Fragilitatea omului

Fragilitatea omului.

Omul, odată cu vremea, a simţit cum îi cresc puterile. Ştiinţa şi tehnica, cele două expresii ale geniului său pământean, l-au făcut să se creadă stăpânul lumii, începutul şi sfârşitul lucrurilor, puternicul conducător şi modelator al vieţii. O certitudine desăvârşită părea că l-a cuprins.

Dar când s-a crezut mai tare, a căzut pe sufletul său un grăunte de greutate şi s-a spart ca un porţelan.

Adesea omul îşi uită cine este; se socoteşte Dumnezeu, are putere şi lumină, dar are şi slăbiciune, întunerec. Când omul uită aceste lucruri, trece prin grele încercări.
Fiinţa noastră este uneori atât de esenţial lovită, încât ne putem sfărâma. Sânt împrejurări când nu avem nici preţul unei frunze. Fragilitatea fiinţei noastre este o realitate de care trebuie să ţinem seama pentru a putea cultiva frumuseţea şi birui.

Omul este adesea greu încercat.

Când se află la o răspântie a vieţii îşi spune: „Dacă scap şi din această încercare, omenia mea va creşte. De aici înainte viaţa mi se va scurge mai înţelept. Voiu îndrepta tot ceea ce înainte vreme nu puteam vedea că e rău, voiu face mai bine. Voiu cuprinde tot ce mă împrejmue şi voiu modela frumos. Zilele să-mi fie luminate şi clipa rodnică.” De cele mai multe ori omul uită suferinţa; uită legământul faţă de Dumnezeu şi faţă de fiinţa sa apăsată. Viaţa noastră e cu mult mai tragică decât ne-o închipuim.

Că omul suferă şi se înnobilează este un lucru îmbucurător. Dar ce poate fi mai trist decât suferinţa fără frumuseţe, fără rodnicie, fără urmă, aşa cum arată atât de abundent luceferismul contemporan.

Viaţa, viaţa aceasta zilnică ne face să pierdem frumuseţea pură a începuturilor, ne macină sufletul şi ne acoperă cu poveri de uităm cine sântem şi unde mergem. Viaţa noastră uscată, greoaie, amară uneori desgustător de trivială, alteori banală şi mai totdeauna întâmplătoare, poate să aibă o încercare de răspântie, loc din care se desprind noi căi, căile luminii şi ale frumuseţii, se deschid porţile largi ale cerului care cheamă, îmbogăţeşte şi flutură mereu alte îndemnuri, ne înfrigurează sufletul în aşteptarea înţelesului.
Sensul încercărilor vieţii este înnoirea; ele ciocănesc rugina de pe suflet. Încercările grele ce se abat asupră-ne, ne descoperă pe noi înşine, cei uitaţi nouă.
Aşa pătrunzi înăuntru, în inima ta şi a lumii acesteia, în realitatea ascunsă a Dumnezeului viu.

Răul, greşeala şi pedeapsa

Răul este prezent în viaţa omului; prezent cu profunzimi şi distanţe greu de frânt. Răul apasă greu pe umerii noştri dar nu definitiv, fără putinţă de ieşire. Totul este în a-şi câştiga calea şi puterea.
Răul vine din păcat. Binele vine din răscumpărare. Omul trebuie să ştie acest lucru şi să întindă pasul cuceririlor. Recunoaşterea slăbiciunii sale este primul semn de tărie, iar descoperirea luminii din el este primul act de cucerire.

Omul nu este nici diavol după cum nu este nici înger; căderea sa nu înseamnă definitivă condamnare, aşa după cum ridicarea sa nu înseamnă angelism.

Răscrucea în care este aşezat şi drama izvorâtă din această aşezare fac din om chinuita şi frumoasa făptură a lui Dumnezeu.
Cineva face rău din întâmplare sau lucid; aşa e construită făptura lui. Binele nu-i este închis; ceasul frumuseţii şi eliberării nu-i este alungat. E necesară însă o luptă înnoitoare, o luptă de mare dârzenie şi dragoste; aşa poate veni îndreptarea, învierea sufletului căzut. Răul prezent în noi poate fi preschimbat în metal preţios. Dumnezeu întrupat a venit în veac să sprijine această minune a naşterii din nou.

Omul poate deveni mereu bun, mereu curat şi tare; totul este ca el să-şi poate aşeza punţile frumuseţii.

Fiinţa omului este o îmbinare de bine şi de rău, frumos şi urât. Natura sa liberă îi dă putinţă să aleagă. Omul poate greşi; aceasta este ceva firesc. Trecutul fiecăruia dintre noi este încărcat de greşeli. Cu câtă greutate păşim în viaţă de cele mai multe ori din cauza acestui trecut care atârnă pietre grele de picioarele noastre.
Creştinismul a însemnat şi din acest punct de vedere o adevărată revoluţie. Pentru a face posibilă eliberarea şi creşterea omului în existenţa sa spirituală s-a deschis o nouă cale. E vorba de căinţă.

Dincolo de viaţa Creştină, omul este un sclav al trecutului; viaţa sa rămâne pecetluită de greşelile înscrise în trecut.

