„Fiule, îndrăzneşte!”

0
327
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

pantocrator_saint_barbara_greek_orthodox_church_usaAceste cuvinte: „Fiule, îndrăzneşte!” le-a adresat Mântuitorul unui slăbănog din Capernaum, după Sf. Evanghelist Matei (9, 2). Sf. Evanghelist Marcu prezintă mai pe larg aducerea acestui slăbănog de către patru prieteni, care – pentru că nu mai „era loc, nici înaintea uşii”, pentru a intra în casa în care Iisus predica mulţimii – „au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi prin spărtură au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul” (2, 2 şi 4). Aceste precizări ne aduc în atenţie un fapt deosebit: Atunci când eşti în suferinţă, contează mult ce prieteni ai! Este un adevăr pe care cred că l-a verificat fiecare dintre noi.
Din păcate astăzi prietenia a devenit un lucru rar; este un adevăr pe care cu amărăciune îl constatăm fiecare dintre noi.

Pentru creştini, Mântuitorul nostru Iisus Hristos este modelul de prietenie. El însuşi a spus ucenicilor Săi la Cina cea de Taină: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul precum v-am iubit Eu.

Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii Mei. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15,12-14).
Din cuvintele Mântuitorului înţelegem că prietenia adevărată şi sinceră este jertfelnică şi dezinteresată. Aşa a fost şi a celor care – cu greutate – au purtat pe prietenul lor până în faţa lui Hristos. Iar Fiul lui Dumnezeu văzând strădania lor, fără să-l întrebe pe slăbănog nimic, fără să-i ceară să-şi mărturisească credinţa, doar pentru gestul prietenesc al semenilor săi – a căror credinţă Văzând-o, cum se spune în Sf. Evanghelie (Matei 9, – 2) – i-a zis celui slăbănog: „îndrăzneşte, fiule; ţi se iartă păcatele tale” (Matei 9, 2).
Din această emoţionantă scenă de prietenie noi cei de astăzi avem de învăţat mai multe lucruri folositoare vieţii comunitare dar şi pentru fiecare dintre noi, fiindcă prietenia – după cum vedem – este o condiţie a adevăratei comuniuni.

Iubim pe cei din jurul nostru nu numai pentru că aceasta este porunca lui Dumnezeu, ci şi pentru că aceasta este o lege pe care Dumnezeu a aşezat-o în sufletul nostru atunci când ne-a creat.Altfel, cum trebuie să înţelegem cuvintele lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură: „Nu este bine să fie omul singur” (Facerea 2, 18)?

Negreşit, ele trebuie înţelese ca subliniind natura dialogică sau comunională a omului. De aceea şi spunem că omul este o fiinţă a dialogului; a dialogului cu Dumnezeu – prin rugăciune şi cu semenii – prin iubirea aproapelui.
Cazul lui Iov este cel mai celebru din istoria omenirii în ilustrarea unui adevăr: Atunci când eşti părăsit de toţi – chiar şi de familia ta proprie – nimeni nu rămâne alături de tine decât prietenul adevărat, aşa cum spune proverbul românesc: Prietenul la nevoie se cunoaşte! Totodată cazul lui Iov este şi unic pentru că fundamentează prietenia pe căutările credinţei, făcându-ne să înţelegem ceea ce M. Eliade şi R. Otto vor demonstra prin studiile lor, şi anume că înseşi manifestările religioase din istoria omenirii sunt izvorâte din această nevoie funciară a omului de prietenie; cu Dumnezeu, dar şi cu semenii săi.

Atunci când siguranţa prieteniei dispare din sufletul omului, inima acestuia este cuprinsă de frică. Acest fapt îl putem vedea din cele două comportamente ale lui Adam.

Înainte de căderea sa în neascultare avea încredere în Dumnezeu, Care l-a pus să dea „nume tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice” (Facerea 2, 20), iar după cădere s-a ascuns după nişte tufişuri de frica lui Dumnezeu: „Iar când a auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin Rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului” (Facerea 3, 8).
Această ruptură ontologică, petrecută cu Adam şi Eva în Rai, a adus chiar între ei o stare de neprietenie, adică discordie, manifestată prin aceea că Adam se dezvinovăţeşte, acuzându-şi consoarta – ajutorul pe care i l-a dat Dumnezeu pentru a se afirma nu numai pe plan vertical, adică în relaţie cu Dumnezeu, ci şi pe cel vertical – care era „os din oasele mele şi carne din carnea mea”, cum el însuşi o declara (Facerea 2, 23).

