Smerenia e modestia care dă nota de eleganţă discretă omului de societate

0
347
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

gandul smeritGândul smerit îşi are şi el protectorul, îngerul său. Acesta apără de mândrie şi de slava deşartă. Pentru ca în afară să nu se manifeste un om orgolios, dispreţuitor, cu înalte păreri despre sine, socotindu-i pe ceilalţi inferiori şi proşti, e nevoie de ordine în inte­rior. Tot în gând. Tot în inimă. Dacă e ordine acolo, va fi ordine şi în manifestările exterioare. Smerenia pune ordine acolo unde e dezordine.

„Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor sme­riţi.”

Şi chiar dacă o falsă smerenie în afară va putea ascunde dezordinea dinlăuntru, mult nu o va putea ascunde. Orgoliul din gând îşi va da în petec, mai devreme sau mai târziu. Numai din gândul smerit poate izvorâ apa curată a modestiei. Chiar dacă eşti mai dotat decât alţii, mai învăţat, mai sus pus pe scara valorilor şi a funcţiilor în societate, gândul smerit te va învăţa cum să te comporţi fără ca înălţimea ta să-i jeneze pe ceilalţi. Ba chiar, numai în aceste condiţii ceilalţi îţi vor recunoaşte valoarea. Altfel ţi-o vor pizmui, ţi-o vor reproşa, te vor urâ pentru ceea ce îi depăşeşte şi tu ţii să se vadă.

Gândul smerit te face să te gândeşti mai mult la cele pe care încă nu le ştii, pe care încă nu le ai, pe care încă nu le-ai făcut, mai mult decât la cele pe care le-ai făcut, decât la cele pe care le ştii şi le ai. La ceea ce nu eşti, decât la ceea ce eşti. El te face să te simţi sărac de ceea ce nu ai, nu bogat de ceea ce ai şi să recunoşti şi va­lorile altora, poate de altă natură, dar nu inferioare şi poate în plus faţă de cele ale tale.

Gândul smerit modelează suflete delicate, îndatoritoare, comunicative, prieteneşti, deschise. Şi cum mândrii nu plac oamenilor, tot aşa nu-i plac nici lui Dumnezeu. „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor sme­riţi” (Iacov 4, 6; I Petru 5, 5). Cel mândru e şi rău (Ps. l0, 2), de aceea se spune în Cartea Proverbelor că „mândria merge înain­tea pieirii” (Prov. l6, l8).

Gândul smerit e tocmai acela care recunoaşte limitele peste care nu mai poate trece.

Nicolae Iorga spunea că mândria e „un strălucit monument funebru ridicat deasupra sufletului mort de mult” (Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul). Sufletul mândrului, aşadar, e doar o aparenţă de suflet. Mândria îl deformează, îl falsifică. Gândul smerit îl pune în ordine, în rânduială, îl păstrează viu şi autentic.

Sunt, desigur, printre noi şi în lume, oameni dotaţi cu daruri deosebite, pictori, sculptori, scriitori, profesionişti desăvârşiţi în multe domenii, în economie, în finanţe, în administraţie, sunt oameni tare au învăţat mult şi ştiu multe. Aceştia pot avea tendinţa mândriei cu realizările şi darurile lor şi pot părea îndreptăţiţi. Ei cer recunoaşterea unei stări de fapt, nu a unor pretenţii neîndreptăţite.

Şi totuşi, rugăciunea Sfântului Efrem, de cerere ca Dumnezeu sa-i dea „gândul smerit”, îşi are loc şi în viaţa şi gândirea unora ca acestora. Căci atunci când ai dat tot ce poţi, când ai creat opere de valoare pe mă­sura talentului sau geniului tău, poţi oare fi sigur că nu se putea şi mai bine şi mai mult? Poţi fi sigur că nu te-ai lovit de nişte limite?

Gândul smerit e tocmai acela care recunoaşte limitele peste care nu mai poate trece. A nu te semeţi cu ceea ce ai acumulat şi cu ceea ce ai realizat, ci a te smeri din cauza celor pe care nu le-ai realizat încă şi pe care n-ai reuşit să le cunoşti, iată semnul gându­lui smerit. Căci unde e atotştiutorul? Unde e cel care poate spune: ştiu tot, nu mai am nimic de învăţat! Tot ce ne-a rămas necunoscut e prilej de gând smerit. Şi tot ce au făcut alţii înaintea noastră, de asemenea.

