Funcţia profetică

0
141

Funcţia profetică -Cum să trăim Ortodoxia astăzi,  Rolul profetic al Ortodoxiei, Dr. Andrew Walker.

Aceste două tradiţii protestante conservatoare reflectă, de fapt, denaturând, noţiunile învăţăturii ortodoxe. Sfântul Irineu, spre exemplu, a inclus partea despre hiliasm în lucrarea sa Contra ereziilor, iar Sfântul Simeon Noul Teolog sublinia să acea parte a vieţii spirituale care se bazează pe revelaţia divină trebuie să constituie o normă pentru creştini. Dar aceste păreri mai puţin cunoscute nu sunt centrale în concepţia despre prorocie a Bisericii Ortodoxe. Pentru a înţelege ce anume conţine nucleul acestei concepţii este mai bine să începem cu un citat din Catehismul rusesc, unde citim următoarele:

nilus

În vechime, „uns” era un titlu atribuit prorocilor, arhiereilor şi regilor.

Atunci de ce Iisus, Fiul lui Dumnezeu, este numit „Unsul”? Deoarece, conform firii Sale umane, El avea toate darurile Sfântului Duh, posedând în cel mai înalt grad cunoaşterea unui profet, sfinţenia unui arhiereu şi puterea unui rege.
În epoca patristică, legătura reciprocă dintre slujirea regală, preoţească şi profetică a lui Hristos se afla tot timpul în centrul atenţiei. Toate aceste numiri au o caracteristică generică: sunt harismele umanităţii lui Hristos, primite prin ungerea de către Duhul Sfânt.

Protopresbiterul Alexandru Schmemann aminteşte, în cartea sa Din apă şi din Duh, bazându-se pe o literatură mult mai timpurie, că atunci când, în timpul Botezului, Hristos a ieşit din Iordan, aceasta a fost prima manifestare a naturii Fiului lui Dumnezeu.

Aceasta a fost revelaţia Sfintei Treimi, iar când Iisus ieşea din apă, s-a arătat dimensiunea Dumnezeiască a fiinţei Sale. Însă măsura deplină a umanităţii lui Iisus s-a arătat prin aceea că El, primind Duhul Sfânt de la Tatăl, a fost uns să fie cel mai mare dintre proroci, unicul şi autenticul mare preot, mijlocitorul suprem între Dumnezeu-Tatăl şi umanitate, dar şi veşnicul nostru rege, care domneşte cu putere adevărată şi cu dreptate absolută.

Părintele Schmemann afirmă, deşi aceasta poate părea straniu, că atunci când noi ne botezăm, după care suntem unşi cu Sfântul şi Marele Mir, Sfânta Treime de asemenea acţionează prin întreita recunoaştere a faptului că am devenit ca Hristos, în umanitatea noastră unsă cu mir.

Astfel, suntem altoiţi Trupului lui Hristos prin puterea Sfântului Duh şi prin apa Botezului, fiind proclamaţi de către Dumnezeu-Tatăl comoştenitori împreună cu Hristos. Şi noi suntem chemaţi să devenim proroci, preoţi şi regi.

Iată de ce pentru teologia ortodoxă este atât de importantă concepţia Sfântul Irineu.

El subliniază că întruparea este evenimentul care permite oamenilor să devină, cu adevărat, ceea ce sunt meniţi a fi: nu doar ca unii restauraţi în nevinovăţia Raiului şi a trupului lui Adam, dinainte de cădere (pierdut pentru totdeauna), ci recapitulaţi în noua umanitate a lui Hristos, ca moştenitori împreună cu El, în împărăţia viitoare a lui Dumnezeu. Ni se permite să devenim comoştenitori ai împărăţiei cerurilor doar pentru că am devenit oamenii unei noi rase, prin intermediul integrării noastre în noua viaţă divină a lui Hristos.

În Noul Testament, Hristos este numit al doilea sau ultimul Adam (cf. I Corinteni 15, 45), deoarece El este, în acelaşi timp, începutul şi izvorul acestei rase noi, al îndumnezeirii şi împlinirii acesteia.

De aceea, „a te îmbrăca în Hristos” înseamnă a căpăta prin intermediul harului ceea ce El deţine, spre deosebire de oameni, după natura Sa. Acest har ne permite, de asemenea, să obţinem harismele ungerii lui Hristos. Am putea spune că această întrupare este începătura împărăţiei ce va să fie, deoarece ea marchează începutul timpului „eshatologic”, al timpului sfârşitului, atunci când Dumnezeu, în viitor (eschaton), intră în continuum-ul spaţio-temporal al existenţei create.

Datorită acestui moment hotărâtor din istorie – atunci când timpul eshatologic a intrat ontologic în existenţa umană – viitorul lumii zidite de Dumnezeu şi al tuturor oamenilor care s-au îmbrăcat în Hristos a fost menit să devină mai măreţ decât tot ceea ce a fost în Eden.

