Lupta împotriva gândurilor rele

0
782

gandurileToată viaţa duhovnicească se întemeiază pe gândul cel bun, pentru că diavolii bombardează şi strică mintea omului cu gândurile rele şi apoi îl atacă şi-l robesc cu păcatele. Iar dacă omul se apără cu gândul cel bun şi cu rugăciunea, nu vor mai putea vrăjmaşii diavoli să-l atace. De aceea, creştinul trebuie să lepede toate gândurile sale rele. Toţi avem putere să facem această nevoinţă. Numai patimile şi păcatele din noi ne fac să credem că suntem prea slabi ca să ne opunem gândurilor rele. Pentru că nu este foarte greu să transformi gândul cel rău în gând bun.

Caută să priveşti lumea cu ochi duhovniceşti

Chiar dacă nu vom obţine de la început rezultate foarte bune în această luptă duhovnicească, ci vom avea şi căderi (gânduri rele), trebuie să continuăm nevoinţa. Cu timpul, însă, prin această străduinţă duhovnicească a noastră şi cu ajutorul darului dumnezeiesc, vom reuşi să schimbăm gândurile rele în gânduri bune. Şi cel mai uşor vom spori duhovniceşte dacă nu ne vom mai prinde cu mintea în gândurile rele. Pentru că sporirea în viaţa duhovnicească depinde de gândurile bune. Iar prin trezvie (paza minţii) şi rugăciune neîncetată, darul dumnezeiesc ne va ajuta în voinţa noastră împotriva gândurilor rele.

Spre exemplu, în loc să observi păcatele şi să osândeşti pe aproapele tău, îţi este mai cu folos duhovnicesc să-ţi plângi păcatele tale. Vei observa că nu este atât de greu să transformi gândul cel rău în gând bun.

Caută să priveşti lumea cu ochi duhovniceşti. Cauta să pui în mintea ta tot timpul gândul cel bun şi să te consideri tu cauza răului.

Iar când te rogi, smereşte-te şi caută să te concentrezi la cuvintele rugăciunii. Nu lăsa mintea să rătăcească. Străduieşte-te tot timpul să faci acest lucru. Chiar dacă în timpul rugăciunii mintea răspândită nu are gânduri păcătoase… Acest lucru o slăbeşte şi ea se împrăştie. Şi gândurile pricinuite de răspândire sunt mai viclene decât gândurile cele rele, deoarece nu le pricepem, ca să le lepădăm. Pentru că diavolul ne prezintă lucrurile încurcate şi ne ameţeşte cu gânduri pesimiste, ca să ne pierdem timpul şi să ne distragă de la rugăciune şi de la atenţia în ascultările pe care le avem de făcut.

Când gândul nostru este pătimaş, atunci păcătuim cu gândul.

Chiar şi puţin dacă reuşeşte diavolul să ne ameţească, astfel încât să nu avem dispoziţie pentru a lupta împotriva lui şi tot îi este destul ca să avanseze cu ispitele lui. Dacă diavolul schimbă des subiectele lui cele rele, şi noi trebuie să le transformăm imediat în gânduri bune. Gândurile de tristeţe, de plictiseală şi de deznădejde sunt gânduri rele şi trebuie schimbate imediat cu alte gânduri bune. Deoarece: cea mai bună lucrare a creştinului este să-şi facă în mintea sa o fabrică de gânduri bune, având ca temelie smerita cugetare, în care să fabrice numai gânduri bune, să prefacă gândurile cele rele în gânduri bune şi să le vadã, astfel, pe toate curate şi bune.

Se poate întâmpla, însă, să cultivăm în minte gânduri bune şi să vină diavolul cu gândurile sale rele. Asa ne strica toată starea duhovnicească. Pentru că vrăjmaşul mântuirii noastre ne ştie sensibilitatea şi păcatele .(iubirea de sine, mândria, slava deşartă, iubirea de arginţi, mânia, ura, poftele trupeşti…). Ȋn astfel de situaţii, trebuie să ne smerim şi să continuăm lupta şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom reuşi să transformăm gândul cel rău în gând bun.