„Nu ştiu”. „Nu te mâhni, fetiţă”, îi spuse regele, „Nici eu nu ştiu!”.

Se spune că marele compozitor Gounod ar fi spus odată unor tineri elevi ai săi: „Cu cât creşti şi devii mai mare în creaţiile tale, cu atât îi priveşti cu mai mult respect şi cu mai mare smerenie pe marii creatori dinaintea ta. La vârsta voastră ziceam: „Eu”. Eu eram cel mai mare. Când am împlinit vârsta de 25 de ani, am început să zic: „Eu şi Mozart”. Astăzi zic: „Mozart!”. Iată şi un exemplu de smerenie delicată şi pedagogică.

Călătorind prin ţară, regele Frederick al VI-lea al Danemarcei a intrat într-o zi într-o şcoală primară dintr-un sat. A găsit copii inteligenţi şi vioi şi s-a gândit să le adreseze o întrebare: „Care au fost cei mai mari regi ai Danemarcei?”. Toată clasa, într-o voce, a răspuns: „Knut cel Mare, Waldemar şi Cristian al IV-lea”. Învăţă­toarea a şoptit ceva la urechea unei fetiţe şi aceasta a ridicat mâna. „Mai ştii şi altul?”, o întrebă regele. „Da, Frederick al Vl-lea”. Adică chiar el. Îi va fi plăcut regelui, dar a întrebat-o: „Ce fapte mari a săvârşit?”. Fata a lăsat capul în jos şi ruşinată, a răspuns: „Nu ştiu”. „Nu te mâhni, fetiţă”, îi spuse regele, „Nici eu nu ştiu!”.

Nu voi spune ca cei cu mari realizări să afişeze o falsă smere­nie, să-şi nege calităţile sau să se creadă egali, sau mai prejos de cei care n-au făcut nimic şi nici măcar efortul de a face. Dar este loc de smerenie şi pentru ei, dotaţii, superiorii, virtuoşii. Aceştia trebuie să se ferească de cea mai subtilă dintre ispite: orgoliul virtuţii. De aceasta sunt pândiţi şi sfinţii. Şi marea lor luptă aceasta a fost şi este întotdeauna.

Gândul smerit se opune entropiei, pune ordine in microcosmosul uman.

Ieşirea din ispita orgoliului virtuţii, a orgoliului realizărilor, a orgoliului superiorităţii intelectuale, nu este uşoară, pentru că pare o ieşire dintr-o realitate şi dintr-un adevăr despre care am minţi dacă le-am nega. Dar dacă cei aflaţi într-o astfel de dilemă îşi aduc în conştiinţă toate cele pe care le-ar mai putea face încă, ieşirea din ispită ar deveni mai uşoară. Smeritul are conştiinţa limitelor sale, dar mai are în plus şi simţul misterului. E deschis spre mister. Spre ceea ce nu cunoaşte încă din multele necunoscute ale lumii şi ale vieţii.

Cel cu gând smerit nu se gândeşte decât cum să slujească. E locul pe care şi L-a ales şi Iisus pentru El. Din perspectiva aceasta, smerenia nu omoară iniţiativele, nu anemiază simţul social al oamenilor, nu paralizează curajul. Ea face din oameni fraţi, îi ega­lizează în starea de mirare sfântă în faţa tainelor care ne înconjoară şi care ne solidarizează. Numai egoismul îi ridică pe unii deasupra şi uneori împotriva altora. Egoismul refuză eul altora.

Smerenia obligă la deschidere, la ieşirea din noi înşine şi din autosuficienţă. Ea ne învaţă să citim limpede în noi înşine. Ai multă ştiinţă? Mai multă decât cei din jur? Foarte bine. Smereşte-te pen­tru că tu ştii, ceea ce poate nu ştie nimeni, că ai o patimă pe care nu ţi-o poţi birui. Prin aceasta eşti cel puţin egalul multor neputincioşi.

Adevăraţii smeriţi nu sunt cei care se ştiu sme­riţi, ci cei care se vor smeriţi.

