dreptul acesta? De ce te dai morţii, gonind de la tine viaţa? Ascultă, tată, glasul meu şi întoarce-te spre bine, că mare va fi pentru tine pedeapsa lui Dumnezeu…

Dar împăratul n-a ascultat-o, ci i-a spus să jertfească şi ea idolilor. Ea i-a răspuns:

—    Voi face voia ta!

Bucurându-se, împăratul a poruncit ca Haralambie să fie dezlegat şi adus în faţa sa. I-a zis:

—    Iată, Haralambie, Galini, fiica mea, e gata să jertfească idolilor. Vino şi jertfeşte, alături de ea.

Haralambie a tăcut, împăratul a crezut că primeşte, şi cu toţii au intat în templul idolesc.

Când i-au văzut preoţii, s-au bucurat şi au adus laude idolilor. Iar Galini i-a întrebat:

—  Pe care din aceşti idoli să-i scuip?

—    Cum? răspunseră ei, pe nici unul. Dar Galini a mers spre statui şi, lovindu-le cu putere, a surpat pe trei din ele. Popii idoleşti, spăimântaţi, au alergat la Sever și-au spus:

—    Mărite împărate, zeii noştri au murit, vai de noi.

 Împăratul le-a zis atunci:

—    Mergeţi la meşteri şi faceţi alte statui, apoi spun tuturor că au înviat din morţi, ca şi Christos.

Au făcut aşa, după care au adus pe Galini din nou în templu şi i-au zis:

—    Iată, au înviat zeii!

Dar Galini din nou a surpat acele neînsufleţite statui.

Împăratul s-a mâniat tare, dar nu l-a lăsat inima să pedepsească pe nesupusa lui fiică.

S-a întors atunci asupra lui Haralambie şi a poruncit să fie dus să locuiască în casa unei văduve desfrânate, ca să-l strice şi pe el cu tot felul de dezmierdări. Haralambie s-a supus şi s-a dus. Când a ajuns acolo, s-a răzimat de-un stâlp şi deodată lemnul acela uscat a prins din nou viaţă şi s-a făcut copac mare, acoperind cu ramurile sale toată casa văduvei.

Femeia s-a înfricoşat şi a strigat:

—    Pleacă, omule, de la mine, că nu sunt vrednică să ridic ochii asupra unui asemenea bărbat…

Dar sfântul cu blândeţe i-a răspuns:

—  Îndrăzneşte, fiică, tu ai aflat dar de la Domnul. Crede în El, că e mare şi prea lăudat.

A doua zi, văzând vecinii un asemenea copac, îşi ziceau între ei:

—  Ce este această minune? Unul din ei a răspuns:

— S-a făcut aceasta, pentru că a intrat Haralambie… Şi au intrat şi ei în casă. Au găsit acolo pe sfânt

învăţând pe văduvă, spunându-i:

— Ferice de tine, femeie, că ai crezut în Christos Domnul. Iertate vor fi de El păcatele tale, căci Dumnezeu primeşte pe cei ce se pocăiesc.

Femeia, îndrăznind, a strigat:

—  Bucură-te Haralambie, căci prin tine mulţi s-au apropiat de Christos!

Şi toţi cei de faţă au picat în genunchi, la picioarele Untului, şi au mărturisit pe Christos.

Pe urmă, s-au pregătit, şi au primit Sfântul Botez.

Auzind Crisp de acestea, a mers degrabă la împărat şi i-a spus:

 — De nu vei porunci să taie capul acestui vrăjitor, toţi vor părăsi pe zeii noştri şi vor merge după el. Atunci împăratul a hotărât asupra lui Haralambie moartea prin sabie.

Auzind aceasta Haralambie, a intrat în bucurie şi-a început a cânta psalmul: „Milă şi judecată voi cânta Ţie Doamne. Cânta-voi şi voi înţelege în cale fără prihană, când vei veni către mine…”

Ajungând la locul în care avea să-şi sfârşească alergarea, Haralambie a zis:

— Mulţumesc Ţie, Doamne, mult milostive — pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta…

Atunci, cerurile s-au deschis, şi glas dumnezeiesc s-a auzit:

—  Vino Haralambie la Mine. Că multe ai răbdat pentru numele Meu. Cere-mi ce voieşti şi-ţi voi da.

Iar Haralambie, cu temere, a zis:

— De este, Doamne, cu plăcere Ţie, rogu-mă ca oriunde se vor pune moaştele mele, să nu fie niciodată foamete, şi nici duh stricăcios care să usuce roadele. Ci să fie în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mântuire sufletească şi toate câte sunt de trebuinţă pentru nevoile oamenilor. O, Doamne, bunule Dumnezeu, fii cu iertare pentru toţi şi izbăveşte-i din necazuri…

Şi glasul de sus a zis:

— Fie după cererea ta, viteazul meu ostaş…

Şi aşa s-a dus sufletul iui Haralambie la ceruri…

Ostaşii au alergat atunci la Sever şi i-au spus cum a murit mucenicul fără tăiere de sabie, şi cum sufletul lui s-a înălţat la ceruri.

Împăratul a căzut într-o grea mirare şi a fost cuprins de-o mare temere.

Fiica lui a venit la el şi i-a cerut trupul mucenicului.

Şi l-a luat, l-a învelit în pânze curate, l-a uns cu aromate şi mir de mare preţ şi i-a pus în raclă de aur.

Fiicei sale Galini, împăratul nu i-a făcut nici un rău căci se temea, văzând că Dumnezeu este cu ea. A lăsat-o să trăiască mai înainte în viaţă creştinească.

Aşa a pătimit marele mucenic Haralambie pentru Domnul nostru Iisus Christos, iar acum, stând în cetele sfinţilor, mijloceşte ia Domnul pentru iertarea păcatelor noastre, aducând împreună cu toţi cei drept  credincioşi slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururi și în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, editura Artemis

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here