El nu mai poate interveni rodnic pentru a schimba ceva în acest sens. Ce-a fost înfăptuit a rămas; a rămas frânt şi condamnat definitiv. Omul nu mai are în acest fel nici o putere de reînnoire asupra unui trecut împovărat de greşeli care însămânţează permanent răul în calea vieţii sale în desfăşurare; este poziţia eticei materialiste.
Viaţa omului este unitară. Orice fragment din ea, întrucât ne aparţine ca fiinţă cu caracter şi soartă proprie, poate fi influenţat. Trecutul în acest fel nu este niciodată definitiv consumat, după legile ireversibile şi mecanice ale naturii. Trecutul poate fi schimbat şi valorificat.

Aici vine căinţa; vine ca o nouă cale de regăsire a fiinţei omului, continuu pândită de cădere. Fără căinţă am trăi în ireparabil.

Omul fără căinţă devine un rob; cu căinţă se eliberează. Fără această cale a arderii răului, el nu mai poate începe nimic nou; prin ea totul poate fi curat început.
Căinţa eliberează trecutul de poveri şi-l valorifică după nevoi noi. Ea dezleagă omul de greşelile sale; ce i-a aparţinut poate fi desprins, poate fi înlăturat. Poverile fireşti unei vieţi de trudă sânt ridicate. Dar nu numai atât. Căinţa valorifică trecutul; îl schimbă şi îl rodeşte cu toate forţele sale interioare. Prin puterea căinţei, omul îşi răscumpără greşelile şi întemeiază o nouă viaţă spirituală.

Trecând prin focul căinţei, omul se eliberează şi purifică; păşeşte astfel mai departe înnoit, cu totul altul decât acela care a fost.

Pentru a fi rodnică pedeapsa trebuie să vină de la noi înşine, adică să-ţi simţi vina, să-ţi simţi greşala şi să simţi nevoia unei purificări. Pedeapsa este rodnică atunci când este cerută de acela care a greşit.

E mai greu să lupţi împotriva ta decât împotriva altuia. Când ai pornit pe drumul sforţării de a risipi urâtul din tine să nu trăieşti prin alţii, să nu-i întrebi şi mai ales să nu aştepţi sfatul lor; ridică-te singur.
Oamenii sunt, în genere, înclinaţi să accepte ca îndreptar judecata celor între care vieţuiesc. De cele mai multe ori judecata lor nu cuprinde adevăr; ei te închipue mai mult decât te cunosc pentru că te socotesc după chipul lor sau după aparenţă. A te îndruma în acest fel înseamnă de cele mai multe ori suferinţă nerodnică.
Fii tare şi îndrumă-te singur; eşti cel mai aproape de tine însuţi.

Sinceritatea forţă morală

Viaţa noastră e plină de contradicţii şi de sensuri denaturate. În lupta de toate zilele sinceritatea este luată drept prostie, aşa după cum şiretenia şi ipocrizia sânt luate drept inteligenţă. Se socoteşte om inteligent omul şiret, omul care ştie păcăli şi exploata pe fratele său, în timp ce acela care se mişcă sincer faţă de sine şi de alţii, acela are inocenţa florilor, este socotit prost. De ce? Pentru că în lupta ce se dă între oameni, acesta din urmă este un învins, o victimă.
Aici este în fond o mare iluzie care îi hrăneşte pe cei ce se cred prea „deştepţi,” încercând să fure vieţii plăceri şi rosturi personale. Cine vrea să ascundă, să lucreze în întunerec, nu creează, nu câştigă nimic, dimpotrivă. Iluzia se naşte din sensul material al luptei lor, nu din acela spiritual.

Totul, totul în lumea aceasta se descoperă, totul se petrece la câmp deschis, acolo unde lumina cade masiv şi vertical.

Ascunzişurile nu duc biruinţă, ci numai propria înşelare a celor ce le ştiu şi le folosesc; ele arată cât de slabi şi temători sânt aceşti oameni dacă li-e frică de adevăr.
Sinceritatea are tăria luminii şi rodnicia apelor revărsate. Totul trebuie împlinit fără înconjur, fără păcatul înşelăciunii, fără rătăcirea dinainte hotărâtă. Omul sincer loveşte lucurile în inima lor şi le cucereşte. Omul este tare prin această atitudine directă. După cum inteligenţa este cuprindere largă a vieţii, este înţelegere până în sensul moral al cuvântului, tot astfel sinceritatea este depăşire, este dăruire, este puritate şi lumină care taie trupul masiv al întunericului.

Sinceritatea este o mare forţă morală, cale singură în câştigarea binelui căutat atât de trudnic de către noi toţi.

Tăcere şi rugăciune

Tăcerea este de două ori rodnică. În primul rând că prin ea omul se poate concentra şi cerceta mai adânc. Cine vorbeşte mult gândeşte puţin. În al doilea rând tăcerea te fereşte de greşeli care uneori devin adevărate fapte de conştiinţă. Cine vorbeşte mult greşeşte des atât faţă de oameni, cât şi faţă de Dumnezeu.
Tăcerea este un izvor bogat de cugetare şi exerciţiu spiritual. În leagănul tăcerii nasc gândurile şi se descopăr sensurile mari ale lumii noastre. Lucrurilor ce ne înconjoară şi oamenilor ce trec li se deschid în noi mai mari porţi de înţelegere. Pentru a înţelege, omul este nevoit să ia calea tăcerii şi a singurătăţii.