Gândul smerit duce la concordie între oameni; lucrurile se pun in ordine. Căci ea nu e virtutea închişilor, a celor ce se izolează. Aceia n-au faţă de cine se smeri. Doar faţă de Dumnezeu. Dar faţa de Dumnezeu, în sinea lor se smeresc toţi orgolioşii. N-o recunosc însă în faţa semenilor şi atunci păcătuiesc împotriva lor şi prin aceasta şi împotriva lui Dumnezeu.

Smerenia nu e virtute de viaţă pustnicească. Nu există impostură în singurătate, spune Marcel Schwob. Gândul smerit e mo­destia care dă nota de eleganţă discretă omului de societate. M-au impresionat întotdeauna oamenii învăţaţi, mari cu adevărat, care în societate se poartă cu o delicateţe care şterge orice diferenţă. Aşa câştigă pe loc ceea ce infatuaţii cei mai deştepţi pierd pe loc.

Adevăraţii smeriţi, dacă uneori e greu să ajungă la smerenie, se apropie mult de ea prin aceea că vor să fie smeriţi. Sau, să facem un pas mai departe: adevăraţii smeriţi nu sunt cei care se ştiu sme­riţi, ci cei care se vor smeriţi. Se află într-o stare permanentă de aspiraţie spre smerenie, de insatisfacţie cu ceea ce sunt şi simt. Aceştia sunt şi cei mai apăraţi de orgoliu.

„Dacă am face apelul smeriţilor, n-ar răspunde nimeni!”

Cineva spunea inspirat: „Dacă am face apelul smeriţilor, n-ar răspunde nimeni!” (Mgr. Chevrot, La vie de l’homme nouveau, Paris, l939, p.73, v. şi p.53-73). Cel care ar răspunde s-ar demasca de îndată că nu e smerit, afară de cazul că ar face gestul de maximă smerenie de taină, acela de a voi să apară drept impostor! Dar aces­tea sunt situaţii de limită, dintr-un sistem de gândire care de fapt scapă oricărei sistematizări. Sunt experienţe singulare, profunde, din categoria nebunilor pentru Hristos care trebuie să simuleze ne­bunia până la a fi luată ca atare. Dar cei din jur ajung să n-o mai poată deosebi de virtute şi nu foloseşte nimănui.

Aceea nu e o vir­tute socială, comunitară. E o stranie cale a extremiştilor, de care e mai bine, acum, să nu ne ocupăm. Ne e deajuns să învăţăm cum să ne cultivăm gândul smerit, noi, oamenii de rând, printre oamenii de rând, cu rosturi în viaţă, în familie, printre cei cu care vieţuim.

A fi cu gând smerit, în sensul rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, e virtutea simplă a modestiei, a nu te crede tu cel mai bun şi a nu-i crede pe alţii cei mai răi.

,Alege-ţi din tot poporul tău o mie dintre cei mai buni”

Se zice că Dumnezeu s-a adresat odată lui Moise şi i-a spus: ,Alege-ţi din tot poporul tău o mie dintre cei mai buni”. Şi Moise a ales o mie dintre cei mai buni. După aceea i-a spus Dumnezeu: „Acum alege din această o mie, zece care să fie cei mai buni”. Şi a ales Moise zece. După aceea iarăşi a vorbit Dumnezeu şi i-a spus: „Alege din aceşti zece pe cel mai bun”. Şi l-a ales Moise pe cel mai bun. Şi atunci i-a spus Dumnezeu: „Vreau să văd dacă l-ai ales bine. Trimite-l pe acesta unul, ca în termen de patru ani, să-l găsească pe cel mai rău om din lume”.

Şi a umblat bietul om căutând în dreapta şi în stânga şi mereu îndoindu-se. Găsea uneori pe unii care păreau foarte răi, dar îşi zicea: „De unde ştiu eu, poate că aceasta este doar o aparenţă. Poate că el în sinea lui e un om drept. Poate că aşa îmi apare mie. De ce să-l judec eu? Eu n-am dreptul să mă înşel. Dacă m-a ales Moise ca pe cel mai bun din poporul lui Israel, înseamnă că eu nu am dreptul să mă înşel”.