Când gândul nostru este pătimaş, atunci păcătuim cu gândul. Căci nu numai păcatul cu fapta este socotit ca păcat. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: oricine se uită la o femeie, spre a pofti sau s-a desfrânat cu ea în inima lui ( Matei 5, 28 ).

Când creştinul primeşte tot ceea ce i se întâmplă cu gând bun, va avea spor duhovnicesc în tot ceea ce va face. Iar dacă le primeşte cu gând rău, se chinuie, se zăpăceşte, se îmbolnăveşte şi poate chiar înnebuni.

De vei vedea pe cineva râzând sau mâncând prea mult, să nu-l judeci

Dacă ne iubim pe noi înşine, toate le vom explica după cum ne va plăcea, în chip pătimaş şi păcătos şi, încet-încet, aceste explicaţii iraţionale ale noastre vor deveni fireşti. După aceasta, în orice chip s-ar purta cineva cu noi, ne vom sminti.

Iar dacă creştinul nu are gând bun şi dacă acţionează numai din interes, nu va putea fi ajutat nici de sfinţi, nici de Dumnezeu. De asemenea, sunt creştini care, dacă le dai puţină atenţie, ca le spui un cuvânt bun, parcă zboară în tot ceea ce fac. Dar dacă nu le dai atenţie sau îi smereşti, se mâhnesc şi apucă pe căi extreme, care sunt ale diavolului. Spre exemplu, dacă văd un prieten care nu le mai acordă aceeaşi atenţie ca în alte dăţi, îşi pun în minte gândul că are ceva împotriva lor. Nu se gândesc deloc că în acel moment ar putea fi ocupat cu alte treburi mai importante.

Ȋn Patericul Egiptean un avva ne învaţă: „A zis un bătrân: de vei vedea pe cineva râzând sau mâncând prea mult, să nu-l judeci, ci mai vârtos să zici: fericit este acesta, neavând păcate, şi pentru aceasta se bucură sufletul lui”.

La modul general, Părinţii duhovniceşti ne vorbesc despre două metode de înlăturare a gândurilor rele.
  1. Metoda „antiretică”, prin care se îngăduie gândului străin să pătrundă în minte, până la stadiu de însoţire, în care se vorbeşte cu el în chip nepătimaş. Ȋîn această convorbire, sufletul luptă cu gândul prin scurte texte din scrierile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, care au luptat şi au biruit toate gândurile viclene şi rele.

Pentru aceasta, trebuie să avem multe citate din Sfânta Scriptură în mintea noastră, agonisite prin deasa citire.

In Sfânta Evanghelie de la Matei (4, 3-10)se vorbeşte despre postul şi ispitirea lui Iisus. Acolo aflăm că diavolul ispiteşte cu citate din Sfânta Scriptură, la care Domnul nostru Iisus Hristos îi răspunde cu alte citate din Sfânta Scriptură.

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne învaţă: „îndată ce va apărea în inimă vreo dorinţă rea, leag-o îndată cu o replică evanghelica îndreptată împotriva ei, sau leagă-ţi dinainte toate dorinţele şi gândurile cu dumnezeieştile cuvinte şi umblă între ele; vei fi ca un înlănţuit. Ȋn aceste lanţuri însă este libertatea sau calea liberă către împărăţia Cerurilor”.

Această metodă este rezervată doar celor sporiţi duhovniceşte, celor îmbunătăţiţi, care au dobândit discernământul sau darul deosebirii gândurilor şi pot cunoaşte şi lupta eficient şi fără a-şi primejdui mântuirea cu aceste gânduri.

Riscul acestei metode pe lângă faptul de a fi înfrânt, este că prin descoaserea ispitei şi creşterea ei, sufletul suportă o anumită tulburare, de care cei desăvârşiţi se feresc.

  1. De aceea chiar şi Părinţii duhovniceşti care au această putere şi experienţă ne recomandă cea de a doua metodă -„tăierea gândurilor”, un mijloc mult mai direct şi eficient.

Aceasta cere un efort de trezvie, de a nu permite să pătrundă în suflet sămânţa vrăjmaşului, ispita sau amăgirea lui. Trebuie deci blocat de la bun început, tot acest mecanism al ispitei, prin respingerea ei ca pe ceva naiv, frivol, lipsit de substanţă şi consistenƫă.

