Folosul timpului pentru mântuire

0
137

in rugaciune 3Timpul face parte din marile teme ale literaturii și filosofiei, în care i se dă o mare importanță și se pune accentul pe folosirea sa corectă. Cu atât mai mult, teologia oferă timpului o caracteristică aparte, considerându-l un mijloc de a trece în eternitate, dincolo de timp.

Folosul duhovnicesc al praznicelor împărătești și al sărbătorilor sfinților, care se roagă neîncetat pentru mântuirea noastră este cu totul deosebit. La fel este și importanța sărbătorilor civile, a aniversărilor de evenimente și a personalităților din istorie. Orice aniversare este plină de învățăminte, ne ajută să învățăm din trecut și din istorie.

Timpul este asemănat cu o luntre ce plutește fără oprire între două eternități și poartă în ea viața și destinul întregii existențe. Doar Dumnezeu este fără început și sfârșit, în veci același, iar făptura se schimbă și se învechește. Deși viața omului pare neînsemnată în raport cu veșnicia, totuși timpul și fiecare clipă prețuiește foarte mult în fața lui Dumnezeu și poate schimba destinul și istoria. Într-o viață de câțiva ani sau de câteva clipe se poate dobândi fericirea veșnică sau se poate pierde pentru totdeauna. De aceea, trebuie să avem mare grijă la trecerea timpului pentru a ne folosi de fiecare clipă a vieții noastre spre a ajunge la mântuire.

Timpul reprezintă cadrul în care se desfășoară viața și progresul, iar de întrebuințarea pe care i-o dăm depinde starea din viitor a fiecăruia dintre noi. Timpul este unul dintre cele mai prețioase daruri oferite de Dumnezeu omului. Este un capital pe care Dumnezeu ni-l împrumută nu pentru a-l cheltui la voia întâmplării, ci pentru a-l folosi cu înțelepciune, în vederea desăvârșirii și mântuirii și a-l înapoia Stăpânului Ceresc sporit cu dobândirea faptelor bune.

Ori de câte ori încercăm să descifrăm semnificația sărbătorilor bisericești sau civile, trebuie să luăm aminte că în istorie mulți au trecut la cele veșnice, iar prezentul mereu înnoit găsește pe pământ și alți oameni, meniți să le ia locul. Dar popasurile sărbătorești ne mai învață ceva: cu fiecare an, anotimp sau ceas adăugat trecutului, se învechește și se scurtează firul zilelor noastre pământești. Creștinul e dator să-și aducă mereu aminte de parabola celor zece fecioare, să privegheze neîncetat și să nu contenească în străduințele după desăvârșire.

Cu prilejul marilor sărbători se cuvine să ne cercetăm cu luare-aminte trecutul, să ne fixăm planul de activitate pentru zilele ce ne stau în față și să pornim cu puteri mereu înnoite spre ținta finală: desăvârșirea. Se zice că de adevărata valoare a unor bunuri ne dăm seama numai după ce l-am pierdut. Deci să nu așteptăm sfârșitul vieții pentru a înțelege prețul timpului, rolul său în actul actul mântuirii și marea taină a vieții creștine.

Mihai Parfeni 

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here