Fratele nostru este propria noastră viaţă

0
151
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

purtarea-cruciiUrmărind mântuirea tuturor oamenilor, dragostea vrea să meargă până la capăt; de aceea, ea cuprinde nu numai lumea celor ce vieţuiesc în clipa aceasta pe pământ, ci şi pe cei care au răposat, până şi iadul, şi pe cei ce nu s-au născut încă, altfel spus, ea este Adamul total.

Binecuvântat este sufletul ce-şi iubeşte fratele, fiindcă fratele nostru este propria noastră viaţă.

Sufletul se întristează când îl vede pe aproapele pătimind. Dacă mi s-ar îngădui să fiu de folos fie şi unui singur om, l-aş preamări pe Domnul în vecii vecilor.

Trebuie să avem sufletul milostiv şi să iubim nu numai oamenii, ci să preţuim întreaga creatură, tot ceea ce a fost zidit de bunul Dumnezeu.

Sfântul Siluan nu spune că viaţa fratelui îl interesează sau îl priveşte, ci că viaţa lui este propria sa viaţă. Atingem aici semnificaţia cea mai adâncă a celei de-a doua porunci a lui Iisus Hristos: „Iubeşte-l pe fratele tău, ca pe tine însuţi!” (Mat 22, 39). La stareţul Siluan, acest „ca pe tine însuţi” nu arată măsura în care trebuie să ne iubim aproapele; ci arată unitatea ontologică, consubstanţialitatea neamului omenesc în cel dintâi Adam – protopărintele nostru -, împărţit prin cădere şi restaurat în Iisus Hristos. Anulând toate separaţiile spaţiale şi temporale, Noul Adam recapitulează într-însul toate fiinţele vii, pe cei morţi şi pe cei ce nu s-au născut încă.

A-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine înseamnă a-l iubi ca şi când ar aparţine propriei noastre vieţi. Cu cât dragostea este mai adâncă, cu atât suferinţa este mai mare, ne aminteşte Sfântul Siluan. Cu cât mai deplin va dăinui Iisus Hristos în lăuntrul sufletelor noastre, cu atât mai mult dragostea sa răstignită pentru protopărintele Adam va spori în noi, şi cu atât mai mult vom trăi suferinţa şi păcatul aproapelui ca şi când ar fi ale noastre. Aceasta este treapta cea mai înaltă a milosteniei: părtăşia la crucea aproapelui, pe care o luăm nu numai asupra noastră, ci şi în lăuntrul nostru, într-un proces de interiorizare întru Hristos.

Întocmai aşa arată vieţuirea Sfântului Siluan. Este de mirare să constatăm felul în care acest simplu ţăran, abia trecut prin şcoală, retras apoi la Sfântul Munte, fără să fi citit nici un ziar, resimte în inima sa toate tragediile vremii sale. Ca şi când Duhul Sfânt, în lucrarea sa de curăţire prin intermediul rugăciunii, ar descoperi în chip direct sufletului problemele şi suferinţele oamenilor, făcând inutile învolburările de suprafaţă ale istoriei, înfăţişate de mass-media.

Conştient deopotrivă de apartenenţa sa la acel Adam total şi de valoarea unică a fiecărei persoane, Sfântul Siluan vărsa lacrimi pentru toate neamurile pământului, pentru toţi cei care n-au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a marii Sale milostenii, pentru cei ce pătimesc din cauza mândriei sau a neştiinţei lor, pentru cei ce suspină în suferinţă, în foamete şi în războaie. Monahul este cel care se roagă pentru întreaga lume, aşa cum se roagă pentru sine însuşi, mai notează Sfântul Siluan, dând-o drept pildă pe Prea Curata Fecioară Măria. Dacă aceste cuvinte ne dezvăluie sensul adânc al monahismului, ele sunt la fel de potrivite pentru orice creştin. Fiindcă, numai datorită rugăciunii celor ce vieţuiesc, lumea aceasta, aşa divizată cum este, dăinuie încă şi nu se risipeşte în bucăţi. De aceea, fiecare dintre noi, după puterile şi după măsurile proprii, este chemat să devină un adevărat culoar de intermediere între pământ şi Ceruri.

Dacă stareţul Siluan plânge, zi şi noapte, pentru întreaga lume, aceasta se datorează faptului că sufletul său, mânat de Duhul lui Iisus Hristos, arde de dorinţa ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului în deplinătatea sa şi să întrezărească Slava Domnului nostru, Iisus Hristos. Acesta se cuvine să fie, ne mai spune Sfântul Siluan, singurul nostru gând şi singura noastră rugăciune: ca toţi oamenii să se mântuiască, ceea ce înseamnă să se vindece de patimi, să li se ierte lor păcatele, să li se restaureze în întregime fiinţa şi să se împace cu Dumnezeu. Atâta vreme cât oamenii, în totalitatea lor, nu se vor sălăşlui, cu bucurie şi linişte, în împărăţia Cerurilor, nici un suflet plin de iubire dumnezeiască nu va cunoaşte odihna.