Grăbiţi-vă să deosebiţi pe vrăjmaş (diavolul n. n.) şi să deveniţi potrivnici lui.

Referindu-se la această metodă, Sfinţii Părinţi ne recomandă să lovim şarpele cel viclean în cap, nu în coadă, să tăiem răul de la rădăcină, să lăsăm să se piardă întâi-născuţii şi pruncii Babilonului (Psalm 136, 8-9), Babilonul fiind simbolul vieţii pătimaşe, tărâmul locuit de diavoli, ţara fărădelegii.

Referindu-se la lupta noastră duhovnicească cu gândurile rele şi cu vrăjmaşii diavoli, Sfântul Teofan Zăvorâtul ne învaţă: „Grăbiţi-vă să deosebiţi pe vrăjmaş (diavolul n. n.) şi să deveniţi potrivnici lui. Ȋn lupta duhovnicească nu e la fel ca în lupta trupească. Ȋn cea trupească, vrăjmaşul vine în faţa ta şi îl vezi ; inn lupta duhovnicească atât vrăjmaşul cât şi noi suntem în acelaşi suflet şi în aceaşi inimă; şi tot necazul ne vine în cea mai mare parte din faptul că noi nu ştim să-l deosebim pe vrăjmaş de noi înşine şi să ne despărţim de el.

Noi credem că mişcarea pătimaşă care ne tulbură ne reprezintă pe noi, firea noastră, o cerinţă firească, ce trebuie satisfăcută în vreme ce ea nu ne reprezintă pe noi, firea noastră, ci pe vrăjmaşul nostru, cel venit de aiurea. Această rătăcire este izvorul tuturor căderilor noastre în păcat şi al tuturor faptelor noastre greşite. Dacă am reuşi să deosebim patima de noi înşine ca pe ceva duşmănos nouă, nu ne-am îndupleca s-o satisfacem, ci am fi însufleţiţi de ură şi împotrivire faƫă de ea”.

Trebuie sa ne eliberam de gandurile ispititoare

Aşadar, mai ales la începutul vieţii duhovniceşti, ni se recomandă să ne eliberăm de aceste gânduri ispititoare şi păcătoase. Mintea trebuie sa steaspre lucrarea cea duhovnicească; spre cuvintele sfinte ale Scripturilor, ale Sfinţilor Părinţi şi spre experienţele duhovniceşti ale oamenilor duhovniceşti.

Prin actul procreării apărem ca fiinţă umană, asemănându-ne cu părinţii şi strămoşii noştri, trupeşte, dar şi spiritual.

Când un tată moare, e ca şi cum n-arfi murit, căci lasă după el pe cineva care-i seamănă.

„Există un spectru vital, nişte antecedente care intră în componenţa noastră şi de care nu putem face abstracţie. Din punct de vedere al formării duhovniceşti, noi suntem în sinteză proprii noştri părinţi. Aducem din străfunduri de existenţă, din moşi strămoşi, aducem aşa cum aducem figura părinţilor noştri într-o altă ediţie, aşa cum aducem figura bunicilor noştri într-o altă existenţă, tot aşa aducem şi o realizare din cele ce facem noi şi o proiectăm apoi mai departe, fiecare în felul nostru.

De aceea este nevoie şi de o îndrumare, de o atenţionare, de nişte jaloane pe care să le aibă fiecare şi să ştie că de el depinde fericirea sau nefericirea lui în viaţă, fericirea sau nefericirea lui la bătrâneţe.

Fericitul Augustin spune: „Tatăl omului mare este copilul”.

„Omul mare străbate prin viaţă şi acumulează multe lucruri din afară, pe care el însuşi şi le-a pregătit prin atitudini, prin felul de a fi, prin faptele pe care le-a făcut şi le-a acumulat în sine.

Şi apoi, toate aceste lucruri, în sinteză, care suntem noi la tinereţe şi la bătrâneţe, le ducem mai departe în veşnicie în noi şi le lăsăm lucrătoare pentru cei din jurul nostru.

Aşa că trebuie să avem această conştiinţă şi să ne gândim la responsabilitatea proprie pentru noi şi pentru ceilalţi”.

