Sfaturi şi îndemnuri într-o lume secularizată (III)

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul ne spune următoarele: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi, ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Cunoaşterea de sine este un dar. Insa ea provoaca si o oarecare frica, o angoasa pentru care trebuie sa luptam, sa o depasim. Cum să ne luptăm să primim acest dar? Cum să ne depistăm stările noastre interioare? Fără această cunoaştere nu-l cunoaştem nici pe aproapele nostru.

Cum să ne cunoaştem lăuntrul?

Intrând acolo! Cum să intrăm acolo? Rupându-ne de ce e în afară. Unul din duşmanii noştri mari este gălăgia. Eu am avut o experienţă îngrozitoare pe tema asta cu o pereche de tineri care se certau foarte tare. Şi tot încercam să-i ajut să nu se mai certe şi, la un moment dat, ea mi-a zis: „Ştiţi ceva? Am descoperit că nouă ne place să ne certăm. Am făcut ce ne-aţi învăţat dumneavoastră, nu ne-am mai certat, şi m-a apucat o frică… Mie mi-e frică să tac”.

Alţii, cum intră în casă, dau drumul la radio, la televizor. De ce? Pentru că ne e frică de noi, ne e frică de linişte. Ne e frică de lăuntrul nostru pentru că la suprafaţa acestei ape care e adâncul nostru sunt tot felul de gunoaie. Miroase urât şi nu ne place şi atunci închidem uşa şi ieşim afară. Ne trebuie un curaj nebun să intrăm în noi, dar folosul e foarte mare. Cum să o facem? Pur şi simplu: închidem ochii, închidem urechile şi zicem: „Doamne, dă-mi curajul să intru în mine, să mă cunosc aşa cum sunt!” Şi nu ajunge să mă văd cum sunt. Foarte mulţi oameni ştiu cum sunt, foarte mulţi oameni ştiu că sunt răi; multe drame se întâmplă pentru că omul conştientizează că e rău şi cade în deznădejde: sunt atât de rău şi nu pot să mă las de cutare.

Multe învăţăm de la diavol, dar să nu ne lăsăm păcăliţi.

Pentru ca să mergem mai departe după prima intrare, noi trebuie să descoperim un lucru: că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, că nu aşteaptă să ne facem întâi buni şi apoi să ne iubească.

Sa nu ne fie frică! El ne iubeşte mai întâi aşa cum suntem, dar nu ne iubeşte ca să rămânem aşa, ci ca să ne vindecăm şi să ne iubim şi noi pe noi. Când ne vom iubi noi pe noi, îi vom iubi şi pe ceilalţi. Şi primul pas este să mă cunosc şi să mă accept aşa cum sunt ca să mă vindece Vindecătorul. Ca să ne iubim trebuie să simţim că ne iubeşte Dumnezeu; numai aşa ne vom putea ridica. Aşadar, intrăm acolo cu harul Lui şi ne lăsăm conduşi de El. Există un singur învăţător şi Acela este Mântuitorul. Uneori ne vorbeşte prin sora Eugenia, uneori prin părintele duhovnic, uneori prin Sfântul Efrem Sirul, uneori printr-o emisiune la televizor… vorbeşte şi prin pietre!

Şi diavolul poate să ne înveţe.

Multe învăţăm de la diavol, dar să nu ne lăsăm păcăliţi. Singurul învăţător, însă, este Mântuitorul, care ne vorbeşte prin toate. Pe El îl avem la îndemână prin rugăciune; rugăciunea te învaţă cum să faci asta. Ea nu trebuie făcută numai în anumite momente. Ce înseamnă să mă rog tot timpul când am o grămadă de treabă? E simplu: să faci grămada aceea de treabă ca pe o rugăciune!

Aceasta e taina rugăciunii. Rugăciunea nu constă numai în cuvinte şi în rostire de rugăciune, ci în gândul la Dumnezeu, într-o mişcare lăuntrică de arătare lui Dumnezeu şi de chemare a Lui chiar şi fără cuvinte. Poţi să te gândeşti la Dumnezeu în orice clipă şi în orice împrejurare, iar noi ortodocşii avem această minune a minunilor, care este Rugăciunea lui Iisus. O numim după cum o practicăm: rugăciunea minţii, rugăciunea lui Iisus, rugăciunea inimii. Ţelul ei este coborârea minţii în inimă şi unirea acestor două puteri rupte prin păcat. Rugăciunea te va învăţa, încât, data viitoare, te voi întreb eu şi tu îmi vei spune. Numai să nu te leneveşti!