Adică acea cruce a iubirii răstignite cu care este pecetluit universul – cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – a fost sfărâmată.

De aceea, dacă în cazul lui Iov nu înţelegem rostul suferinţei, ci numai pe cel al prieteniei celor apropiaţi lui, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos ni se revelează înţelesul adânc al prieteniei omului cu Dumnezeu, dar şi al jertfei pe care El a adus-o pentru mântuirea neamului omenesc tocmai în numele acestei prietenii.
Atunci când relaţia de prietenie, adică aceea de dialog a omului cu Dumnezeu a fost ruptă, acest fapt s-a răsfrânt şi asupra relaţiilor orizontale – adică asupra relaţiilor oamenilor cu semenii săi – ale fiinţei umane. Mai mult, această pierdere a prieteniei cu Dumnezeu prin neascultarea omului s-a răsfrânt şi asupra firii înconjurătoare, adică asupra întregii creaţii.

Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci şi făptura a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o (adică a omului, n.n.)”, fapt pentru care „împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 20 şi 22).

Din aceste sublinieri înţelegem că jertfa Crucii lui Hristos este semnul adevăratei prietenii. De asemenea, şi adevărul că prietenia noastră cu ceilalţi semeni se află aşezată tot sub jertfa Crucii. Oare nu a spus Mântuitorul: „Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38)?
Dar să nu uităm un fapt esenţial; şi anume că Tatăl nostru sau Rugăciunea domnească, de altfel singura rugăciune pe care i-a învăţat Mântuitorul pe ucenici să o rostească, este şi ea sub semnul aceluiaşi înţeles al Crucii: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ” -adică relaţia verticală a omului cu Dumnezeu; „şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 10 şi 12) – adică relaţia cu semenii noştri.

Numai în acest sens putem înţelege ceea ce afirma teologul Paul Evdochimov: La începutul istoriei umane – e vorba de istoria lumii care a început cu un fratricid, e vorba de uciderea lui Abel de către Cain -Dumnezeu l-a întrebat pe Cain: „Unde este Abel, fratele tău?” (Facerea 4, 9), indicând faptul că omul, oricât de păcătos ar fi, trebuie să caute sfinţenia, urmând modelele sfinţilor; pe când la sfârşitul veacurilor întrebarea se va inversa: Abele, tu cel sfânt, ce-ai făcut pentru fratele tău, Cain – cel ticălos şi rătăcit – pentru a-l aduce la calea mântuirii?

Oare înseamnă altceva criteriile Judecăţii de Apoi – faptele bune, faptele de milostenie – decât această finală valorificare a prieteniei pe care oamenii au manifestat-o faţă de semenii noştri? Ne determină a da acest înţeles criteriilor înfricoşătoarei Judecăţi ca fiind criteriile prieteniei şi faptul că însăşi Judecata de Apoi va fi precedată – fără îndoială, nu întâmplător – de semnul prieteniei lui Hristos pentru noi, de apariţia Sfintei Cruci: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30).
Din toate acestea vedem cât de preţuită este prietenia din partea lui Hristos cât şi a Bisericii Sale; adevărata prietenie – este cultivată de însăşi propovăduirea Evangheliei.

Ele – criteriile prieteniei -sunt cele care vor domni în Ierusalimul cel ceresc; faptele şi jertfa adevăratei prietenii ne vor înscrie în cartea vieţii celei veşnice, pe când numele celor ce au reprezentat faptele prieteniei în numele lui Hristos vor figura între cei osândiţi: „Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul cel de foc” – se spune în cartea Apocalipsei (20,15).

Dacă Hristos este Mirele Bisericii (Apocalipsa 21, 9), atunci toţi fiii Bisericii sunt prietenii Mirelui sau fiii Nunţii (Luca 5, 34), cum se numeşte pe sine Sfântul Ioan Botezătorul în faţa celor care au venit să-l întrebe dacă nu este el Hristos: „Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit” (Ioan 3, 28-29). De aici rezultă că toţi fiii Bisericii – ca prieteni ai Mirelui – sunt chemaţi să participe la bucuria pe care ne-a adus-o Hristos. Şi cum nici o comuniune nu se trăieşte în singurătate, înţelegem că toţi suntem chemaţi prin cruce să luăm parte la adunarea celor sfinţi în numele lui Hristos.

De aceea, prietenia este şi trăirea luminoasă pe care ne-a adus-o Hristos şi în care am fost îmbrăcaţi la Botez, cum spune una dintre cântările rânduielii acestei Taine: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină.”