Sfântul Siluan se roagă, aşadar, pentru mântuirea universală. Prin aceasta, împlineşte chiar dorinţa lui Dumnezeu (1 Tim. 2, 4) şi milostenia lui Iisus Hristos, care nu îngăduie pierderea nici unui suflet. Covârşit de flacăra dumnezeiască, stareţul depăşeşte, prin milostenia sa, categoriile morale şi spaţio-temporale, pentru a îmbrăţişa întreaga lume a celor vii şi a celor morţi, a credincioşilor şi a ereticilor, a prietenilor şi a vrăjmaşilor. Prin puterea sa de mijlocire universală, Siluan amplifică Biserica până dincolo de marginile ei văzute, pentru a-şi îndeplini cea mai înaltă misiune: jertfa proprie şi jertfa lui Iisus Hristos pentru mântuirea întregii lumi, pentru ca dragostea nebună a lui Dumnezeu să strălucească în întreaga creaţie.

De la rugăciune şi de la dorinţă la credinţă şi la nădejde nu este, de cele mai multe ori, decât un pas. Iar Sfântul Siluan a experiat prea îndelungă vreme milostenia Domnului, pentru a nu încerca să treacă dincolo de ea. Fără a îndrăzni să închipuie mai dinainte cum va fi la Judecata din Urmă, care nu îi poate aparţine decât lui Dumnezeu, Siluan nădăjduieşte într-o asemenea mântuire a tuturor: Noi, toţi cei păcătoşi, vom fi mântuiţi, afirmă el. Pentru el, Domnul, care i-a dăruit Tâlharului cel Bun, in extremis, moştenirea Raiului, nu o va refuza nimănui. Cu o condiţie, totuşi: ca toţi să se pocăiască. De aici, rugăciunea sa stăruitoare, care trebuie să fie şi a noastră: pentru ca toţi bărbaţii şi toate femeile de pe pământ să se pocăiască, deschizându-şi astfel sufletul înaintea harului Duhului Sfânt, care îi va face să-L cunoască pe Dumnezeu, laolaltă cu dragostea şi smerenia Sa nesfârşită. Numai în felul acesta, tot răul şi toată ura vor fi alungate de pe pământ şi pacea va domni.

 Ce putem însă face pentru cei ce nu vor sau au refuzat să se pocăiască, cei ce stăruie în întruneric ? Pentru aceştia, trebuie să ne înmulţim rugăciunile şi să ne smerim şi mai mult sufletele, aşa după cum îi spune un ascet de la Muntele Athos Sfântului Siluan: „Dacă mi-ar sta în putinţă, i-aş scoate pe toţi din adâncurile iadului, şi numai atunci sufletul meu şi-ar afla liniştea şi se va putea veseli”. Este aici o modalitate tainică de a se întâlni lăuntric cu Moise şi cu Sfântul Pavel, cei ce s-au dovedit pregătiţi să-şi jertfească propria lor mântuire, pentru a-i mântui pe ceilalţi (Rom. 9,3).

Avem de-a face aici cu o preschimbare a pocăinţei personale în pocăinţă ontologică, posibilă doar în creuzetul iubirii. Iată culmea cea mai înaltă a milosteniei. „Dacă fiecare persoană omenească, creată după chipul Prea Sfintei Tre-imi, ajunge să cuprindă şi să includă în propria sa existenţă totalitatea existenţei omeneşti, atunci ea este purtătoare, după cum este fiecare persoană a Sfintei Treimi, a întregii plinătăţi a Fiinţei dumnezeieşti; şi atunci, tot răul care se săvârşeşte în lume nu mai este considerat doar ca ceva din afara noastră, ci ca propriul nostru rău. Numai asumându-ne greşelile celuilalt ne dovedim adevărata dragoste”, scrie arhimandritul

Sofronie. Sufletul trebuie să se pocăiască nu nu-mai pentru propriile păcate, ci şi pentru ale celorlalţi, pe care să le ia asupra sa, ca şi când ar fi ale sale.

O asemenea rugăciune de intermediere şi de pocăinţă este anevoioasă şi dureroasă. Ea se constituie, de facto, într-un adevărat martiraj interior. Sfântul Siluan ne aminteşte, pe bună dreptate: A ne ruga pentru ceilalţi oameni înseamnă a ne vărsa sângele pentru ei. înseamnă a-ţi dărui viaţa lui Dumnezeu pentru ceilalţi, aşa după cum Dumnezeu şi-a dăruit unicul Său Fiu pentru mântuirea noastră. Înseamnă a ne înălţa pe Cruce – locul paroxismului iubirii acolo unde Iisus Hristos şi-a jertfit trupul şi şi-a vărsat sângele pentru a dărui viaţă lumii.

Este aici una dintre cele mai însemnate învăţături ale Sfântului Siluan: nimeni nu se poate mântui de unul singur. Mântuirea – ca şi păcatul – nu este o chestiune proprie sau individuală. Ci este un eveniment ontologic, care priveşte întreaga omenire şi, mai mult încă, întreaga zidire dumnezeiască. În minunate pagini de delicateţe interioară, stareţul Siluan ne vorbeşte despre tristeţea care-l copleşeşte după ce a smuls, fără nici o necesitate, o frunză dintr-un pom, despre nenumăratele lacrimi, vărsate timp de trei zile, pentru că a rănit mortal o muscă, ce-l supărase, sau pentru a fi aruncat apă fierbinte asupra unui cuib de lilieci, ca să scape de ei. Din ziua aceea, n-am mai făcut rău nici unei creaturi. Căci Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne învaţă să iubim tot ceea ce viază.

”Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan”, Maxime Egger

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here