Generaţia copiilor lipsiţi de afectivitate

Problemele de comportament ale copiilor, dificultăţile de integrare ale acestora, incapacitatea de a comunica, chiar unele forme de izolare interpretate drept autism, îşi au în general originea în faptul că părinţii nu le acorda timpul şi afectivitatea necesară, atrage atenţia prof. Ioana Costea, directoarea Grădiniţei nr. 251 din Capitală.copiilor-lipsiti-de-afectivitate

“Ne întrebăm de ce la 13-14 ani nu se poate integra într-un grup. Trebuie să vedem ce s-a întâmplat cu el la trei ani. Cum era atunci, atunci ce a făcut?”, spune Ioana Costea într-un interviu acordat Ziare.com.

Accesul copilului la computer de la vârste foarte mici are efecte grave asupra dezvoltării neurologice şi psihologice echilibrate a acestuia, existând riscul ca el să devină un individ asocial. Este nocivă şi ambiţia părinţilor de a-i învăţa pe copii să scrie şi să citească înainte de vârsta şcolară, afirma profesoara Ioana Costea.

Când ar trebui înceapă copilul să utilizeze computerul?

Dacă vorbim despre utilitate, foarte târziu. Dacă vorbim despre satisfacerea unor curiozităţi, ca să vadă despre ce e vorba, în jur de 4 ani. Dar accesul trebuie să fie limitat. Când mi se spune că la doi şi jumătate copilul ştie să intre singur pe jocuri pe Internet îi întreb pe părinţi dacă la toaletă merge singur.

Această percepţie a părinţilor că este copilul foarte inteligent dacă la nici trei ani ştie să intre pe nişte simboluri de pe calculator, duce, de fapt, la autoizolarea copilului. Da, copilul are memorie vizuală foarte bună. El ştie că desenul acela de pe ecran îi pemite să intre în nişte jocuri, dacă îi face plăcere intra tot mai des, dar acesta nu e neapărat un semn de inteligenţă, nu are nicio legătură. La acest nivel de vârstă, 2-4 ani, nu se poate stabili inteligenta încă.

Până în jur de 3 ani şi jumătate – 4 ani, copiii trebuie să ştie să se desfăşoare într-un anumit social. În socialul de la nivelul vârstei lui, cu copii de vârsta lui, dar şi în socialul adulţilor. Capacitatea copilului de a comunica cu adulţii din jurul lui este esenţială pentru dezvoltarea lui din toate punctele de vedere, şi că structură de personalitate, şi ca nivel de inteligenţă, pentru că sunt noţiuni pe care copilul le asimilează şi ajunge apoi să facă legătură între ele. De aici ies “perlele” care îi încântă pe adulţi.

Utilizarea computerului nu împiedica, nu face mai dificil acest proces de socializare a copilului?

Utilizarea în exces, sigur că da. Dacă la 3 ani el se joacă 2 ore la computer, chiar dacă e un joc adaptat vârstei, e clar că el nu vorbeşte, nu comunică, are în faţă doar imagini care se succed foarte rapid şi de aici o stagnare a dezvoltării neuro-cerebrale a copilului. Fiecare vârstă e “specializată” pentru anumite achiziţii şi ele dezvolta anumite zone de pe scoarţa cerebrală.

Faptul că stă copilul ore întregi în faţa calculatorului, dezvolta anumite zone din creier, cortexul în special, şi duce la atrofierea celorlalte. Creierul nu se mai dezvoltă echilibrat. La fel şi cu privitul în exces la televizor. Aceste excese duc în timp la o incapacitatea de a socializa, de a relaţiona, de a comunica.

Cu cât copilul intra în contact mai devreme cu calculatorul, dar şi cu televizorul, iar acest contact este excesiv, există riscul ca el să devină un individ asocial, lumea lui se dezvoltă în ceea ce vede pe ecran, este o ruptură de realitatea, de socialul din jur.

Există o tendinţă a părinţilor de a pune copilul de mic în faţa computerului?

În ultimii ani, din fericire, s-a mai redus. Ea a fost maximă în anii 2000, când lumea era disperată, nu mai ştia ce să facă să înveţe copilul de mic să lucreze pe calculator. Nu conta dacă ştia să spună “bună ziua”, important era să facem cursuri de calculator. Acum cererea aceasta s-a mai redus.

S-a mai redus la grădiniţă, dar acasă?

Acasă, computerul şi televizorul rezolva probleme de familie. Părinţii îşi obţin liniştea pentru a-şi rezolva problemele de serviciu, casnice. Îi pui o tabletă în braţe copilului şi câteva ore nu ştii de el. Am văzut că au apărut tablete speciale pentru copii, cu programe de desenat, de scris litere de exemplu.

Percepţia că asta dezvolta imaginaţia şi îndemânarea copilului este greşită. Dacă îl laşi două ore în fata tabletei, indiferent ce desenează şi ce litere scrie fără să-şi folosească celelalte simţuri duce tot la un dezechilibru. Educaţia dinaintea apariţiei computerelor nu era neparat mai bună, dar dezvolta mai echilibrat copilul.carente-afective-materne

Care sunt principalele erori pe care părinţii le fac în educaţia copilului preşcolar?

Lipsa de timp acordat copilului. Este o generaţie a copiilor crescuţi de bunici, în cel mai bun caz, dar mai ales de bone. Părinţii, suprasolicitaţi de slujbe, nu mai au timp nici măcar să-şi manifeste afecţiunea şi la un moment dat nici nu mai ştiu cum. Este o generaţie a copiilor lipsiţi de afectivitate. Nu pentru că părinţii nu-i iubesc, ci pentru că nu mai au timp de ei. Simplul fapt că stai cu copilul acasă, el se joacă pe covor şi tu lucrezi pe laptop sau vorbeşti la telefon nu înseamnă că îi faci educaţie acasă.

