GALERIE FOTO: Vasile, călătorul naufragiat în codrii Vrancei

0
225
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

6vasile turea bodinari vintileascaVă povesteam, în ediţia de ieri a cotidianului nostru, că în locul numit Bodinari, din comuna Vintileasca, trei fraţi, împreună cu mama lor de 97 de ani, trăiesc ca-n Evul Mediu, departe de orice aşezare omenească, spunând că n-au nevoie de nimic. Despre Voica, de 70 de ani, fratele ei Gheorghe, de 60 de ani, şi mama lor, Iepistemia, de 97 de ani relatam că nu vor curent electric, n-au avut niciodată telefon, nu se tem de sălbăticiuni şi nu şi-au dorit vreodată vreun aparat electrocasnic, mărturisind deschis că dacă prin cine ştie ce minune ar primi un televizor, nici n-ar şti să-l pornească!

Astăzi, vă vom povesti despre cel mai mare dintre cei trei fraţi, Vasile Turea, cel mai filosof, cel mai învăţat şi cel mai plimbat prin lume membru al acestei stranii familii. El locuieşte ceva mai la vale de casa părintească, într-o bojdeucă părăginită, singur şi plin de amintirile vremilor trăite. Ajuns la 73 de ani, naufragiat în adâncimea codrilor Vrancei, omul filosofează în gând sau cu voce tare, despre toate cele ce-au fost şi nu mai sunt.

Dacă n-am fi ştiut că urma să dăm peste casa lui nea Vasile, am fi crezut că am descoperit din întâmplare, o coşmelie părăsită. De abia ce se zărea, de la baza dealului pe care-l aveam de urcat prin fâneaţa înaltă, adiată de vânt… Purtam în minte ecoul vorbelor spuse, ceva mai devreme, de Voica, imaginea stranie a acestei femei, şi a mamei sale ce vieţuieşte de aproape un secol departe de orice semn de civilizaţie… Simţurile, topite cumva în frumuseţea locurilor s-au înviorat brusc, odată cu saltul peste gărduţul meşterit din leţuri subţiri. Câteva lăcuste deranjate din culcuşul molatec au fost singurele vieţuitoare care păreau să trăiască pe acele tărâmuri, izbucnind, verzi, de sub paşii noştri… Cum totuşi, privirilor le-au dat bineţe două ciudăţenii caricaturale, din lemn, ridicate rudimentar de vreo mână nepricepută, am zis să ne anunţăm totuşi, prezenţa. Şi, cu tot riscul ca strigătul să se spargă, inutil, de liniştea deplină, i-am dat glas. „Nea Vasileeee! Aloooo! E cineva aici?”, am încercat. Nimic….. „Nea Vasileeeee!”, am încercat din nou, de la mijlocul urcuşului. Tot nimic! Şi când cea de-a treia chemare se pregătea să pornească din toţi rărunchii, uşa uneia din cele două cotineţe s-a deschis brusc. „Hăăăi! Care eşti măăăă?”, a sfâşiat misterul vocea de dinăuntru. În urma ei, omul! Mărunţel, cu umerii uşor adunaţi şi cu mâinile ţinând zdravăn de-o parte şi de alta, de marginea nădragilor aspri, de cătană, de-abia ridicaţi în vine, nea Vasile şi-a făcut intrarea în decor, direct din locul unde, vorba aia, şi regii se duc pe jos!

Păi de unde să ştie omul că în miezul unei zile ca oricare a vieţii sale sihastre, îi ateizează-n bătătură… doi ziarişti! Auzi, ziarişti!!! Nu tu primar, nu tu popă, nu tu poştaş ci, „Doamne Maica Domnului, doi ziarişti?!”. Păi a mai citit el ziare, spune, toată viaţa lui, pe unde-a tot umblat, dar doi ziarişti în carne şi oase, şi nu oriunde, ci la el în bătătură, asta n-a mai pomenit! „Eheee!”, zice, măsurându-ne sceptic, din cap până-n picioare în timp ce încerca să nimerească, fără să se uite, încheietoarea nădragilor adânciţi temeinic în cizmele de gumă. „Păi ce să faceţi la mine, bată-vă norocu’, că n-am nimic interesant”, mai spune, primenindu-şi, cu gesturi involuntare, haina de pe umeri şi împingându-şi, sfătos, pălăria veche, din fetru verde,  spre ceafă, în timp ce mâinile, proptite în şold, au uitat drumul spre prohab. „Dacă veneaţi mai devreme măcar auzeaţi ce slujbă am făcut aicea… Mai ceva ca popa!”, zice, ridicând colţurile gurii într-o încercare de zâmbet şugubăţ, pe sub mustaţă, şi cu ochii strânşi a taină. Şi apoi, fericit că ne-a lăsat în suspans a izbucnit, cu gura pân’ la urechi: „Nu intra un cui în gard şi l-am pomenit, şi iar l-am pomenit şi l-am tot pomenit, de sfinţii l-au văzut! Că vreau să fac un gard colea, c-am pus câteva fire de ceapă şi vine ursu’, mistreţu’, vin şi pe toate mi le întoarce”. Şi-ncepe să urce alături de noi, dealul, către casă întorcând din timp în timp, capul ca să ne studieze cu coada ochiului: „Da’ lăsaţi, nu mă mai filmaţi, că-s urât!”.