Locaşurile lui Dumnezeu îmi umplu sufletul de linişte şi de o dureroasă fericire şi, totuşi, paşii mă poartă pe cărări nu tocmai duhovniceşti Ce pot să fac?

Păi, e bine aşa! Când Mântuitorul ne face fii, ne trimite. De ce? Dacă ai trăit minunea să trăieşti în lăcaşul lui Dumnezeu, dacă ai trăit aşa ceva, eşti deja pregătit să fii trimis, eşti deja pregătit să te duci să-L mărturiseşti în afară, să te duci să faci ce zice părintele la sfârşitul Sfintei Liturghii: „Cu pace să ieşim!” Ieşim pentru „Liturghia de după Liturghie”, pentru a fi martorii bucuriei pe care ne-a dăruit-o. Ieşim să-L mărturisim pe Dumnezeu şi să-I mulţumim Lui printre cei care nu-L cunosc încă.

Pe oriunde vei merge să mergi duhovniceşte, adică să ai gândul la Dumnezeu şi la rugăciune. Uneori, vrăjmaşul care ucide simţirea duhului, uitarea, te va duce în rătăcire. Dar să lupţi împotriva uitării repetând mult: „Doamne, Iisuse Hristoase…” şi nu va mai fi nici o cale „neduhovnicească”. Poţi să te duci la discotecă zicând „Doamne, Iisuse Hristoase” şi acolo vei face voia lui Dumnezeu. Poate că acolo vei găsi un băiat (dacă eşti fată) care abia aşteaptă să ajungă la Biserică şi nu ştie cum. Eu cunosc multe fete care au adus în Biserică băieţi care veneau după ele! Şi sunt şi acum în Biserică! Nu există cale neduhovnicească, ci există timp nerăscumpărat. Dacă mă duc undeva ca să „omor” timpul, am omorât şi Duhul. Dacă mă duc acolo pentru că mă cheamă cineva, poate că Dumnezeu m-a trimis.

Să nu ne fie frică să cădem.

M-a trimis să învăţ ceva, să văd pe cineva. Tot rugăciunea te învaţă, şi experienţa, pentru că n-ai de unde să ştii dinainte cum va fi. Te duci, vezi, cazi (ai grijă, să nu cazi în păcat, să nu-ţi dai drumul!) şi te ridici. Să nu ne fie frică să cădem, să ne fie frică să pierdem dorinţa de a fi fiinţe verticale, pentru că uneori de-abia când cazi îţi dai seama ce bine era când dădeai slavă lui Dumnezeu, când nu erai căzut.

Să-L avem pe Dumnezeu mai mult în noi, mai adânc în noi. Cum? Prin mijloacele pe care ni le-a dat El. Sunt patru roţi la o maşină. Dacă merg toate patru, maşina merge bine. Tot aşa-i şi cu drumul spre Dumnezeu. În primul rând, trebuie să-L aud vorbindu-mi, să-I simt iubirea, să-L ascult, căci El îmi vorbeşte şi prin Sfânta Scriptură, şi la Sfânta Liturghie şi prin sfintele slujbe.

Apoi să-I vorbesc şi eu Lui. Trebuie să-I spun tot, şi bune şi rele. Aceasta e cealaltă roată. Apoi să mă întâlnesc concret, real cu El, să-L fac al meu şi să mă facă al Lui. Dar nu este posibil acest lucru din afară. Trebuie să am viaţa Lui în mine, să-L „mănânc”, aşa cum m-a învăţat El. Nu ne împărtăşim pentru că nu am putut să ţinem post. Păi, dacă vrem viaţă de la pulpe de pui, avem viaţa pulpei de pui. E bună, dar aţi văzut ce iese din ea: un pic de energie şi restul stricăciune. Iertaţi-mă! Pentru aceasta să mă lepăd de viaţa pe care ne-o dă Mântuitorul, care nu e Viaţă spre stricăciune, nu e spre moarte? Nu pot oare să jertfesc şi eu ceva?

Această mentalitate de acum e pregătirea venirii lui Antihrist, care va veni cu lucruri atrăgătoare şi plăcute la prima vedere.