Şi a căutat şi a căutat şi a ajuns până în ultima zi. Şi atunci a zis: „Va să zică nu sunt în stare să-l aflu pe cel mai rău. Ia să mă întorc eu către mine. Sunt eu oare chiar cel mai bun? Câte greşeli nu am eu şi Moise m-a ales totuşi pe mine, poate neştiind el câte ascunzişuri am eu. Şi dacă aş fi eu cel mai bun cu adevărat şi înţelept, aş fi ştiut să-l găsesc pe cel mai rău”. Şi s-a dus înapoi la Moise şi i-a spus: „L-am găsit. Eu cred că eu sunt cel mai rău”.

Smeriţii alcătuiesc ceata din care Dumnezeu îşi alege drepţii.

Şi atunci din nou i-a vorbit Dumnezeu lui Moise şi i-a zis: „Acesta fiindcă nu i-a judecat pe ceilalţi, fiindcă nu s-a aşezat deasupra celorlalţi, fiindcă s-a judecat pe sine, acesta este cel mai bun. Într-adevăr, bine l-ai ales!”.

Smeriţii alcătuiesc ceata din care Dumnezeu îşi alege drepţii. Să nu-şi închipuie însă cineva că pentru aceasta smeritul trebuie să ducă o viaţă căznită, să umble îmbrăcat urât, să-şi ţină ochii în pământ şi să afişeze o sfinţenie ostentativă, care atrage atenţia. Prin acestea se obţine exact rezultatul contrariu. Şi nici nu-şi alege Dumnezeu drepţii doar din făcătorii de minuni, cum ar crede unii care, din cauză că nu ajung la asemenea performanţe, se descura­jează, sau îşi suspendă orice efort şi orice aspiraţie.

Într-o veche tradiţie se păstrează amintirea cuiva care s-a dus la un înţelept şi l-a întrebat: „Înţeleptule, am văzut un om zburând. Va fi fiind acesta drept în faţa lui Dumnezeu?”. „Nu ştiu. Să mă mai gândesc”, a răspuns acela. „Am mai văzut şi un om mergând pe apă ca pe uscat. Va fi fiind acesta drept în faţa lui Dumnezeu?”. „Nu ştiu. Să mă mai gândesc”, a răspuns şi de data aceasta înţeleptul. „Am mai văzul însă şi un om ca toţi oamenii, unul ca noi, care-şi făcea datoria cea de toate zilele în faţa lui Dumnezeu, dar nu se deosebea cu nimic de ceilalţi oameni, nici nu zbura, nici nu mergea pe apă ca pe uscat.

#Acesta cum o fi?”. Înţeleptul i-a răspuns fără ezitare: „Acesta este drept în faţa lui Dumnezeu, pentru că acesta face cele ale oamenilor. Nu este dat oamenilor nici să zboare, nici să meargă pe apă ca pe uscat, dar le e dat să fie oameni cumsecade. Şi dacă sunt oameni cumsecade, aceştia sunt drepţi în faţa lui Dumnezeu”.

Opuse smereniei, se ştie, sunt mândria, orgoliul, slava deşartă, adică dorinţa de a fi lăudaţi de alţii.

Cred că a fi oameni cumsecade putem toţi, aşa că să nu ne mâhnim că nu putem zbura şi nu putem umbla pe apă ca pe uscat! Despre acestea din urmă nu ne va întreba şi nu ne va cere socoteala nimeni. Mă tem însă că despre cumsecădenie vom fi întrebaţi.

Opuse smereniei, se ştie, sunt mândria, orgoliul, slava deşartă, adică dorinţa de a fi lăudaţi de alţii. E un păcat de care scăpăm greu. Toţi. Unii ajung să trăiască într-o mare suferinţă pentru că nu sunt lăudaţi. În această suferinţă cad mai ales cei care nu au pentru ce să fie lăudaţi, dar ca să aibă iluzia ca înseamnă ceva printre oameni, vor să asculte despre ei măcar laude mincinoase. Iar când minci­noşii lăudători le potrivesc bine, cei lăudaţi ajung chiar să le creadă. Tristă specie de oameni!

