Giganţi întru ale duhovniciei

Părinţii deşertuadevarata-sfintenie-rod-al-Duhului-dumnezeiesclui, aceşti giganţi întru ale duhovniciei, discută într-un mod foarte sincer şi firesc despre neliniştile trupeşti şi deviaţiile lor. Una dintre istoriile despre Părinţii deşertului este suficientă pentru a arăta că creştinul nu este cineva care şi-a atins scopul, ci este cineva care se află într-o mişcare continuă şi, în consecinţă, ceea ce îl face pe un om creştin este faptul că duhovniceşte înaintează şi se află într-o creştere continuă, iar nu că are de păstrat la nesfârşit nişte canoane.
„Un monah care era tulburat de duhul desfrânării s-a sculat în miezul nopţii şi s-a dus la un bătrân căruia i-a vorbit despre gândurile sale, iar bătrânul i-a dat oarece alinare. încurajat de bătrân, s-a întors la chilia sa şi din nou a fost răscolit de duhul poftei trupeşti şi iarăşi s-a dus la bătrân; iar aceasta s-a întâmplat de mai multe ori. Bătrânul nu l-a respins, ci, ca să-l ajute, i-a spus: «Să nu cedezi în faţa diavolului, şi nici să slăbeşti lupta ta, ci de câte ori te va necăji duhul acesta, de atâtea ori să vii la mine şi el va fugi învins. Pentru că nimic nu descurajează pe demonul desfrânării ca atunci când îi sunt dezvăluite atacurile lui şi nimic nu îl încurajează într-atât, cât Păstrarea în secret a închipuirilor sale».
Astfel monahul a venit la bătrânul lui de unsprezece ori mărturisindu-şi gândurile şi apoi I-a zis bătrânului: «Arată-mi puţină dragoste, ava, şi spune-mi un cuvânt de folos.» Bătrânul a răspuns: «Crede-mă, fiule, dacă Dumnezeu ar îngădui să-ţi fie date gândurile care îmi chinuiesc mie mintea, te-ai arunca în prăpastie»; şi spunându-i bătrânul aceasta cu marea-i umilinţă, a liniştit chinul fratelui”.
Creştinul este un om care nu se află în stagnare, considerând că a ajuns la un stadiu final al deplinătăţii, ci care se mişcă şi se dezvoltă continuu. In viaţa creştină criteriile fiecărui om sunt destul de diferite faţă de ale altuia. Dacă aşteptarea unui om aflat pe prima treaptă a scării desăvârşirii este să urce pe a doua, iar aşteptarea cuiva care se află pe a zecea treaptă ar fi, spre exemplu, să urce pe a unsprezecea treaptă, ultimul poate fi osândit pentru că nu a urcat pe a unsprezecea treaptă şi poate fi îndreptat primul pentru că a urcat pe a doua, chiar dacă este cu opt trepte mai jos decât cel condamnat. Parabola Vameşului şi a Fariseului este un foarte bun exemplu pentru aceasta. Fariseul era un om foarte vrednic. Nu era nici fur, nici desfrânat, ci mergea adeseori la sinagogă, făcând multe daruri şi milostenii. Totuşi, era mulţumit de reuşitele sale şi credea că nu este necesar să mai facă şi altceva, şi astfel a rămas în stagnare. De cealaltă parte, vameşul trăia o viaţă murdară, dar o recunoaşte, nu este mulţumit de ea şi hotărăşte să se pună pe treabă. Al doilea, iar nu primul, s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, ne spune Hristos. întreaga tradiţie răsăriteană se sprijină pe acest fundament. Creştinismul apusean pare să ignore aceasta cu totul şi, cu ajutorul generalizărilor lipsite de maleabilitate, a dezvoltat o etică în alb şi negru. A dezvoltat etica propoziţiilor alternative, care a creat multe probleme încă de la început, dificultăţi care devin foarte evidente şi în zilele noastre. Creştinismul apusean a încercat să înfrunte consecinţele eticii sale standardizate a propoziţiilor alternative şi a generalizărilor dezvoltând două modele dezastruoase: 1) modelul eticii exterioriste şi 2) declasarea criteriilor. În realitate, primul dintre ele transferă centrul de greutate de la tentativa de a fi creştin la tentativa de a părea creştin. Foarte curând, creştinii apuseni au constatat că nu vor reuşi niciodată, dacă singurul mod de a deveni creştin este să respecţi toate legile şi canoanele. De aceea şi-au concentrat toate for-ţele în direcţia efortului de a părea că sunt aşa cum ar trebui să fie. O trăsătură elocventă a acestei tactici este ipocrizia, care de altfel este foarte cunoscută tuturor eticilor legaliste şi inflexibile. Exact aceasta a însemnat fariseismul, însă puritanismul şi cvietismul l-au depăşit cu mult.