Fost călător prin ţară, acum pensionar sihastru

Odată ajunşi la casa ciudată, ne-am aşezat pe treptele prispei fortificată cu scânduri înnegrite, bătute în cuie până aproape de acoperiş, să apere de vreme rea”. Şi nea Vasile a dat ghes la vorbă, că doar nu toată ziua are cu cine despica firul în patru. „Iaca aici stau din ‘63, de când e bordeiul ăsta făcut. N-am fost niciodată căsătorit, aşa că pân’ ce-am ieşit la pensie, a stat gol. Ce să zic, fete am avut eu, da’ când a fost vorba de însurătoare ba nu mi-au plăcut, ba nu m-au plăcut ele pe mine… Şi dacă m-am născut aici, tot aici am vrut să stau după ce-am terminat cu serviciul… Că-n poiana asta am văzut eu lumina lumii, şi cum să plec dacă şi locul se cheamă după bunică-mea! Bodina, aşa a chemat-o pe mama lu’ tata, ea a avut moştenire o parte. Şi altă parte a fost a lu’ bunicu, că i l-a dat un boier după ce-a fost argat la Butu. Şi cum să plec, nu vedeţi ce frumos e aici? Linişte, verdeaţă… Unde să mai plec, ori n-am fost plecat toată viaţa?”, zice, ridicându-se greoi. „Hai să vă arăt”, ne cheamă, şi ne trezim deodată în singura lui odăiţă. Cazonă, ca şi nădragii de pe el, bătătoriţi de vreme. Şi totuşi, înveselită de micul tranzistor fără de care, mărturiseşte, n-ar fi putut suporta liniştea singurătăţii.„Cam 8,5 kilometri sunt până la Vintileasca, vă daţi seama. Până acum un an mai puteam merge dar după ce m-am operat la un picior, nu mai pot deloc. Stau singur cu radioul. Dacă nu era ăsta, n-aş fi rezistat aici…”, mărturiseşte. În mica lui odaie are strictul necesar supravieţuirii. Dar şi toate obiectele ce-i amintesc de vremea cât a călătorit şi a muncit. Fixate pe geamul unei uşi, câteva vederi de pe Valea Prahovei şi de prin alte locuri stau mărturie unor timpuri demult apuse. „Eu am făcut patru clase şi încă trei la fără frecvenţă. Şi-am, lucrat ca muncitor forestier şi la IFET Braşov, şi la Focşani, la Ocolul Silvic Dumitreşti, la Nehoiu, la UFET Orăştie, la Gugeşti… Am mai fost la CAP la Mircea Vodă, şi pe la Întorsura Buzăului, tot ca muncitor forestier. Cunosc toată ţara, am ajuns şi la Arad, Timişoara, Odorheiul Secuiesc, Oneşti, nu mai zic de Focşani… Aşa că am ieşit la pensie şi am şi eu, acolo, 425 de lei pe lună să-mi duc zilele… În toate câte am lucrat, cel mai rău am ieşit cu socoteala la Dumitreşti, unde-am rămas cu multă muncă nenormată. Dar ce să mai fac acuma? Banii cei mai mulţi se duc pe medicamente, pe gaz şi la urmă pe mâncare… Toate-s scumpe, prea scumpe… Şi mai ziceţi de lumină, să bage lumină aici… Mie nu-mi trebuie! Că lumina, dacă vine, n-am cu ce plăti. Şi până să vină, la vârsta mea, nici n-apuc să aprind becu… că-l sting pe ălalalt…”, zice, ridicându-şi pălăria ca să-şi şteargă, cu cealaltă palmă, posibila sudoare de pe creştet.