Nici nu-i mult, nici nu mi se cere să-mi jertfesc viaţa, ci doar să postesc  în anumite zile şi în anumite perioade. Se ţine post de faptă, se ţine post de mâncare. De ce? Ca să am viaţă în mine. Dacă nu am o fărâmă de viaţă în mine, nu pot să-L întreb: „Cum, Doamne, pot să fiu eu duhovnicesc? Nu pot să fiu duhovnicesc  fără Duhul Sfânt”.

Şi atunci, în inteligenţa mea, întreb: „Cum să fac să am Duhul Sfânt?” Şi asta mi-o spune chiar El: întâlnirea reală, împărtăşania este a treia roată. Cine merge numai cu primele două roţi, merge pe bicicletă. Roata a patra este împlinirea poruncilor Lui, adică împlinirea iubirii Lui în mine, pentru că eu nu pot doar să mă hrănesc (nu sunt doar un gândac), ci trebuie să creez. Dumnezeu m-a făcut după chipul Lui, m-a făcut fiinţă creatoare: să faci ce vrei. Fă! A face este creaţie, aceasta este porunca. Să faci tu, dar cu puterea de la Dumnezeu.

Facem întâlniri şi vorbim despre Dumnezeu, dar există şi aici un risc pe care l-am trăit din plin. Să vorbeşti mult despre Dumnezeu sau să simţi o mare bucurie duhovnicească ascultând vorbindu-se despre Dumnezeu, şi să nu vorbeşti mai deloc cu Dumnezeu. Când vorbim despre Dumnezeu împreună, să vorbim cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Această inflaţie de falsă iubire, de informaţie, de imagini nu trebuie să ne surprindă, doar ştim, Mântuitorul ne-a spus că va veni Antihrist. Această mentalitate de acum e pregătirea venirii lui Antihrist, care va veni cu lucruri atrăgătoare şi plăcute la prima vedere. Ce putem face? Cum ne putem apăra?

Cum sa facem sa nu ne fie frică?

Vorbind cu Dumnezeu, căci Dumnezeu ne vorbeşte până la sfârşitul vremii. Să-I vorbim, deci, lui Dumnezeul în seara asta am văzut, prin întrebările pe care mi le-aţi pus, că vorbiţi mai adânc cu Dumnezeu şi sper că întâlnirea noastră a fost o împreună – vorbire cu Dumnezeu. Misiunea să o însoţim întotdeauna cu această însoţire pe cale cu El. Oriunde ne-am duce să fim în misiune şi oriunde ne-am duce, să fie cu noi. Atunci nu vom mai simti frica.

La început e greu; cine e începător ştie. Fiţi atenţi şi milostivi cu cei care vin în Biserică, nu-i alungaţi de la început, iar voi, care intraţi în biserică nu vă lăsaţi alungaţi din nimica toată. Să ne debarasăm de inele, cercei, de tot. Samarineanca a lăsat găleata la fântână şi a plecat să-şi cheme „fraţii”, că L-a găsit pe Acela. Şi noi nu ne lăsăm cerceii? îi lăsăm, dar când? Când vom descoperi că Acela e Cel dorit de mine, e Cel căutat. Altfel, pot să rămân şi fără cercei şi mă iau şi după altul. Noi trebuie să îi convingem că aici este Cel care dă viaţă şi bucurie. La început e strâmtă Biserica, e doar în jurul părintelui duhovnic. Apoi se lărgeşte cât biserica unde slujeşte părintele nostru, apoi se face cât Sibiul, unde oamenii sunt mai credincioşi.

Biserica se vede peste tot.

Descoperim că Biserica lui Dumnezeu este şi  în cârciumă, şi în discotecă, pentru că acolo sunt mădularele ei cele rătăcite şi pentru că Mântuitorul când S-a întrupat a luat toată firea omenească. Să nu fiţi o elită, să nu fiţi închişi numai pentru voi, să vă fie milă de cei din afară. Iubirea lui Dumnezeu are două nuanţe: una este cununa, răsplata (este o minune răsplata lui Dumnezeu) şi alta este mila, şi cine a experimentat mila lui Dumnezeu nu poate să nu o dorească pentru toţi oamenii. Oricât aţi fi de drepţi, de sfinţi şi de buni, gândiţi-vă că, numai cu mila lui Dumnezeu sunteţi buni şi sfinţi, El v-a ţinut în braţe. Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile pe care ni le-a dat.