Celălalt model este declasarea criteriilor, ast-fel că, dacă singurul mod de a fi creştin este să respecţi toate legile şi canoanele, atunci putem mări numărul creştinilor atâta timp cât putem reduce legile şi canoanele pe care aceştia trebuie sa le respecte. Epoca noastră a avut parte până la saturaţie de adoptarea acestei tactici. A început cu protestantismul şi s-a dezvoltat într-un foarte mare grad în papism, care a răspuns cu o impetuoasă permisivitate recentului exod şi indiferenţei adepţilor săi. Este greu să spună cineva care dintre aceste tactici este cea mai sinistră. Prima a creat oameni falşi, care îşi consumă energia nu pentru a se dezvolta, ci pentru a se ascunde. A doua amputează extazul vieţii şi o face plicticoasă şi prozaică. Singurul lucru pe care îl aşteaptă apuseanul de rând de la sine însuşi este să nu fure şi să nu ucidă, iar când ajunge la acest stadiu, stă şi nu face nimic şi în cele din urmă îşi pierde vlaga şi se plictiseşte. Nu i se deschide vreo perspectivă revelatoare în viaţa sa. De aceea se lasă pradă unei infantile întoarceri spre sine însuşi, care îl conduce fie la depresie, fie la tulburări psihice. Atunci când nu poate să-şi satisfacă poftele, lumea se prăbuşeşte. Nu ar fi fost posibil să cadă în depresie din cauza frustrărilor sexuale dacă ar fi avut în viaţa sa vederile unui ascet, care, de câte ori mânca, plângea gândindu-se că, în timp ce îşi hrănea stricăciosul său trup, lăsa flămând nemuritoru-i suflet.
Concepţia statică a eticii şi spiritualităţii creş-tine a penetrat viaţa creştinului apusean şi a devenit un mod de viaţă pe care îl trăieşte inconştient, întrucât, în acord cu concepţia apuseana a eticii creştine, creştinul este acela care păzeşte poruncile şi nu este posibil să aibă sentimente negative precum mânia sau ura. Această concepţie a fost încorporată culturii apusene şi, în cele din urmă, exprimarea mâniei în limitele culturii apusene este considerată barbarie. Unui om cultivat nu i se permite să simtă şi să îşi exprime mânia. Drept consecinţă a acestei concepţii, mânia este refulată şi transformată în simptome patologice. Mânia refulată este rădăcina celor mai multe tulburări psihologice. Mânia refulată este pervertită şi finalmente se exprimă pe căi indirecte, foarte bine deghizată şi într-un mod cu totul aparte distructivă. Exact aceasta descrie şi Hristos atunci când spune: „Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc acolo şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (ML 12, 43-46).
Duhul necurat al mâniei care iese din… barbarul răsăritean în strigăte şi ţipete, la omul din Apus, care îl refulează cu un zâmbet, se întoarce aducând cu el şapte duhuri mai rele decât acesta, precum nevrozele de orice fel, psihozele, depresiile, abuzul de substanţe chimice, alco-olismul, fanatismul religios, bolile trupeşti precum cancerul şi multe altele. Incontestabil, situ-aţia „rafinatului” psihotic apusean este mult mai rea decât starea „needucatului” răsăritean care strigă şi se înfurie. Mânia refulată este cauza multor fatalităţi din istoria lumii.
Multe revoluţii, războaie, măceluri s-au întâmplat din cauza izbucnirii catastrofice a mâniei refulate. Acelaşi lucru este cauza multor consecinţe dezastruoase ale fanatismului religios, precum inchiziţia şi înfricoşătoarele crime ale comunităţilor calvine medievale. De asemenea, mulţi dictatori şi conducători religioşi cumpliţi şi nemiloşi sunt purtaţi de mânia refulată, fapt legat de obicei de for-me parentale care au fost înăbuşite prin intermediul interdicţiilor religioase şi culturale. Aşadar, religia devine viaţa pe care oamenii o trăiesc inconştient. Astfel, creştinismul apusean a influenţat cultura apuseană şi, prin urmare, un creştinism pervertit a provocat nenumărate situaţii de tulburări psihice, pe care le are de tratat psihiatria contemporană. Tratarea psihoterapeutică a unui individ tulburat psihic este în mod esenţial un proces de orientare a omului apusean, pentru că tradiţia ortodoxă nu a acceptat tactica măştii exterioare şi, chiar dacă încurajează lupta pentru desăvârşire, condamnă mania desăvârşirii, care înseamnă negarea acceptării imperfecţiunii şi care, pe limba Părinţilor, este aroganţă satanică.
Este surprinzător cum creştinismul apusean a distrus imaginea biblică a lui Hristos şi L-a prezentat ca pe un om pasiv şi molatic, cu obraji roşii şi cu păr blond cârlionţat. Este deplorabil că mulţi ortodocşi sunt deranjaţi de puternicul şi spontanul Hristos iconic al artei bizantine şi au slăbiciune pentru dulceagul Hristos al artei apusene.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here