Dar sunt şi dintre aceia care doresc să fie lăudaţi pe merite adevărate. Cui îi vine bine, când a făcut ceva important şi în jurul lui se tace? Sau când meritele sunt atribuite altuia, sau şi le atribuie altul? Se mai întâmplă şi de acestea. Impostorii îşi găsesc întot­deauna argumente ca să-şi apere impostura. Ea iese la spălat, cum se zice, dar e trist că se produce. Istoria face de obicei dreptate. Dar chiar şi în asemenea cazuri, cel care ar avea dreptul să se laude, e îndemnat să-şi păstreze gândul smerit.

Să ştie că i se va face drep­tate. Să nu ţină cu tot dinadinsul să şi-o facă el. Şi nici alţii, deşi e întotdeauna mai bine să i-o facă alţii, decât să şi-o facă el. Aceasta nu înseamnă că el, sau societatea, să fie de acord cu impostorii. Aceasta e o problemă aparte. Pe aceştia nu-i iartă nimeni, nicio­dată.

„Vino şi tu cu noi”. „Aş veni, dar eu n-am aripi ca voi”.

Românul are o vorbă: „Toată pasărea pe limba ei piere”. Trebuie să aibă la origine o dezvăluire a locului unde se afla, pentru că a vrut să arate cât de frumos cântă şi aşa a fost şi prinsă. N-aş garanta că e explicaţia cea mai adevărată. Dar că toată broasca pe limba ei piere, veţi vedea îndată de ce şi nu va mai rămâne pentru nimeni nici o îndoială că explicaţia e cea adevărată.

O broască se tot gândea cum să scape şi ea, iarna, de anotimpul rece, aşa cum scapă unele păsări, plecând în ţări mai calde. Se împrieteni cu nişte gâşte săl­batice care îşi petreceau vara în aceleaşi ape, dar toamna plecau spre Egipt, sau spre alte locuri mai calde. Gâştele i-au spus: „Vino şi tu cu noi”. „Aş veni, dar eu n-am aripi ca voi”. Aşa era. Dar broscuţa nu era dintre acelea care să se împace cu prima piedică. Se gândi, se tot gândi, până când îi veni o idee. Salvatoare: „Am găsit”, îşi zise. Voi zbura şi eu. Numai să găsesc înţelegere la prietenele mele gâştele. Cheamă două dintre ele şi le spuse: „Smulgeţi o trestie solidă din baltă şi o aduceţi la mine”. Gâştele sălbatice făcură aşa. Era tocmai sezonul plecării spre ţările calde. Nu înţelegeau ce urma să se întâmple.

Veselă, broscuţa le instrui: „Dacă vreţi să mă salvaţi, puteţi”. „Vrem”, conveniră gâştele generoase, „atunci una din voi va lua în cioc un capăt al trestiei, iar cealaltă, celălalt capăt. De mijloc mă voi atârna eu, ţinându-mă cu gura de trestie şi aşa vom zbura toate trei. Nu e aşa că e ingenioasă descoperirea mea?”. „Genială”, conveniră cele două zburătoare. „Iată cum o broască cu cap poate ajunge să zboare. Pornim chiar acum. Tu eşti uşoară şi noi suntem două.

Mândria o pierdu!

Şi la primăvară ne întoarcem iarăşi aici”. Şi porniră. Zburau vesele peste ape şi munţi, peste sate şi oraşe. Trecând pe deasupra unui sat, ieşi tot satul să vadă minunea. Cineva de jos zise: „Ce minunat! Cine va fi avut ideea aceasta genială?”. Auzind broscuţa se umflă de mândrie, se simţi extrem de importantă, în aşa măsură încât n-o răbdă inima să nu se laude şi să zică tare: „Eu”. Se gândise că nu cumva cei de jos să creadă că a fost ideea gâştelor, care erau doar două simple şi proaste gâşte sălbatice! Dar în clipa în care deschise gura şi abia avu timpul să zică „Eu”, căci voise să mai adauge: „Eu am avut ideea genială”, în aceeaşi clipă se simţi desprinsă de trestie şi căzu în gol şi sătenii o priviră cum se zdrobeşte de pământ, în mijlocul lor. Mândria o pierdu!

Tâlcuri noi la texte vechi, Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here