Societatea noastră se confruntă cu mai multe crize: economică, financiară, socială, medicală, culturală, etc. dar asta nu înseamnă că trebuie să avem mereu grija zilei de mâine.
Să o tratăm pe aceasta de azi cum se cuvine şi să nu ne mai gândim ca în povestea cu drobul de sare: dacă mâine nu voi avea ce mânca, ce îmbrăca, ce încalţa, dacă nu voi mai avea serviciu, dacă aflu că am o boală incurabilă, dacă mă părăseşte tovarăşul de viaţă, dacă copilul meu nu se va realiza în viaţă, dacă, dacă şi iar dacă, pierzându-ne astfel pacea sufletească, nădejdea, încrederea că Bunul Dumnezeu va avea grija de noi aşa cum adapă şi îmbracă toate făpturile Sale.
,,Hrăneşte furnicile în pulbere; hrăneşte fiarele în munţi; hrăneşte peştii în mare. Când vine vremea rece, trimite rândunelele şi cocorii în ţări calde; ele se hrănesc acolo cât e iarna de lungă, iar ursului îi găseşte vizuina unde să hiberneze. El adapă arborii şi ierburile, colinele şi pajiştile, verdeaţa şi florile.
E vreo făptură pe faţa pământului pe care s-o fi făcut Dumnezeu şi apoi să o fi părăsit golaşă?
Cine altul îmbrăcă pe leu şi pe tigru, şi pe lup, şi pe vulpe? Cine-i coase haina păunului şi corbului, şi cine clădeşte ţestoasei carapace şi peştelui solzi, dacă nu El? Cine dă oilor lâna, şi păr caprelor, şi ţepi porcului, şi piele boului, şi coama calului, dacă nu El? Cine brodează aripile fluturelui şi talia viespei şi cine face pavăza gâzelor în iarbă şi frunziş? Cine îi dă pomului coajă şi cine împodobeşte lujerul porumbului?
Cine toarce şi ţese pentru florile câmpului asemenea straie cum n-au purtat vreodată nici regii pământului ? Domnul, Domnul cel viu, Domnul care le-a zidit. Dar oare El se va uita numai la om ca la un fiu vitreg între toate făpturile Sale? Cel care hrăneşte fiarele în munţi, şi iarba de pe câmp, şi gazele din iarbă, o să lase flămând şi însetat şi gol tocmai pe om, pe cununa zidirii Sale?
Priviţi la păsările cerului… Ele nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, ele nu au grija zilei de maine.
Cine atunci le hrăneşte? Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Nu spune: “Tatăl lor”, ci “Tatăl vostru”. Dumnezeu le este lor Ziditor, iar vouă vă este mai mult: vă este Tată. Voi sunteţi cu mult mai mult decât acelea. Prin aceste cuvinte Hristos arată neasemănata vrednicie a omului faţă de celelalte zidiri. Nu suntem noi mai mult decât păsările cerului? Şi dacă suntem, preaînţeleptul Dumnezeu o să aibă grija de ele şi o să uite de ce are mai scump pe lume: de fiii Săi ?’’ (Sfântul Nicolae Velimirovici)
Să încercăm să ne bucurăm de ziua de azi, zi şi cu bune şi cu rele şi să ne gândim că mâine ne va purta Dumnezeu de grija, dacă ne va mai dărui o nouă zi din viaţă, că ne va da putere să putem înfrunta toate greutăţile zilei de mâine, că ne va scoate în cale oameni care să ne ajute, că ne va ajuta să nu fim îngenunchiaţi de probleme, fiindcă ne iubeşte şi nu ne va lăsa să ne chinuim cu lipsuri de tot felul.
Să fim cu nădejde la mila şi iubirea Lui Dumnezeu. Să nu cădem în deznădejde că nu ne putem duce crucea, că mâine va fi mai greu de azi. Nimeni nu poate şti ce ne oferă ziua de mâine, vorba din popor: ,,nu aduce ziua ce aduce ceasul’’, sau azi poţi fi jos şi mâine sus, trebuie doar să crezi şi să te laşi în voia Lui Dumnezeu.
Fericiţi sunt oamenii care mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru toate ce se întâmplă în viaţa lor şi bune şi rele şi consideră fiecare nouă zi, o minune oferită de Dumnezeu cu iubire, lor.
Orice clipă, orice zi din viaţa noastră este o minune, să trăim fiecare zi cu linişte şi pace în suflete, să trăim ziua de azi cu bucurie şi să nu ne neliniştim inimile din caua grijii zilei de mâine, să avem nădejde că Bunul Dumnezeu ne poartă mereu de grija. Să ne fie pildă păsările cerului. Ce predică minunată sunt păsările cerului! Ele ne predică despre cum grijeşte Tatăl Ceresc de ele. Niciun fel de păsări nu strâng mâncare şi totuşi ele îşi au zilnic hrana lor, atât vara, cât şi iarna. Şi pentru noi, cele mai alese făpturi ale Lui, oare Bunul Dumnezeu nu Se îngrijeşte tot aşa? Oare nu suntem noi cu mult mai de preţ decât păsările? Ba da! Numai că noi n-avem destulă credinţă şi ne îndoim de purtarea de grija a Lui Dumnezeu.