Analist al timpurilor de ieri şi de azi

Cu toate că trăieşte de ani buni rupt de realitatea concretă a vieţii celor de prin comunităţi, nea Vasile ştie tot ce se petrece dincolo de singurătatea lui, stând geană pe cele povestite la radio. Îl revoltă sărăcia şi nedreptăţile de care tot aude şi nu se poate abţine să nu spună că „am trăit în toate vremurile, da’ parcă ca acum n-a fost niciodată… Păi pe vremea comunismului zici că era rău… O fi fost şi rău… Că ne duceam cu căruţa cu lemne până la Râmnic să vindem, că n-avem din ce trăi din altceva noi, ăştia de aici. Noaptea mergeam, ziua stăteam chitiţi, să nu ne prindă miliţia… Dar totuşi, ce, nu trăiau oamenii pe atunci?! Trăiau! Acu a venit capitalismu’. Şi ce facem cu el?”.

Acolo, în odaia lui mobilată simplu, cu un pat, o masă şi ceva scăunele, toate făcute prin pricepere proprie, mintea septuagenarului nu încetează să rumege cele aduse, pe unde radio, de prin lume şi să le raporteze timpurilor cât a bătut ţara în lung şi-n lat, ca membru al… clasei proletare. Şi parcă mereu, acestea din urmă ies în câştig… „Pe vremea comunismului nu murea nimeni de foame. Acuma mor! Acum sunt păduchi şi râie, prin spitale şi prin şcoli… În comunism aţi auzit despre aşa ceva?! Atunci avea omul unde lucra oricând şi oriunde, nu era unu fără servici. Acu’ n-au unde lucra şi dacă nu lucrează n-au de unde lua bani, şi mor şi oamenii de foame şi nici nu se mai face nimic în ţară… Eu, măcar, ştiu că n-am nici găini nici alte păsări, n-am nimic, nimic… Aşa am trăit şi uite, nu m-au mâncat lupii până acum, nici urşii… Chiar şi eu, aici, la mine acasă am dus-o mai uşor pe vremea lu’ Ceauşescu, aveam atunci de unde cumpăra gaz, şi era şi ieftin. Acu’ n-ai de unde-l lua, şi dacă-l găseşti e 11 sau 12 lei kilogramul! Păi să dau toată pensia pe gaz?! Şi să umblu desculţ şi-n chelea goală?! Că la oraş, cam aşa am auzit că e!”, zice, revoltat, aruncând priviri aprige când spre noi, când spre verdele izbucnit prin fereastră, de afară, când spre lampa afumată, agăţată pe perete, în aşteptarea chibritului care să o aprindă, seară de seară.

„Nu-mi doresc decât sănătate”

Chiar dacă n-are altceva decât o căsuţă la kilometri depărtare de orice aşezare omenească şi cu toate că nu l-a binecuvântat viaţa cu vreun urmaş sau vreun suflet care să-i stea alături, nea Vasile se simte, totuşi, un om împlinit. Ştie că şi-a trăit existenţa cu bun simţ şi în limitele decenţei. A muncit fără să dorească să strângă averi . Şi-a fost mereu cu gândul doar la liniştea căsuţei din poiana părintească. La ea s-a întors, şi în ea va rămâne până când, după cum singur zice, „va stinge becul” acestei vieţi. „Până atunci nu-mi doresc nimic, decât sănătate. Că nu mai vreau să mai ajung prin spitale. Am fost o dată bolnav prin 2002. M-a frământat un taur. Nu ştiu cum am făcut că m-a tăbărât în marginea pădurii şi m-a lăsat în pace numai după ce s-a săturat de bosânceală… Şi-am mai avut un hop, cu piciorul ăsta la care m-am operat… Că-n rest, m-a ferit Dumnezeu. Las’ să stau aici, la casa mea, că-i bine, decât să cheltui prin spitale. Că acu’ tre să dai bani, nu glumă, dacă te-mbolnăveşti… Ce, în comunism dădeai ceva? Erau şi medicamente şi doctori şi te făceau bine… Acu’ toţi se duc după bani, în UE, şi-i vai de lume…”, spune nea Vasile, cu regret strivit între pleoape…

Cu regret, şi noi l-am părăsit. Ne îndreptam spre lumea noastră cu televizor, cu frigider, cu duş, deodorante, covoare şi yale la uşi. Ne duceam înapoi spre betonul trotuarelor, spre aglomeraţia bulevardelor, spre rafturile supraîncărcate ale magazinelor, spre facturile noastre de gaz, apă, telefon… ne duceam înapoi spre… Spre lumea capitalistă în care nea Vasile, omul ascuns între pădurile Vintileascăi, ne-a amintit că oamenii mor de foame… Realitate cruntă pe care el, chiar şi aşa, fără curent electric, fără haine la modă, fără televizor şi fără oameni în jur, dar înconjurat de pomi fructiferi, ştie sigur că… n-o va trăi!

 

Sursa  Monitorul de Vrancea