Din aceste câteva sublinieri s-a putut înţelege importanţa prieteniei în viaţa creştină şi preţul pe care-l va pune Dumnezeu pe manifestarea prieteniei la sfârşitul veacurilor, pentru că fără prietenie nici nu este posibilă manifestarea autenticei vieţi creştine, întrucât nici un credincios care n-a căutat să devină prietenul lui Hristos nu se poate împărtăşi cu vrednicie din scumpul Său Sânge şi din preţiosul Său Trup, cum spune Cuviosul Nichita Stithatul: „Liturghisind Cuvântul în sine, rezidirea noastră, S-a jertfit El însuşi pe Sine pentru noi prin Cruce şi moarte şi dă pururi Trupul Său neprihănit să fie jertfit şi ni-l îmbie în fiecare zi spre hrană susţinătoare de suflet.

Astfel, mâncând Trupul şi bând Sângele preacinstit al Său, putem ajunge întru simţirea sufletului, prin împărtăşire, mai buni decât suntem.

Amestecaţi cu acestea, suntem prefăcuţi din ceea ce e mai mic în ceea ce e mai mare şi uniţi în chip îndoit cu Cuvântul îndoit, adică prin trup şi suflet raţional cu Dumnezeu cel întrupat şi de-o fiinţă cu noi după trup, ca să nu mai fim ai noştri, ci ai Celui ce ne-a unit pe noi cu Sine prin masa nemuritoare şi ne-a făcut să fim prin lucrare ceea ce este El prin fire”.
Întrucât prietenia este mărturia iubirii şi a jertfei vieţii noastre pentru Dumnezeu, adică este izvorul iubirii jertfelnice, putem spune că prietenia se constituie în unica şi de neînlocuit cale spre urmarea lui Hristos. Apoi, prietenia noastră față de Hristos ne face să ne străduim şi să arătăm persuasiune în tot ceea ce facem în viața noastră.

De aceea, acolo unde slăbeşte prietenia dintre oameni e semn că s-a răcit dragostea lor, iar credinţa şi-a pierdut din puterea ei strălucitoare, putere de care vorbea Sfântul Apostol Pavel; cei ce au prietenia lui Hristos „şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele”, pentru că „dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm”.

Şi aceasta pentru că prin Evanghelia lui Hristos ştim că nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu decât cei care se străduiesc să facă harul Duhului Sfânt din a cărui împărtăşire trăiesc să fie roditor de toată „dragostea, bucuria, pacea, îndelung-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia”, ştiind că “împotriva unora ca acestea nu este lege” (Galateni 5, 24-25 şi 22-23).
De fapt toată viaţa creştină, cum am spus, poate fi rezumată de acest unic cuvânt: prietenia; prietenia cu Dumnezeu şi cu semenii. Iar această prietenie se face deschişi, iubitori de adevăr şi responsabili faţă de faptele noastre. De aceea, prietenia în Hristos ne dă curaj, întărindu-ne spre a împlini acel îndemn al lui Hristos, pe care l-a adresat slăbănogului: îndrăzneşte, fiule!

Îndrăzneala în Dumnezeu nu este obrăznicia lumii, fără îndoială, ci este acel curaj de a lupta pentru a face viaţa ta şi a altora mai luminoasă şi mai sfântă.

Cred că un cuvânt mai frumos despre prietenie, decât cel pe care l-a rostit Leon Bloy, subliniind totodată aspectul paradoxal al prieteniei creştine ca de altfel al însăşi credinţei noastre în Hristos, nu se potriveşte lumii în care trăim. El spune: O, Doamne! Tu îi ierţi pe cei ce Te răstignesc şi îi răstigneşti – adică îi faci să-şi închine întreaga viaţă slujirii Tale – pe cei care Te iubesc!
Iată în acest curaj al prieteniei, înţelegem nebunia Crucii lui Hristos de care vorbea Sfântul Apostol Pavel: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18).

Poate că sunt încă mulţi care cred că e o nebunie a mai fi astăzi creştin.

De aceea, a mărturisi pe Hristos e nevoie de curaj, dar şi de asumarea acestei nebunii de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel; şi noi suntem chemaţi să ne asumăm această nebunie pentru că îl iubim pe Dumnezeu şi pe sfinţii Săi; îl iubim pe Hristos pentru jertfa pe care a adus-o pentru noi.

Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Doamne, învaţă-ne să ne rugăm.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here