Fie-vă milă de cei care nu sunt încă credincioşi şi să-I cerem lui Dumnezeu să facă minunea cu ei, să-i miluiască. Uneori putem să ne rugăm de ei să vină la biserică, alteori putem să ne rugăm pentru ei. Rugăciunea pentru cei care sunt departe de Dumnezeu este un pas spre Dumnezeu a acelora. Să-i aducem pe targa rugăciunii noastre, pe targa pomelnicului nostru, pe targa plânsului nostru, cum au făcut cei patru cu cel paralizat, şi cine ştie când şi cum îi trezeşte Dumnezeu. Vă rog să mă iertaţi, că cer acest lucru de la voi, dar aceasta este prima misiune a unui creştin. Iar singura misiune a călugărului este să se roage şi pentru cei care nu ştiu să se roage şi pentru cei care nu vor să se roage, pentru că sunt toţi fraţii noştri.

Unii caută îndelung un duhovnic în mănăstire, alţii, tot de bună credinţă, îşi aleg duhovnic preotul din parohie. Vă rugăm să le daţi un sfat şi unora şi altora, spre sporirea râvnei tuturor.

Duhovnicul trebuie primit în Sfânta Biserică acolo unde a rânduit Bunul Dumnezeu, în parohie, şi primit ca însuşi Dumnezeu. Orice duhovnic, din orice parohie, care a primit Harul lui Dumnezeu să fie duhovnic, prin el lucrează chiar Mântuitorul, chiar Dumnezeu. Harul este mântuitor. Orice spovedanie, orice taină săvârşită de orice preot, este valabilă şi mântuitoare. Nu avem de ce să alegem în privinţa aceasta.

Căutarea însă este necesară în măsura în care căutăm la un duhovnic şi un îndrumător duhovnicesc. Aici problema este extrem de delicată. Mântuitorul ne dă iertarea întreagă şi vindecarea întreagă prin duhovnic, dar pentru călăuzire pe calea vindecării firii şi a însuşirii Harului avem nevoie de un om înduhovnicit, de o persoană care să se fi vindecat pe sine şi care să ne poată ajuta. Să nu deznădăjduim: există duhovnici, ei pot fi găsiţi. Şi chiar dacă ar fi să nu-i mai găsim aici, pe pământ, în bisericile şi mănăstirile noastre, ceea ce nu este cazul, Slavă Domnului, avem duhovnicii din Cer, din Biserica Biruitoare. Toţi Sfinţii Părinţi care ajung la noi prin cuvintele şi scrierile lor sunt gata să ne ajute, să ne răspundă la rugăciuni şi să ne îndrume pe Calea aceasta care nu este deloc uşoară, dar este minunată.

Ajutor duhovnicesc

Aşadar, avem a deosebi între a merge în Sfânta Biserică, la orice biserică, a participa la Sfintele Taine, a beneficia de Harul pe care-L primim prin Sfintele Taine şi căutarea unei îndrumări duhovniceşti într-un moment de creştere, într-un moment mai delicat din biografia noastră duhovnicească. Dar, în orice situaţie ai fi, dacă te duci la orice duhovnic rară să crezi că te duci de fapt la Dumnezeu şi-l judeci, considerând că nu poate să înţeleagă, că are slăbiciuni omeneşti, atunci tu vei vorbi doar cu omul slab pe care l-ai judecat, pentru că ai rupt legătura cu Harul.

Dar dacă te duci cu credinţă, şi-L întrebi pe Dumnezeu: Doamne, eu cred că slujitorul Tău are întreg Harul Tău sfinţitor, Te rog răspunde-mi  la problemă şi ajută-mă; vei primi răspunsul direct de la Dumnezeu prin duhovnicul la care eşti.

Părintele Rafail şi Părintele Sofronie, urmând învăţătura Sfântului Siluan, ne sfătuiesc  în felul următor: dacă, după ce ai spus ce ai avut de spus, rămâi tăcut în rugăciune şi asculţi cuvântul preotului care tocmai s-a rugat, şi deci este în rugăciune, este în legătură cu Duhul Sfânt, cuvântul primit va fi direct de la Dumnezeu. Dacă vei începe să discuţi, „să negociezi”, să-i explici pe motiv că n-a înţeles bine sau să te justifici şi să acuzi pe altul, atunci îl obligi pe părintele să se gândească, să apeleze la conştiinţa lui de om care nu mai este total sub Har, sub rugăciune, şi atunci el îţi va răspunde ca om. Şi ca om poate greşi. Este un sfat preţios care ne aduce mult, mult ajutor duhovnicesc.

Mestesugul bucuriei, Maica Siluana Vlad

Jurnal Spiritual