Dacă admitem „existenţa unui spectru vital, nişte antecedente care premerg zămislirii noastre trupeşti”, după cum spune Arhim. Teofil Părăianu, putem explica de ce se nasc copii cu înclinaţii bune şi copii cu înclinaţii rele.

Dacă mintea noastră nu este bună (dreaptă), nici lucrurile pe care le vom gândi nu vor fi bune (drepte). Trebuie deci să ne observăm gândurile. Din gândurile pe care le avem ne vom cunoaşte starea noastră duhovnicească.

Puterea de a gândi şi de a vorbi o avem de la Dumnezeu. Invăţăm să gândim bine sau rău şi de la oameni. Totuşi, puţini sunt acei oameni care gândesc bine, dar şi mai puţini sunt cei care îşi observă gândurile. Acest lucru se datorează faptului că în marea lor majoritate, oamenii nu au fost învăţaţi cum să gândească creştineşte.

Nu trebuie să ne fie lucru neliniştitor dacă prin mintea noastră trec gânduri rele.

Cei mai mulţi oameni acţionează spontan, din instinct. Ei sunt mânaţi de dorinţe egoiste şi păcătoase, iar familia, şcoala şi societatea contribuie în mare măsură la acest lucru. De aceea, trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine. Trebuie să lucrăm, cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, la sporirea înclinaţiilor bune şi la stingerea înclinaţiilor rele din noi, pentru a ne birui firea cea rea şi a o înduhovnici.

Nu trebuie să ne fie lucru neliniştitor dacă prin mintea noastră trec gânduri rele. Numai îngerilor şi celor desăvârşiţi nu le trec prin minte gânduri rele. Ȋngrijorător este, însă, atunci când creştinul le primeşte în mintea sa; el discută şi se îndulceşte cu ele şi ajunge să facă păcate.

Pentru că mintea noastră nu este curată şi suntem pătimaşi, diavolii pot să semene în ea gânduri rele. Astfel vor găsi terenul propice ca să facă buruieni.

De aceea, trebuie să luptăm cu gândurile rele cu ajutorul Harului Dumnezeiesc prezent în Sfintele Taine, cu smerenie, rugăciune şi cu gânduri bune.

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune: „Ceea ce pui în vistierie, aceea vei şi primi; pui aur – aur vei scoate; pui aramă – aramă vei scoate.

Dar cum să facem ca în visteria noastră să fie numai aur?

Inima este prin firea ei vistieria lucrurilor bune; viclenia vine pe urmă. Aşadar cu bisturiul luării-aminte şi al nemilostivirii de sine, desparte nefirescul şi taie-l. Cele viclene vor fugi una câte una, iar binele se va întări şi va căpăta profunzime, până ce, în sfârşit va rămâne doar el…

Problema este: cum deosebim firescul de nefiresc?

Pe materialiştii de acum să nu-i asculţi, la ei totul este pe dos – firescul e pentru ei nefiresc, iar nefirescul este firesc, numesc răul – bine şi binele – rău. De aceea, vezi ce zice Domnul în Evanghelie, ce zic Sfinţii Apostoli în scrierile lor şi după acest îndreptar să hotărăşti ce este firesc.

Astfel vei agonisi în cele din urmă mulţime de bunătăţi, pe care le vei scoate din inima ta.

Roagă-te Duhului Sfânt:

„Vistierule al bunătăţii, vistierie a bunătăţii fă şi inima mea”.

Din Patericul Egiptean aflăm: „Un frate a venit la avva Pimen şi i-a zis: Avvo, multe gânduri am şi mă primejduiesc din pricina lor! Şi l-a scos pe el bătrânul afară sub văzduh şi i-a zis: întinde braţul şi ţine vânturile.

Iar el a zis: Nu pot să fac aceasta! Şi i-a răspuns bătrânul: Dacă asta nu poţi s-o faci, nici gândurile nu le poţi opri să vină. Alt lucru este însă să le stai împotrivă”

Gândurile bune in viata creştinului ortodox, viaţa ca o prăznuire duhovniceasca, Părintele Daniel de la Rarău

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here