Educaţie însemna să-i aloci timp exclusiv, o oră, două trei, câte ai. Să vorbeşti cu el, să-i povesteşti, să-i citeşti o poveste înainte de culcare. Se mai întâmplă foarte rar aşa ceva. În general copilului i se pune un CD şi problema e rezolvată. Dar aceeaşi poveste spusă de mama, de tata sau de bunica, are cu totul alt impact, pentru că omul odată cu povestea transmite energie pozitivă, afecţiune, pe care copilul le simte şi se manifestă ca atare.

Care sunt efectele alienării de părinţi?

O socializare mult mai greoaie, dificultăţi în stabilirea relaţiilor psiho-afective mai greu. Copilul se joacă în lumea lui, trăieşte în lumea lui.

Sunt forme de autism?

E mult spus autism, dar pe acest segment, dacă aţi adus vorba, sunt multe de discutat. Diagnosticul acesta de autism se pune atât de uşor. De foarte multe ori sunt comportamente dobândite, nu probleme psihice autentice.

Iar una dintre cauzele acestor comportamente dobândite poate fi tocmai lipsa de afecţiune din partea părintelui, a familiei. Niciodată copilul nu e vinovat, întotdeauna dacă există vinovaţi sau responsabili, ei sunt adulţii: familia, educatorii, modelele sociale.

Este esenţial cum te porţi cu copilul din prima zi. Se spune: e mic, mănâncă şi doarme, vai ce cuminte e!. E o mare problemă dacă până la un an copilul acela doar mănâncă şi doarme. Să vorbeşti cu el din prima zi, să îţi audă inima bătând, duce la o dezvoltare armonioasă. La un an e târziu.

Contactul vizual e şi el esenţial. Se spune: copilul acesta e autist pentru că nu are contact vizual. Dar copilul acela poate nu a învăţat să aibă contact vizual, dacă mama, la 3-4 luni, îl alăpta în timp ce vorbea la telefon sau îl ţinea în braţe în timp ce stătea la calculator… Trebuie să râzi cu copilul pentru că şi râsul se învaţă. Totul se învaţă. Depinde cum stimulezi copilul să înveţe, cât de echilibrat îl stimulezi să înveţe.

Ne întrebăm de ce la 13-14 ani nu se poate integra într-un grup. Trebuie să vedem ce s-a întâmplat cu el la trei ani. Cum era atunci, atunci ce a făcut?copil-abandonat-1_b

E util să punem copiii să înveţe de la 3-4 ani să citească, să scrie? Se dezvoltă aşa mai repede?

Nu. Până în jur de 5 ani, dacă o familie vrea să se ocupe de copil, faptul că vorbeşte cu el, că îi citeşte poveşti şi apoi îl stimulează să povestească la rândul lui este esenţial. Asta determina încrederea în sine a copilului, îi dezvolta vocabularul activ, îi activează vocabularul pasiv, adică acelea pe care le are în minte, le înţelege, fără să le fi rostit. Nu ai nevoie să scrie literele, ai nevoie să ştie să comunice, să se adapteze mediului, bun sau mai puţin bun, să reacţioneze corect în diverse situaţii şi medii.

Este mai bună educaţia copilului mic în colectivitate sau acasă cu bonă, de exemplu?

Normele actuale, potrivit cărora grădiniţele se organizează pentru copii între 3 şi 6 ani, sunt stabilite în urma unor studii ample ale Institutului de cercetări psihopedagogice. Copilul se dezvoltă cu mult mai bine între copii de aceeaşi vârstă, cu aceleaşi necesităţi şi aceleaşi dorinţe.

Acasă, de cele mai multe ori bona se uită la Suleiman în timp ce copilul se joacă pe tableta. Într-un mediu instituţionalizat, copilul are un program pe care îl învaţă, instituţia îi organizează într-un fel timpul şi învăţarea. De la ora cutare la ora cutare face asta, de la ora cutare la ora cutare face altceva, copilul învaţă şi dacă vrei să sări într-o zi o etapă ţi se atrage atenţia.

E valabil şi în cazul alegerii între bonă şi creşă?

Cu siguranţă într-o creşă cu standarde bune copilul se dezvolta mai bine decât acasă cu bonă. Nu e nicio îndoială. Personalul specializat îl înţelege şi ştie să-l înveţe. Asta e meseria cadrului didactic, asta a învăţat toată viaţa, aşa cum a învăţat inginerul să fie inginer. Cadrul didactic ştie ce, când şi cum să stabilească cu copilul. Copilul are nevoie de reguli, are nevoie de o viaţă organizată, ele îi dau un sentiment de stabilitate.

Iar colectivitatea asigura această viaţă organizată, desigur la nivelul vârstei. Copilul simte şi nevoia de autoritate. În învăţământ, autoritatea nu se impune, se câştigă. Dacă ai câştigat-o, l-ai câştigat de partea ta. La această vârstă nu poţi impune nimic, totul se câştigă, bazat pe afectivitate.

Copilul se ataşează de cadrul didactic şi face diferenţa între ataşamentul faţă de familie şi cel faţă de “doamna”. Cu acest ataşament un cadru didactic profesionist ştie să lucreze, să îmbine totul.

Sursa Ziare.com

[fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here