Numai că Edenul a fost lumea în care oamenii cunoşteau câte ceva despre prorocie, preoţie şi regalitate. Până la căderea în păcat, bărbatul şi femeia erau părtaşi lui Dumnezeu. Ei purtau pecetea chipului lui Dumnezeu şi erau creaţi după asemănarea Sa. Adam şi Eva, după memorabila expresie a părintelui Schmemann, erau „materie articulată”: prorocii sau „purtătorii de cuvânt” ai lui Dumnezeu în lume. Ei erau, de asemenea, şi preoţi, pentru că funcţia unică a oamenilor ca purtători ai chipului lui Dumnezeu era mijlocirea între pământul creat şi însuşi Dumnezeu. Ei ofereau pe Dumnezeu lumii şi lumea, înapoi lui Dumnezeu. „Ale Tale dintru ale Tale”, vorbind prin cuvintele rugăciunii euharistice. Oamenii mai erau şi împăraţi, nu în sensul de stăpâni, ci în cel de regenţi sau chivernisitori regali ai bunei creaţii a Domnului.

În cele ce urmează aş vrea să vorbesc tocmai despre rolul prorociei, deşi, după cum am văzut, acesta este strâns legat de funcţiile preoţiei şi ale regalităţii, oferite nouă de la începuturile lumii şi restaurate acum pentru noi în Hristos.

Funcţia prorocească este foarte simplă şi aş vrea, dacă se poate, să o exprim concis: a fi proroc înseamnă să ştii să exprimi gândul şi voia lui Dumnezeu. Tocmai căderea în păcat a ascuns această cunoaştere de noi, la fel cum a pervertit stăpânirea împărătească pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi ne-a slăbit menirea firească de a fi mijlocitori între lumea creată şi Dumnezeu.

În Vechiul Testament citim adesea despre bărbaţi şi femei care aveau sclipiri de înainte-vedere, oameni care păreau capabili să se unească iarăşi cu omul creat primordial, care cunoştea gândul dumnezeiesc şi avea capacitatea de a exprima voinţa lui Dumnezeu.

Este vorba de Moise şi Ilie, Ieremia, Amos şi alţi proroci. Dar în Noul Testament tocmai Domnul nostru Iisus Hristos este cel mai mare profet al nostru, iar noi, ca ucenici botezaţi ai Lui, suntem chemaţi să-I urmăm. Cuvintele Apostolului Pavel fac acest lucru deosebit de clar: Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi (II Corinteni 5, 17).

Este straniu că multor oameni le este greu să facă legătura între prorocie şi Hristos, deoarece s-au obişnuit să se gândească la El ca la Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu sau Dumnezeu-Omul.

Deşi Epistola către Evrei atrage atenţia asupra faptului că Hristos este arhiereu, iar Tradiţia Ortodoxă îl numeşte Împărat-Judecător (Pantocrator), Cel a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit, cuvântul „proroc” nu este unul care să ne vină automat în minte. Mi se pare că aceasta se întâmplă şi pentru că trebuie să accentuăm diferenţa dintre Domnul nostru şi ultimul dintre marii proroci veterotestamentari, Ioan Botezătorul, înaintemergătorul aşteptatului Mesia.

Dar, în mod cert, Hristos trebuie privit în firea Sa umană ca fiind un proroc, o nouă creaţie şi o nouă făptură, Cel care ştia şi exprima gândul şi voia lui Dumnezeu.

În ceea ce priveşte rolul profetic al lui Hristos, cea mai importantă dintre cele patru Evanghelii este cea după Luca, deoarece în aceasta citim că Hristos S-a numit pe Sine însuşi proroc (cf. Luca 4, 24). Vorbind în sinagoga din oraşul Său natal Nazaret, Hristos spunea: Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi ve-derea; să slobozesc pe cei apăsaţi. Şi să vestesc anul plăcut Domnului (Luca 4, 18-19).

Corect ar fi să spunem că în Vechiul Testament luat ca întreg, prorocii nu erau atât prezicători, cât revelatori ai gândului şi voii lui Dumnezeu, unii care proclamau cuvântul lui Dumnezeu.

Conform Evangheliei după Marcu, Hristos îşi începe slujirea direct cu cuvintele: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, devenit Fiul Omului, ne descoperă astfel gândul lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte, care nu este altceva decât Evanghelia, constă în aceea că trebuie, asemenea fiului risipitor, să ne întoarcem din cădere şi păcat către Tatăl, Care este întotdeauna gata să ne reafirme şi să ne preţuiască. Fiul este Cel care ne descoperă aceasta, fiind singurul Care rosteşte adevăratul gând al lui Dumnezeu, Care este Calea spre acasă, însăşi viaţa (cf. Ioan 14, 6).

Cum să trăim Ortodoxia astăzi,  Rolul profetic al Ortodoxiei, Dr. Andrew Walker

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here