Necuprinsul ne înconjoară, jocul tainelor grele sufletului nostru sunt ale tăcerii nu ale graiului.

Când omul este frământat, când un simţământ nou îi poartă fiinţa, el simte nevoia mărturisirii prin viu grai. Când fiinţa îi este inundată de apele marilor încercări sfărmând mersul obişnuit al vieţii sale, atunci nu mai poate spune nimic prin vorbe. Tăcerea e mai puternică şi mai expresivă.
Tăcerea este o condiţie a rugăciunii şi a contemplaţiei. Pleoapele căzute dau ochilor putinţa să privească înăuntru. Mişcarea mâinilor apropiate, aplecarea capului, plecarea obrajilor arată cum sufletul încearcă să se smulgă din trup spre zări eterate. Durerile se topesc una câte una în undele albastre ale cântecelor tămăduitoare.

Omul s-a ridicat, a privit înainte şi zâmbetul i-a înflorit gura.

Pasul i-a devenit mai sigur, lumina mai curată, cerul mai larg şi mai ademenitor; lucrurile au căpătat o frumuseţe nepământească.
Rugăciunea este meditaţie şi concentrare. Rugăciunea este lumină interioară. Pentru a rodi trebuie făcută în ceasurile de mare linişte ale firii, în vremea de adâncă trăire a înţelesurilor când orice lucru e învăluit în taină. Rugăciunea e bună în ceasurile de veghe când orice lucru e transparent de poţi vedea jocul minunilor din el.
Rugăciunea este dăruire totală, tainică legătură cu datele permanente ale firii, liberă supunere a durerilor creatoare, înălţător contact cu Dumnezeu. Liniştea şi bucuria ce o întovărăşesc sânt semnele acestei rodnice legături şi ale propriei noastre depăşiri.

Fapta şi experienţa proprie

Adevărata viaţă interioară naşte şi se întreţine prin faptă. Credinţa fără faptă e ca o floare fără rod: se arată într-o frumuseţe trecătoare. Omul viu mână paşi iuţi pe drumurile creaţiei; făptură a lui Dumnezeu devine părtaş la lucrarea dumnezeiască.
Fapta poate fi înţeleasă în două feluri. Pe de o parte într-un sens material, aşa cum apare în viaţa mecanică actuală, când omul lucrează ca o maşină: materie din materie, elemente, funcţiuni, scopuri materiale. Pe de altă parte, fapta poate fi privită în sensul ei spiritual, ca o funcţiune a ordinii superioare, a destinului nostru de oameni. În acest fel a făptui înseamnă a fi activ spiritual, a rodi pe calea credinţei şi dragostei, înseamnă creaţie.

Fapta în înţeles de colaborare a omului la opera lui Dumnezeu este legată de sensul adânc şi permanent al trecerii omului prin lumea întrupării.

Omului nu-i este îndeajuns să cunoască cuvântul lui Dumnezeu, nu-i este îndeajuns să aibă credinţă şi să dea ascultare înnoirii, ci trebuie să lucreze neobosit, să fie „un împlinitor cu fapta.”
Adie un vânt de tristeţe. Natura e frumoasă şi nestabilă: se împodobeşte, se preface şi se arată în toate chipurile.
Uneori trăim o impresie de izolare şi mândrie faţă de semenii noştri. Căutăm să ne împlinim încercând o trăire cosmică; simţim legăturile cu izvoarele vieţii, simţim cum pulsează întregul existenţei în fiece fibră a făpturii şi sufletului nostru. Adesea sufletul se revarsă fluvial. Străbate nestăvilit toate cărările încercărilor să cuprindă odată şi deplin ţara în care totul se dezleagă.

Cine n-a străbătut căile vieţii necunoscute, cine n-a trăit încrucişările tuturor sentimentelor şi năzuinţelor, acela nu cunoaşte drama omului.

Sensul tragic al existenţei noastre face să crească durerea şi frumuseţea laolaltă.
Experienţa proprie este adevărata cale a rodniciei morale. Experienţa altuia ne foloseşte în mică măsură. Experienţa altuia nu se poate dărui direct, ci numai transmisă pe cale intelectuală. Fiecare om este nevoit să o ia de la capăt. Experienţa directă, experienţa proprie este întotdeauna rodnică; chiar pentru progresul intelectual.
În ceea ce priveşte omenia noastră, ce ne poate aduce o recomandare, o expunere de principii? Toate cad în faţa valului de bogăţie ce ne inundă fiinţa după o experienţă autentică.
Sunt în viaţa omului experienţe interioare care şterg trecutul cu greşelile sale şi reînnoiesc omul pe de-a-ntregul.

Ernest Bernea, Preludii, Îndemn la simplitate, Cel ce urcă muntele, Treptele bucuriei

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here