În cadrul Sfintei Liturghii, deloc întâmplător, în timpul heruvicului auzim cântându-se:
“Toată grija cea lumească să o lepădăm”. Sfinţii Părinţi au rânduit acest îndemn deoarece cunoşteau faptul că întâlnirea cu Hristos poate fi umbrită, dacă nu chiar ratată, din cauza grijilor lumeşti. Cu cât omul se apropie de Dumnezeu, cu cât se purifică de patimi, cu atât grijile lui se împuţinează. Acestea se reduc la grija cea sfântă, aceea de a nu pierde harul Duhului Sfânt, adică de a nu ne înstrăina de Dumnezeu. Întâlnim la tot pasul, oameni doborâţi de povara grijilor de zi cu zi. Sunt acei oameni pe chipul cărora nu numai că nu găseşti bucuria, ci nici măcar urma ei de altădată. Aceştia, fără să bage de seamă, şi-au făcut din oboseala şi stres, o a două fire. Într-un fel, este normal să ajungă aici, de vreme ce din planurile şi nevoile lor, ei Îl exclud pe Hristos.
Să nu începeţi prin a vă fi frică de ceva, pe motiv că nu sunteţi îndeajuns de puternici, fiindcă “ajunge zilei răutatea ei“. (Matei 6, 34)
Nu vă temeţi de ziua de mâine, ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Celui ce v-a făcut astăzi să vă bucuraţi de pace duhovnicească toate Îi sunt cu putinţă. El nu va refuza nici mâine această pace. Nu vă chinuiţi de grija încercărilor prin care s-ar putea să treceţi, atunci când acestea n-au apărut încă. Nu vă lăsaţi răpuşi de nicio temere, nu căutaţi cu orice preţ să vă aflaţi viitorul, să vi-l ghiciţi; alungaţi cât mai departe de voi orice spaimă, cu credinţa în Dumnezeu şi cu convingerea că El vă va ajuta la nevoie.
Încredinţaţi-vă Domnului întru totul, cu neştirbită credinţă, cu convingerea că, dacă va fi să vă încerce, vă va da şi puterea de a face faţă încercării. Domnul „împlineşte toate trebuinţele noastre, după bogăţia Sa, cu slavă” (cf. Filipeni 4, 19). Înfăţişaţi-vă Domnului cu toate ale voastre; dacă aţi pus mâna pe coarnele plugului, nu vă mai uitaţi înapoi; nu vă încurcaţi în amănunte. Aveţi tăria că, după ce aţi căpătat încredere în El, să aşteptaţi în linişte, cu deplină speranţă şi deplină supunere, să se facă voia Lui. Nu uitaţi că vi se dă putere să vă purtaţi crucea astăzi, nu mâine.
Cât timp omul îşi face munca sa conştiincios, cu dăruire, bucurie, inima sa e liniştită. El se mulţumeşte cu puţin, trăieşte simplu, nu îşi face griji pentru ziua de mâine; se lasă în Voia Domnului şi are nădejde că şi mâine va avea pâinea cea de toate zilele.
Când însă îşi face griji pentru ziua de mâine, când are teamă că nu îşi va putea asigura cele necesare traiului, când se lasă influienţat de gânduri rele şi imită pe alţii care doresc să aibă cât mai mulţi bani pentru zile negre, când inima lui se lipeşte de partea materială a acestei lumi, atunci bucuria dispare, iar despre liniştea sufletului nici nu mai poate fi vorba. Omul în goana lui de a agonisi cât mai mult, devine egoist; el devine agitat, devine un om care trăieşte doar cu gândul la bani.
Şi atunci încet, încet acest om se izolează de semenii săi, şi de asemenea aceştia îl ocolesc pentru că nu le mai place caracterul lui, nu le mai place felul lui de a fi şi astfel omul acesta sărăceşte sufleteşte. Atât timp cât nu te laşi în Voia Domnului în ceea ce priveşte ziua de mâine, atât timp cât îţi complici viaţa şi îţi doreşti din ce în ce mai mulţi bani, atât timp cât te îndepărtezi de oameni, nu mai poţi fi un om fericit.
Oamenii cu nădejde în suflet, oamenii care se lasă mereu în Voia Lui Dumnezeu, întotdeauna vor avea în sufletul lor şi vor vedea pretutindeni înflorită floarea speranţei, indiferent de câte obstacole se vor lovi pe drumul vieţii lor. Pentru aceştia, întotdeauna vor înflori: floarea credinţei, floarea nădejdii, floarea iubirii, floarea bucuriei, floarea simplităţii, floarea liniştii şi păcii sufleteşti, indiferent de vremurile vitrege din viaţa lor. Ei vor şti că Bunul Dumnezeu îi va ajuta întotdeauna să păstreze mereu aceste flori înflorite şi frumoase şi nu se vor îndoi niciodată de acest lucru…
Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să avem credinţa bunicilor noştri, a strămoşilor noştri.
Ei îşi puneau nădejdea în mila şi voia Lui; nu îşi făceau griji pentru ziua de mâine; ştiau că are grija Domnul lor drag, să nu le lipsească pâinea de pe masă sau cele de care aveau nevoie.
Să avem nădejde în pronia Lui Dumnezeu; să credem fără să ne îndoim că Acesta veghează asupra noastră; să avem îndrăzneală să ne aruncăm în Iubirea Lui, pentru a-l vedea mereu lângă noi şi pentru a nu ne teme că nu păşeşte alături de noi, că nu este ,,Tovarăşul’’ nostru pe drumul mântuirii noastre, pe drumul spre ACASĂ.
Cristina Toma
Jurnal Spiritual
